O PAGINĂ DE ISTORIE: Sfârşitul Războiului Crimeii, semnarea Tratatului de pace de la Paris și destinul Principatelor Române

FRAGMENT DE ISTORIE: Semnarea Tratatului de pace de la Paris, sfârşitul Războiului Crimeii

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost, la nivel continental, expresia confruntării între Rusia şi puterile europene, pe fondul juxtapunerii presiunii ruseşti asupra multiplelor interese europene, cu preponderenţă asupra Turciei, ceea ce avea să ameninţe indirect obiectivele comerciale şi strategice ale Marii Britanii în Orientul Mijlociu şi în India.

Franţa, folosind declanşarea războiului ca pe o oportunitate, a ţintit să sedimenteze alianţa cu Marea Britanie şi să îşi refacă prestigiul de putere militară, potrivit site-ului http://www.history.com.

Denumit generic Războiul Crimeii, conflictul a fost purtat în mai multe zone, având un teatru extins de operaţiuni – Marea Neagră, Marea Baltică, Caucaz, Marea Arctică şi Pacific. Germenii conflictului s-au manifestat, iniţial, în Balcani şi în Imperiul Otoman, trupele armate ale ţarului Nicolae I ocupând Principatele Române, aflate sub suzeranitate otomană, şi au impus administrarea acestora sub comanda unui general rus.

Rusia ţintea accesul la strâmtorile Bosfor şi Dardanele, obţinerea unei zone de influenţă în defavoarea Imperiului Otoman şi prioritate în consolidarea drepturilor şi privilegiilor aşezămintelor religioase de la locurile sfinte faţă de zonele de cult catolice, cerute de Franţa.

Colaborarea militară anglo-franco-turcă s-a consfinţit prin semnarea unei alianţe, în februarie 1854. Confruntările armate, declanşate în octombrie 1853, au evidenţiat aspecte similare unui conflict continental, printre care înverşunarea cu care s-au desfăşurat şi numărul victimelor înregistrate.

Războiul Crimeii a fost primul conflict în care corespondenţi de război şi fotoreporteri au relatat desfăşurarea ostilităţilor. Prin prisma tehnologiilor folosite şi a modalităţilor logistice de transfer a trupelor, respectiv pe calea ferată, avea să fie considerat drept un conflict modern, o parte dintre aspectele privind desfăşurarea sa urmând să fie regăsite în războaiele secolului următor, potrivit www.history.com şi http://www.historic-uk.com. La 27 august 1855, prin căderea Sevastopolului, Rusia a cerut încheierea conflictului, iar împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a avansat necesitatea organizării unei conferinţe internaţionale prin care statul francez să îşi întărească prestigiul internaţional şi împăratul francez, pe al dinastiei din care făcea parte.

La 13/25 februarie 1856 au început, la Paris, lucrările Congresului de Pace, ale cărui lucrări aveau să consemneze înfrângerea oficială a Rusiei, care pierdea influenţa asupra Principatelor Române şi asupra aşezămintelor şi comunităţilor ortodoxe din Imperiul Otoman, potrivit site-ului jurist.org. Tratatul în sine reprezenta un răspuns direct adresat expansionismului rus, estompând ambiţiile acestui imperiu asupra bătrânului continent şi echilibrând, astfel, balanţa de putere la nivel european prin confirmarea existenţei, încă, a Imperiului Otoman drept un actor regional important, notează site-ul www.historic-uk.com., reluat de blogul Destin valah

Acceptarea de către Rusia a ultimatumului din 16 ianuarie 1856 a reprezentat momentul decisiv pentru încheierea conflictului şi declanşarea negocierilor de pace.

La 1 februarie 1856, a fost semnat, la Viena, protocolul prin care reprezentanţii forţelor beligerante stipulau necesitatea declanşării negocierilor pentru pace, a unui armistiţiu şi semnarea unei păci definitive. Totodată se stabilea data declanşării negocierilor în decurs de trei săptămâni, de la momentul semnării protocolului.

Contrar uzanţelor diplomatice ale vremii, condiţiile preliminare ale păcii nu au fost negociate şi semnate, ci s-a ataşat protocolul semnat la Viena la textul primului protocol al negocierilor de pace, ale căror lucrări s-au deschis la 25 februarie 1856, reprezentând dorinţa expresă a lui Napoleon al III-lea al Franţei pentru obţinerea rapidă a unei păci definitive, conform volumului ”The Crimean War: 1853-1856” (Winfried Baumgart, Second Edition, Bloomsbury Academic, London, 2020).

Ostilităţile militare au fost declarate încheiate la 29 februarie 1856, iar armistiţiul formal a fost încheiat la 14 martie 1856, în zona podului Traktir de la Cernaia.

Lucrările Congresului de pace de la Paris s-au desfăşurat până la 30 martie 1856, când a avut loc semnarea Tratatului de Pace care a pus capăt conflictului, considerat drept un veritabil război modern. Discuţiile s-au desfăşurat în cadrul a numeroase sesiuni. Au fost dezbătute trei chestiuni teritoriale, dintre care cea mai spinoasă a fost reprezentată de statutul Basarabiei. Marea Britanie a susţinut demersul ca Basarabia să fie parte a Principatelor Unite, Franţa nu dorea să exercite o influenţă sporită asupra Rusiei în timpul negocierilor, potrivit lucrării ”The Crimean War: 1853-1856”.

