MOMENTELE DE REFLUX MAJOR ALE RUSIEI ȘI PERIOADELE DE SALT ÎNAINTE ALE STATULUI ROMÂN

Întoarcerea Rusiei. Ziua în care răgazul nostru a luat sfârşit

Trei au fost, în ultimele secole, momentele de reflux major al Rusiei. Toate cele trei perioade au coincis cu salturi înainte ale statului român.

Cu o precizie de ceasornic, de fiecare dată, la capătul acestor pauze de respiro a urmat un nou asalt al colosului din Est.

Într-un astfel de punct pare să fi ajuns acum, iar, Istoria și doar necunoașterea trecutului așa cum a fost el – al nostru și al lumii – ne poate împiedica să vedem acest ritm pulsatoriu., constat[ istoricul Matei Udrea în https://mateiudrea.wordpress.com.

Momentul 1: 

Reculul rușilor de după războiul Crimeei, a dus la Mica Unire și apariția României ca stat.

În 1859, la trei ani după ce Imperiul Ţarist fusese învins de Franţa, Anglia şi Turcia în războiul Crimeei şi obligat să accepte o repliere, ţările române se uneau sub tutela francezilor şi a englezilor (țările garante erau mai multe, dar acestea două contau), dornici să aibă un stat-tampon între ruşi şi victima lor preferată, sultanul de la Istanbul.

Aproape două decenii, până în 1877, Rusia învinsă şi slăbită a fost ţinută în frâu. Teama că francezii şi englezii vor interveni din nou pentru a-l ajuta pe „bolnavul Europei“, Imperiul Otoman, l-a determinat pe ţar să se mărginească la jocuri de culise, comploturi şi atentate, concomitent cu sporirea cheltuielilor pentru armată.

Cu sprijin francez (mai ales) şi englez, la gurile Dunării s-a edificat, în acest timp, un stat nou. O lovitură în forţă cu mercenari, rebeliuni ale unor nobili şi militari autohtoni şi mai multe atentate la viaţa premierilor au fost organizate în Moldova şi Ţara Românească, acestea devenind treptat – cu toată opoziţia Rusiei şi a Austro-Ungariei – o singură ţară cu domnitor german, cu Parlament, cu armată şi poliţie proprii.
Înfrângerea Franţei de către Prusia în 1870, schimbarea raportului de forţe în Europa şi retragerea diplomatică a Imperiului Britanic au dat Rusiei ocazia mult-aşteptată să revină în joc pe flancul balcanic.

Războiul cu Turcia din 1877-1878, la care România a luat parte ca aliat al Rusiei pentru a-şi obţine independenţa oficial, era cât pe ce să coste existenţa ţării noastre ca stat de sine stătător. După victoria din 1878, armatele ţarului Alexandru al II-lea au „uitat“ să părăsească teritoriul românesc şi cei doi aliaţi au fost în pragul unei confruntări armate.

Presiunile politice ale puterilor Europei şi situaţia de moment, în care pe teritoriul Principatelor armata română deţinea superioritatea numerică, tehnică şi logistică (un rol capital în înzestrarea ei l-a jucat efortul lui Carol I), i-au determinat pe ruşi să părăsească, plini de regrete, Principatele Unite (viitorul Regat al României).

Nu însă cu mâna goală, pentru că victoria asupra Turciei şi slăbiciunea Franţei învinse de armatele lui Bismark le-au permis ruşilor să joace tare.
Într-un acord semnat la Berlin peste capul ţării noastre – neinvitată la negocieri deşi fusese parte combatantă – s-a decis ca două judeţe cu ieşire la Marea Neagră, în Sudul Moldovei, să fie cedate către Rusia.

România a primit, la schimb, Dobrogea, provincie care aparținuse Turciei. (Ca fapt divers – nu că acum ar mai conta –, în acel moment României i s-a propus Dobrogea cu porțiunea de litoral până la Varna. Carol I a vrut să accepte, premierul Brătianu a refuzat.).

După acest episod, Rusia ţaristă a rămas principalul inamic al României într-o perioadă în care nici Imperiul Austro-Ungar nu nutrea sentimente deosebite faţă de proaspătul regat. Până la începutul Primului Război Mondial, agenţii veniţi de la răsărit au organizat două răscoale ţărăneşti (1888 şi 1907), mai multe atentate la viaţa premierilor (Ion Brătianu şi Ionel Brătianu), au infiltrat în ţară militanţi bolşevici şi anarhişti, au finanţat campanii de presă împotriva regelui și a statalității (contestând unirea), a parlamentului şi a guvernului.

(Din nou ca o curiozitate relevantă față de ce se petrece azi, rușii au susținut puternic mișcările naționaliste locale, moldovenismul și pe cei care considerau că Iași ar trebui să fie capitala statului.)

De fiecare dată, în preajma crizelor pregătite în România, la graniţă au fost masate forţe armate ruseşti gata să intervină pentru a „restabili ordinea“. Aşa se şi explică de ce, atât în 1888, cât şi în 1907, guvernul român a reacţionat dur la tulburările provocate în ţară.

Momentul 2: Prăbușirea Imperiului Țarist din 1917 s-a soldat cu Marea Unire.

Dacă primul moment de slăbiciune a imperiului de la răsărit a coincis cu Unirea Mică, al doilea colaps al colosului rusesc, cel din 1917, a permis următorul salt înainte al României: Marea Unire.

Pe fondul înfrângerii suferite de Rusia în Primul Război Mondial şi al revoluţiei bolşevice, Vechiul Regat a reuşit în primăvara lui 1918 să alipească partea de est a Moldovei, ocupată de trupele ţarului în 1812.

Dizolvarea Imperiului Austro-Ungar a făcut posibilă şi alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei la Regatul Român.

Doar extraordinara conjunctură istorică a făcut ca ţara să reunească toate provinciile cu populaţie vorbitoare de limba română înglobate în imperiile vecine intrate în colaps.

A fost o acţiune aproape miraculoasă, ţinând cont că, statistic vorbind, şansele ca Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar să se prăbuşească simultan puteau fi considerate foarte mici, iar cu nici măcar un an mai devreme cauza părea complet pierdută.

În plus, Franţa, Marea Britanie şi SUA au fost foarte iritate de acţiunile guvernului Brătianu, acest lucru fiind consemnat de stenogramele discuțiilor confidențiale ale tratativelor de la Paris, din 1919. Practic, România Mare s-a făcut peste capul marilor puteri, silite în final să consfințească situaţia de pe teren.

România ar fi arătat altfel azi dacă Rusia câștiga Primul Război Mondial – și asta nu e doar o banalitate. Cunoscând antecedentele, nu e deloc sigur că rușii învingători ar mai fi părăsit teritoriul țării noastre.

Chiar dacă ar fi făcut-o, Basarabia n-ar fi revenit acasă nici măcar pentru acea scurtă perioadă de 22 de ani. Bucovina ar fi mers, foarte probabil, tot la ruși, ținând cont că, la tratativele de pace de la Paris, din 1919, s-a stabilit să revină României „pentru că nimeni altcineva n-o cere“ (Nicolae Titulescu, „Documente confidențiale“, Editura Academiei, 1992). Este improbabil ca Transilvania și Banatul să fi fost alăturate Regatului României, având în vedere că, în momentul semnării tratatului secret din 1916, dintre Antantă și guvernul român, aliații se arătau indignați de pretențiile teritoriale ale lui Brătianu.

Reprezentantul Italiei, baronul Fasciotti, aprobat categoric de miniștrii Rusiei și ai Franței, a afirmat răspicat că nu vedea niciun motiv să se țină de cuvânt față de România după război.

Trăgând linie, evenimentele au evoluat, pur și simplu, în așa fel încât Aliații au fost aproape obligați de situația din teren, impusă de guvernul român, să recunoască noile granițe. Iar pe lângă înfrângerea Puterilor Centrale, rolul primordial în Marea Unire l-a jucat disoluția Imperiului Rus.