S-a avansat, printre altele, propunerea configurării unei zone tampon de apărare formată din linii de fortificaţii din nord de la Hotin, de-a lungul râului Prut, până la Dunăre. Rezultatul negocierilor avea să ofere anumite avantaje Rusiei asupra Basarabiei, care păstra o parte semnificativă, iar zona de sud-vest, delimitată celor trei judeţe Bolgrad, Ismail şi Cahul, revenea Principatului Moldovei. Întreaga zonă la care Rusia trebuia să renunţe a fost, în definitiv, mult mai mică, însă pierdea accesul la gurile Dunării. Rusia renunţa la protectoratul său asupra celor două principate române care se bucurau de o anumită autonomie faţă de Imperiul Otoman.

Libertatea navigaţiei pe Dunăre a reprezentat următoarea chestiune negociată, reprezentanţii statelor beligerante dorind să obţină aplicarea principiului internaţionalizării Dunării care traversa teritoriul mai multor state. Acest principiu fusese aplicat anterior râurilor Rin şi Elba. Pentru instituirea acestui principiu au fost configurate două comisii – Comisia europeană a Dunării care avea rolul să se ocupe de acţiunile de dragaj ale fluviului de la Isaccea până în zona Deltei Dunării în decurs de doi ani şi care avea în componenţa sa delegaţi din Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Britanic şi Comisia Riverană Permanentă, care avea în componenţa sa delegaţi din Austria, Bavaria, Wurttemberg, Turcia şi principatele dunărene, inclusiv Serbia, ce trebuia să realizeze un statut pentru navigarea şi politica fluviului Dunărea şi care, ulterior, avea să îşi asume şi operaţiunile de dragaj.

Statutul creştinilor din Imperiul Otoman a reprezentat o altă de negociere în cadrul lucrărilor congresului. Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia acţionase ca o putere protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, pentru ca la 18 februarie 1856, chiar înaintea de începutul Congresului de la Paris, sultanul să publice un edict prin care era proclamată solemn libertatea tuturor cultelor şi raselor din imperiu, potrivit lucrării ”The Crimean War: 1853-1856”. Prin această decizie, misiunile creştine puteau acţiona liber în imperiu fără să fie supuse persecuţiilor, creştinii aveau posibilitatea să activeze în funcţii publice, iar pentru chestiuni de natură juridică, se instituiau tribunale mixte formate din creştini şi musulmani.

Semnarea, la 30 martie 1856, a Tratatului de la Paris, după cele 19 sesiuni de negocieri, nu avea să încheie dezbaterile între forţele beligerante, negocierile continuând încă cinci sesiuni. Astfel, au fost supuse dezbaterilor, printre altele, chestiunea italiană şi posibilitatea apelării la mediere în eventualitatea unui conflict între Turcia şi o putere europeană pentru evitarea declanşării unui nou conflict. În 16 aprilie 1856, a fost adoptată Declaraţia de la Paris referitoare la Dreptul Maritim care statuta câteva principii viitoare precum eficienţa blocadelor, nerestricţionarea bunurilor inamicului aflate sub steag neutru, exceptând contrabanda de război, nesechestrarea bunurilor cu statut neutru aflate sub steag inamic şi abolirea navelor care ar fi putut desfăşura acţiuni de piraterie sau de angajare, în scop privat, într-un conflict maritim, indică volumul ”The Crimean War: 1853-1856”. Unele dintre chestiunile avansate în spaţiul public internaţional de această declaraţie aveau să fie limpezite în cadrul Convenţiei de la Haga din 18 octombrie 1907. Definitivarea discuţiilor privind dreptul maritim a consemnat încheierea Congresului de pace de la Paris.

Tratatul semnat la Paris a fost coagulat în jurul celor patru chestiuni principale dezbătute, fiind însoţit de două convenţii, dedicate Insulelor Aland şi dreptului maritim. Diferit de Congresul de la Viena din 1815 şi de Tratatul de la Versailles din 1919, Congresul de Pace de la Paris din 1856 nu a consemnat redistribuiri extinse de teritorii sau schimbări de regimuri ca urmare a desfăşurării conflictului Crimeii, potrivit lucrării ”The Crimean War in Imperial Context, 1854 – 1856” (Andrew C. Rath, Palgrave Macmillan, New York, 2015). Acceptarea de către Rusia privind cedarea doar a părţii de sud-vest a Basarabiei, demilitarizarea Mării Negre şi proiectarea suveranităţii sale în Marea Neagră strict la zona sa de coastă, convenirea asupra formatului garanţiilor multinaţionale pentru asigurarea navigaţiei comerciale, precum şi reglementarea statutului comunităţilor ortodoxe din Imperiul otoman şi principiile conexate dreptului maritim au reprezentat chestiunile de fond care au zugrăvit forma finală a tratatului.

Efectele imediate ale războiului Crimeii au vizat reglementarea câtorva aspecte ale relaţiilor ruso-turce, Imperiului Otoman fiindu-i asigurată integritatea cu concursul Franţei şi Marii Britanii şi, totodată, fiind inclus ca un actor important în sistemul garanţiilor colective la nivelul Concertului european.

Suveranitatea Rusiei în Marea Neagră redusă la zona sa de coastă şi cedarea părţii de sud-vest a Basarabiei aveau să constituie, în perioada următoare, obiective majore de politică externă pentru statul rus, beneficiind în acest demers şi de concursul anumitor state europene, conform lucrării volumului ”The Crimean War: 1853-1856”. Făgaşul relaţiilor cu Turcia avea să fie reaşezat pe noi traiectorii, pe fondul reformelor desfăşurate în Imperiul Otoman care au favorizat mişcările de autonomie pentru state din Balcani şi din estul continentului european, conducând, în cele din urmă, la un nou conflict ruso-turc în 1877-1878, încheiat prin Congresul de la Berlin. AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Simona Aruştei)