Pe de altă parte, chiar şi aşa, aflat în plin război civil, colosul rus a încercat să reacţioneze în 1918-1920. Nici „roșiii“, nici „albii“ nu au renunțat la pretențiile asupra României. În Est, bandele bolşevice au testat frontiera de pe Nistru şi doar prezenţa masivă a trupelor armatei române a ţinut pe loc mareea roşie.

(De dincolo de graniță, unde se petreceau scene de o atrocitate inimaginabilă, au venit în România valuri de refugiați.

Foarte mulți dintre ei aveau să joace, în anii următori, un rol important în fragilizarea țării, comunizându-se și sabotând din interior țara de adopție.)

Clemenceau, președintele Franței, îi scria amiralului Kolceak, comandantul naționaliștilor ruși care luptau contra revoluționarilor sovietici, și îi promitea „părțile neromânești din Basarabia“.

„Deci, pentru aliații noștri, Franța și Anglia, în cea mai românească provincie, care este Basarabia, sunt și părți neromânești, ce trebuie restituite Rusiei“, relata, șocat, Nicolae Titulescu într-o scrisoare adresată Regelui Carol al II-lea, în 1939.

În Vest, propaganda bolşevică a prins și în Ungaria, unde – cu sprijinul nemijlocit al Rusiei Roşii – s-a instalat un regim comunist. Războiul româno-maghiar din 1918-1919 a stopat pătrunderea bolşevicilor către inima Europei după ce diviziile Ungariei sovietice au fost înfrânte decisiv pe Tisa şi Budapesta ocupată de trupele ţării noastre – din nou, în ciuda opoziţiei marilor puteri, care au făcut tot ce le-a stat în putere să evite acest deznodământ.

Rusia sovietică n-a uitat niciodată afrontul din 1918-1919. În ciuda iluziilor lui Nicolae Titulescu şi a încercărilor acestuia de a obţine o recunoaştere a frontierelor de către noul imperiu roşu, tensiunile au crescut treptat. În 1936, după ani de tratative, Titulescu a fost cât pe ce să semneze cu Litvinov, ministrul de externe sovietic, un tratat care consfinţea, practic, recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a frontierei de pe Nistru.

Fraza-cheie care ne-ar fi dat, chiar și azi, un argument uriaș în plan diplomatic se regăsea în Articolele 3 și 4 ale tratatului negociat de Titulescu cu Litvinov (și semnat de acesta din urmă).

Articolul 3: „Guvernul URSS recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS“.

Articolul 4: „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui retrase imediat din teritoriul românesc la est de Nistru după cum la cererea URSS trupele române vor trebui retrase imediat din teritoriul URSS la vest de Nistru“.

Actul trebuia dat publicității în septembrie 1936, la Geneva, în Adunarea Ligii Națiunilor, dar Titulescu a fost demis pe 29 august, exact înainte să vină în ţară cu textul tratatului, şi negocierile au căzut brusc.

Acesta mărturisea, ani mai târziu, că rușii aflaseră înaintea lui că a fost schimbat din funcție, ceea ce spune totul atât despre modul în care se desfășurau jocurile de culise de la București, dar și despre gradul în care Imperiul Sovietic era implicat în structurile de putere din jurul lui Carol al II-lea.

Litvinov a fost înlocuit cu Molotov şi, pe măsură ce URSS progresa în planul său de înarmare şi creştea ca imperiu („scopul nostru este revoluția mondială“, îi spunea deschis Litvinov lui Titulescu), problemele României interbelice au sporit şi ele.

Rusia a acţionat în perioada 1920-1940 prin mijloacele sale dintotdeauna: corupţia, serviciile secrete, politica de forţă şi ameninţarea – pe toate le regăsim azi în arsenalul lui Putin. Pânda de două decenii a sovieticilor a luat sfârşit când evenimentele istorice au lăsat România fără garanţii săi istorici.

Pe 22 iunie 1940, Franța a capitulat în fața Germaniei.

La 4 zile distanță, pe 26 iunie, la București sosea primul ultimatum sovietic în care România era somată să cedeze Basarabia.

URSS a ocupat din nou acest teritoriu românesc câteva zile mai târziu, în una din cele mai umilitoare secvențe din istoria poporului și a armatei române.

Ţinta era, însă, România cu totul. De acest lucru şi-a dat seama Hitler în urma întrevederii decisive cu Molotov petrecute câteva luni mai târziu, în care acesta l-a întrebat textual pe cancelarul german dacă „garanţiile pe care le-aţi acordat României sunt valabile şi împotriva noastră“. Hitler a răspuns diplomat:

„Nu, pentru că, după ce aţi primit satisfacţie în privinţa Basarabiei, sunt sigur că nu intenţionaţi să atacați România“.

Dincolo de această frază, germanul – care trăia cu spaima că sovieticii pun mâna pe câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, tăind astfel unica sursă de carburant a țării sale – lua însă decizia definitivă de a lansa Planul Barbarossa.

Momentul 3: „Căderea de calciu“ a rușilor din 1990-1991 a însemnat intrarea României în UE, NATO și un PIB de 3,5 ori mai mare. Am ratat însă reîntregirea

Cea de-a treia „cădere de calciu“ a Imperiului Rus a avut loc la începutul anilor ’90. Aparent neaşteptata prăbuşire şi dezmembrare a URSS, urmată de anii de recesiune economică şi de derută geostrategică a Rusiei, au permis României o nesperată evadare din ghearele vecinului de la Răsărit.

Deşi ţara noastră a intrat în 1990 cu o conducere coordonată de la Moscova, cu agenţi KGB şi GRU în guvern şi la conducerea serviciilor secrete, după colapsul Uniunii Sovietice s-a reuşit o spectaculoasă piruetă către aliaţii tradiţionali ai ţării noastre.

Puternic frânată de influenţii agenţi ai Moscovei rămaşi în poziţii cheie, România s-a apropiat, totuși, de SUA, de NATO şi de Uniunea Europeană.

Oamenii rușilor au reușit să împiedice însă unirea cu Basarabia, posibilă în primii ani după colapsul URSS și acceptabilă în acel moment pentru SUA.

După venirea la putere a agentului KGB Vladimir Putin, în 2000, Rusia a început din nou să îşi manifeste ambiţii de putere mondială, dar tot ceea ce a putut face a fost să îngreuneze drumul României susţinând – ca şi-n perioadele 1878-1914 şi 1918-1944 – mafia organizată, corupţia, confuzia, propaganda anti-occidentală şi interesele grupărilor politice care, conjunctural, luptă de asemenea împotriva apropierii de reperele civilizației vestice (nu întâmplător mesajele grupărilor așa-zis naționaliste și ale PSD coincid azi cu cele ale propagandei ruse).

Până în 2007, însă, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, înregistrând un progres economic substanţial (PIB-ul ţării a urcat de la 53,6 miliarde de dolari în 1989 la peste 170 miliarde de dolari în 2015).

O remarcabilă cunoaştere a spațiului ex-sovietic şi o bună intuiţie i-au permis în 1996 lui Caspar Weinberger, secretar de stat al Apărării în guvernarea Ronald Reagan, să previzioneze deosebit de fidel, în cartea „The Next War“, felul în care vor renaşte tendinţele imperiale în Rusia.

Preluarea totală a frâielor de către KGB şi GRU, creşterea nostalgiei după gloria defunctei URSS, ascensiunea unui lider populist şi crud, noua cursă a înarmării, exaltarea naționalismului şi noua ofensivă către Occident, inclusiv renovarea arsenalului nuclear, înarmarea secretă şi născocirea unor noi arme şi tactici militare, toate au fost anticipate cu mare acurateţe în cartea lui Weinberger din 1996.

Fostul politician a greşit doar în estimarea timpului necesar Rusiei pentru a-şi asuma deschis revenirea la vechile obiceiuri. În scenariul lui Weinberger, războiul cu Occidentul avea să izbucnească în martie 2006 (întâmplător, exact luna în care politicianul a murit).

În realitate, Rusia a avut nevoie de încă opt ani, până în martie 2014, pentru a-şi dezvălui noua față prin ocuparea Crimeei şi a Estului Ucrainei, declanșarea războiului media hibrid, subminarea coeziunii UE și NATO.

Rusia emite pretenţii directe asupra fostelor teritorii ale URSS. A ocupat o parte a Ucrainei, e evident că manifestă un mare interes şi faţă de restul statului. Belarus e deja de mulţi ani o anexă a Moscovei.

Prin diverse pârghii, Kremlinul a reuşit să dinamiteze solidaritatea şi unitatea Uniunii Europene, pentru că ținta e mult mai îndepărtată: recuperarea țărilor ex-socialiste din Estul continentului.

Sursa foto: euromaidanpress.com

Vestul Europei e cuprins acum de spasmele nemulţumirilor faţă de embargoul impus Rusiei, dar şi de conflictele generate de interesele divergente, de criza refugiaţilor şi de mişcările centrifuge.

Ungaria, Grecia şi Cipru au intrat deja într-un tip de relaţii periculos cu Moscova, în timp ce Germania şi Franţa dau impresia că abia aşteaptă să bată palma cu colosul din Est, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea unor zone din Uniunea Europeană. Bulgaria şi Moldova tocmai s-au predat, Serbia şi Muntenegru sunt pe buza prăpastiei, Cehia şi Slovacia fac un balet dubios cu euroscepticismul şi cu simpatia faţă de Rusia.

Aflate în prima linie, faţă-n faţă cu expansionismul rusesc, ţările baltice, Polonia şi România dau semne tot mai accentuate de nervozitate.

La fel, Turcia – ţară aproape împresurată de Rusia, care are trupe la Nord, în Caucaz, dar şi în Sud-Est, în Siria. Când ești atât de aproape de urs, nu-ți mai arde de poze.

Confesiunea unui general și monștrii dintre noi

Acesta era fundalul situaţiei din Europa în momentul în care generalul Constantin Degeratu, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei române, a făcut, în 2015, următoarea declaraţie:

„Dacă citiţi ultima Carte Albă a Apărării (document elaborat de Guvern), o să vedeţi că arată dezastrul Armatei Române, din păcate, acum. Adică, o Armată în care peste 80% din buget reprezintă cheltuieli de personal.

O astfel de Armată este neutralizată din perspectiva capacităţii de apărare.

Aşa este Armata română acum. Adică nu are capacitate de acţiune aeriană, nu are capacitate de acţiune antiaeriană, nu are capacitate de apărare a unui teritoriu sau de eliberare a unui teren. Nu are, pentru că nu sunt bani.

(…) am o stare de tristeţe mai mare decât vă imaginaţi în legătură cu situaţia militară actuală a României. (…) Are efective mult inferioare necesarului, deci mult inferioare. Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de tipul celor «agresiune rusească în Ucraina», nu are înzestrarea corespunzătoare, nu are pregătirea corespunzătoare, nu are suportul corespunzător, nu are nimic de dimensiunea aeriană, aproape deloc (…), din lipsa de alocare bugetară la timpul potrivit. (…) Dacă ar fi pusă la încercare, problema e complicată pentru România“.

Declaraţia poate fi urmărită aici: http://www.tvrplus.ro/editie-mic-dejun-cu-un-campion-384436 (de la min. 26:35).

Concluziile sunt dure. 25 de ani au fost irosiți. Nu am progresat suficient, nu ne-am organizat îndeajuns, nu am devenit performanți, nu am pus pe picioare armata și economia și nici educația. Corupția înspăimântătoare ascunsă în burta partidului comunist și a Securității, explodată după 1990 a fost frâna noastră. 3,5 milioane de oameni muncitori și – mulți dintre ei – bine instruiți au părăsit țara, sufocați de mafie: un dezastru absolut, măsurat economic de Ziarul Financiar într-un PIB cu 40 de miliarde de euro mai mic.

Revenirea Rusiei la granițele noastre ne prinde, ca și în 1940, foarte vulnerabili. Niște lideri ai României inconștienți, fără viziune și forță sau chiar interesați ca țara să bată pasul pe loc, au mizat la infinit pe America, pe Vestul Europei, pe UE și pe NATO.

Aceeași greșeală ca și în perioada interbelică, atunci când ne-am închipuit că tratatul semnat cu Anglia și Franța ne va fi un scut etern.

Publicitate

O PAGINĂ DE ISTORIE: Sfârşitul Războiului Crimeii, semnarea Tratatului de pace de la Paris și destinul Principatelor Române

FRAGMENT DE ISTORIE: Semnarea Tratatului de pace de la Paris, sfârşitul Războiului Crimeii

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost, la nivel continental, expresia confruntării între Rusia şi puterile europene, pe fondul juxtapunerii presiunii ruseşti asupra multiplelor interese europene, cu preponderenţă asupra Turciei, ceea ce avea să ameninţe indirect obiectivele comerciale şi strategice ale Marii Britanii în Orientul Mijlociu şi în India.

Franţa, folosind declanşarea războiului ca pe o oportunitate, a ţintit să sedimenteze alianţa cu Marea Britanie şi să îşi refacă prestigiul de putere militară, potrivit site-ului http://www.history.com.

Denumit generic Războiul Crimeii, conflictul a fost purtat în mai multe zone, având un teatru extins de operaţiuni – Marea Neagră, Marea Baltică, Caucaz, Marea Arctică şi Pacific. Germenii conflictului s-au manifestat, iniţial, în Balcani şi în Imperiul Otoman, trupele armate ale ţarului Nicolae I ocupând Principatele Române, aflate sub suzeranitate otomană, şi au impus administrarea acestora sub comanda unui general rus.

Rusia ţintea accesul la strâmtorile Bosfor şi Dardanele, obţinerea unei zone de influenţă în defavoarea Imperiului Otoman şi prioritate în consolidarea drepturilor şi privilegiilor aşezămintelor religioase de la locurile sfinte faţă de zonele de cult catolice, cerute de Franţa.

Colaborarea militară anglo-franco-turcă s-a consfinţit prin semnarea unei alianţe, în februarie 1854. Confruntările armate, declanşate în octombrie 1853, au evidenţiat aspecte similare unui conflict continental, printre care înverşunarea cu care s-au desfăşurat şi numărul victimelor înregistrate.

Războiul Crimeii a fost primul conflict în care corespondenţi de război şi fotoreporteri au relatat desfăşurarea ostilităţilor. Prin prisma tehnologiilor folosite şi a modalităţilor logistice de transfer a trupelor, respectiv pe calea ferată, avea să fie considerat drept un conflict modern, o parte dintre aspectele privind desfăşurarea sa urmând să fie regăsite în războaiele secolului următor, potrivit www.history.com şi http://www.historic-uk.com. La 27 august 1855, prin căderea Sevastopolului, Rusia a cerut încheierea conflictului, iar împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a avansat necesitatea organizării unei conferinţe internaţionale prin care statul francez să îşi întărească prestigiul internaţional şi împăratul francez, pe al dinastiei din care făcea parte.

La 13/25 februarie 1856 au început, la Paris, lucrările Congresului de Pace, ale cărui lucrări aveau să consemneze înfrângerea oficială a Rusiei, care pierdea influenţa asupra Principatelor Române şi asupra aşezămintelor şi comunităţilor ortodoxe din Imperiul Otoman, potrivit site-ului jurist.org. Tratatul în sine reprezenta un răspuns direct adresat expansionismului rus, estompând ambiţiile acestui imperiu asupra bătrânului continent şi echilibrând, astfel, balanţa de putere la nivel european prin confirmarea existenţei, încă, a Imperiului Otoman drept un actor regional important, notează site-ul www.historic-uk.com., reluat de blogul Destin valah

Acceptarea de către Rusia a ultimatumului din 16 ianuarie 1856 a reprezentat momentul decisiv pentru încheierea conflictului şi declanşarea negocierilor de pace.

La 1 februarie 1856, a fost semnat, la Viena, protocolul prin care reprezentanţii forţelor beligerante stipulau necesitatea declanşării negocierilor pentru pace, a unui armistiţiu şi semnarea unei păci definitive. Totodată se stabilea data declanşării negocierilor în decurs de trei săptămâni, de la momentul semnării protocolului.

Contrar uzanţelor diplomatice ale vremii, condiţiile preliminare ale păcii nu au fost negociate şi semnate, ci s-a ataşat protocolul semnat la Viena la textul primului protocol al negocierilor de pace, ale căror lucrări s-au deschis la 25 februarie 1856, reprezentând dorinţa expresă a lui Napoleon al III-lea al Franţei pentru obţinerea rapidă a unei păci definitive, conform volumului ”The Crimean War: 1853-1856” (Winfried Baumgart, Second Edition, Bloomsbury Academic, London, 2020).

Ostilităţile militare au fost declarate încheiate la 29 februarie 1856, iar armistiţiul formal a fost încheiat la 14 martie 1856, în zona podului Traktir de la Cernaia.

Lucrările Congresului de pace de la Paris s-au desfăşurat până la 30 martie 1856, când a avut loc semnarea Tratatului de Pace care a pus capăt conflictului, considerat drept un veritabil război modern. Discuţiile s-au desfăşurat în cadrul a numeroase sesiuni. Au fost dezbătute trei chestiuni teritoriale, dintre care cea mai spinoasă a fost reprezentată de statutul Basarabiei. Marea Britanie a susţinut demersul ca Basarabia să fie parte a Principatelor Unite, Franţa nu dorea să exercite o influenţă sporită asupra Rusiei în timpul negocierilor, potrivit lucrării ”The Crimean War: 1853-1856”.

S-a avansat, printre altele, propunerea configurării unei zone tampon de apărare formată din linii de fortificaţii din nord de la Hotin, de-a lungul râului Prut, până la Dunăre. Rezultatul negocierilor avea să ofere anumite avantaje Rusiei asupra Basarabiei, care păstra o parte semnificativă, iar zona de sud-vest, delimitată celor trei judeţe Bolgrad, Ismail şi Cahul, revenea Principatului Moldovei. Întreaga zonă la care Rusia trebuia să renunţe a fost, în definitiv, mult mai mică, însă pierdea accesul la gurile Dunării. Rusia renunţa la protectoratul său asupra celor două principate române care se bucurau de o anumită autonomie faţă de Imperiul Otoman.

Libertatea navigaţiei pe Dunăre a reprezentat următoarea chestiune negociată, reprezentanţii statelor beligerante dorind să obţină aplicarea principiului internaţionalizării Dunării care traversa teritoriul mai multor state. Acest principiu fusese aplicat anterior râurilor Rin şi Elba. Pentru instituirea acestui principiu au fost configurate două comisii – Comisia europeană a Dunării care avea rolul să se ocupe de acţiunile de dragaj ale fluviului de la Isaccea până în zona Deltei Dunării în decurs de doi ani şi care avea în componenţa sa delegaţi din Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Britanic şi Comisia Riverană Permanentă, care avea în componenţa sa delegaţi din Austria, Bavaria, Wurttemberg, Turcia şi principatele dunărene, inclusiv Serbia, ce trebuia să realizeze un statut pentru navigarea şi politica fluviului Dunărea şi care, ulterior, avea să îşi asume şi operaţiunile de dragaj.

Statutul creştinilor din Imperiul Otoman a reprezentat o altă de negociere în cadrul lucrărilor congresului. Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia acţionase ca o putere protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, pentru ca la 18 februarie 1856, chiar înaintea de începutul Congresului de la Paris, sultanul să publice un edict prin care era proclamată solemn libertatea tuturor cultelor şi raselor din imperiu, potrivit lucrării ”The Crimean War: 1853-1856”. Prin această decizie, misiunile creştine puteau acţiona liber în imperiu fără să fie supuse persecuţiilor, creştinii aveau posibilitatea să activeze în funcţii publice, iar pentru chestiuni de natură juridică, se instituiau tribunale mixte formate din creştini şi musulmani.

Semnarea, la 30 martie 1856, a Tratatului de la Paris, după cele 19 sesiuni de negocieri, nu avea să încheie dezbaterile între forţele beligerante, negocierile continuând încă cinci sesiuni. Astfel, au fost supuse dezbaterilor, printre altele, chestiunea italiană şi posibilitatea apelării la mediere în eventualitatea unui conflict între Turcia şi o putere europeană pentru evitarea declanşării unui nou conflict. În 16 aprilie 1856, a fost adoptată Declaraţia de la Paris referitoare la Dreptul Maritim care statuta câteva principii viitoare precum eficienţa blocadelor, nerestricţionarea bunurilor inamicului aflate sub steag neutru, exceptând contrabanda de război, nesechestrarea bunurilor cu statut neutru aflate sub steag inamic şi abolirea navelor care ar fi putut desfăşura acţiuni de piraterie sau de angajare, în scop privat, într-un conflict maritim, indică volumul ”The Crimean War: 1853-1856”. Unele dintre chestiunile avansate în spaţiul public internaţional de această declaraţie aveau să fie limpezite în cadrul Convenţiei de la Haga din 18 octombrie 1907. Definitivarea discuţiilor privind dreptul maritim a consemnat încheierea Congresului de pace de la Paris.

Tratatul semnat la Paris a fost coagulat în jurul celor patru chestiuni principale dezbătute, fiind însoţit de două convenţii, dedicate Insulelor Aland şi dreptului maritim. Diferit de Congresul de la Viena din 1815 şi de Tratatul de la Versailles din 1919, Congresul de Pace de la Paris din 1856 nu a consemnat redistribuiri extinse de teritorii sau schimbări de regimuri ca urmare a desfăşurării conflictului Crimeii, potrivit lucrării ”The Crimean War in Imperial Context, 1854 – 1856” (Andrew C. Rath, Palgrave Macmillan, New York, 2015). Acceptarea de către Rusia privind cedarea doar a părţii de sud-vest a Basarabiei, demilitarizarea Mării Negre şi proiectarea suveranităţii sale în Marea Neagră strict la zona sa de coastă, convenirea asupra formatului garanţiilor multinaţionale pentru asigurarea navigaţiei comerciale, precum şi reglementarea statutului comunităţilor ortodoxe din Imperiul otoman şi principiile conexate dreptului maritim au reprezentat chestiunile de fond care au zugrăvit forma finală a tratatului.

Efectele imediate ale războiului Crimeii au vizat reglementarea câtorva aspecte ale relaţiilor ruso-turce, Imperiului Otoman fiindu-i asigurată integritatea cu concursul Franţei şi Marii Britanii şi, totodată, fiind inclus ca un actor important în sistemul garanţiilor colective la nivelul Concertului european.

Suveranitatea Rusiei în Marea Neagră redusă la zona sa de coastă şi cedarea părţii de sud-vest a Basarabiei aveau să constituie, în perioada următoare, obiective majore de politică externă pentru statul rus, beneficiind în acest demers şi de concursul anumitor state europene, conform lucrării volumului ”The Crimean War: 1853-1856”. Făgaşul relaţiilor cu Turcia avea să fie reaşezat pe noi traiectorii, pe fondul reformelor desfăşurate în Imperiul Otoman care au favorizat mişcările de autonomie pentru state din Balcani şi din estul continentului european, conducând, în cele din urmă, la un nou conflict ruso-turc în 1877-1878, încheiat prin Congresul de la Berlin. AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Simona Aruştei)