Ungaria anului 1919 – Eroi, victime şi impostori

 

Dacă străbaţi estul Ungariei de la Békéscsaba spre Seghedin, prin Orosháza, vei trece şi prin cochetul orăşel Hódmezővásárhely.

Înainte cu câţiva kilometri de intrarea în oraş, pe partea stângă  a drumului naţional 47, se află un monument pe care sunt înscrise mai multe zeci de nume.

 

Sunt numele unor localnici executaţi pe acest loc la 25 iulie 1919, în timpul staţionării armatei române în acest oraş. Despre acea tristă zi şi împrejurările care au dus la uciderea unor civili, despre umbra pe care o aruncă spre prezent şi viitor acel eveniment dramatic, vă invit să citiţi mai jos.

Oraşul Hódmezővásárhely, menţionat pe hărţi militare româneşti şi cu denumirea de Ionești, se află în județul Csongrád, la 25 de km de Szeged. Are azi în jur de 46.000 de locuitori.

Numele-i lung se datorează faptului că este compus din mai multe toponime ce reflectă aspecte ale reliefului, ale faunei, ale împărţirii administrative locale: hód (castor) – mező (câmpie) – vásár (târg) – hely (loc).

Oraşul a avut pentru o vreme şi o populaţie de origine aromână, cu rol în dezvoltarea comercială a localităţii, precum şi în întemeierea comunităţii ortodoxe.

Biserica ortodoxă din Hódmezővásárhely

La finele Primului Război Mondial, Monarhia Austro-Ungară practic nu mai exista. În Ungaria, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Ungară. Primul-ministru, contele Károly Mihály, era liberal de stânga, însă noul guvern, adept al democratizării şi prieten al Antantei, nu a reuşit să aducă ţara la normalitate.

Ungaria a pierdut teritorii importante, armata sa a fost dezmembrată, problemele economice şi existenţiale sunt grave. Până la încheierea păcii din cadrul Conferinţei de la Paris, care se va dovedi catastrofală pentru Ungaria, erau stabilite doar zone de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor din jur.

Graniţele de separare etnică erau însă des încălcate.
Între 1914 şi 1917, când Rusia lupta contra Austro-Ungariei, mulţi soldaţi unguri fuseseră capturaţi de trupele ţariste.

Unii dintre aceştia se întorceau din prizonieratul petrecut într-o Rusie acaparată de idealul bolşevic, aducând în Ungaria şi în centrul Europei ideile aparent salvatoare ale lui Lenin.

A fost cazul lui Kun Béla, ca şi al lui Szamuely Tibor.

Kun Béla s-a născut în 1886, în localitatea Cehu Silvaniei, din judeţul Sălaj, într-o familie de origine evreiască. 

 

 

 

 

 

 

 

Studiile în drept începute la Universitatea din Cluj nu le finalizează. Lucrează ca ziarist, publică o serie de articole de orientare socialistă la Oradea şi Cluj.

Este arestat, îşi execută pedeapsa la închisoarea Csillag, din Seghedin. În 1916, cade prizonier la ruşi, aici îşi desăvârşeşte educaţia comunistă şi îl cunoaşte personal pe Lenin. În noiembrie 1918, revine în Ungaria şi organizează Partidul Comunist. Ideile comuniste entuziasmau populaţia dezamagită de război şi de urmările acestuia.

În scurt timp, guvernul Károly Mihály predă puterea bolşevicilor lui Kun Béla.

La 21 martie 1919 se constituie în Ungaria, Republica Sovietică Bolşevică a Sfaturilor, care va rezista 133 de zile.

Măsurile luate de bolşevici nemulţumeau o mare parte a societăţii maghiare. Teroarea roşie ameninţa cu naţionalizarea, colectivizarea, suprimarea presei libere, impunerea dictaturii. 

În spulberarea acestui debut comunist în Europa centrală, rolul decisiv i-a revenit armatei române.

Încurajate de Antantă, trupele române pornesc atacul împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor. Sunt multe speculaţii despre intenţiile ascunse ale trupelor roşii dirijate de Kun Béla, precum şi despre năzuinţele nedeclarate ale armatei regatului României.

În prima parte a campaniei spre Ungaria, ostaşii români înfrâng armata roşie maghiară şi ajung până la Tisa, iar în a doua etapă, trupele române intră în Budapesta, la 4 august 1919, punând capăt bolşevismului.

Prezenţa trupelor române în Ungaria a trezit stări de spirit contradictorii.

O parte însemnată a populaţiei era satisfăcută de demolarea guvernului bolşevic, altă parte era înfricoşată şi duşmănoasă în faţa trupelor unei ţări care tocmai preluase o mare parte a teritoriului Ungariei vechi.
Kun Béla a fost executat în URSS în perioada marilor epurări, iar evenimentul istoric tragic din 1919 a fost în general trecut cu vederea în perioada comunistă din cele două ţări.

După 1989, Campania Armatei Române în Ungaria a devenit adesea apanajul extremiştilor. Cu toate acestea, şi în pofida tuturor episoadelor inerente oricărui război, e de reţinut că armata română a fost singura din Europa care s-a implicat direct şi cu multe sacrificii în demolarea comunismului din Ungaria, întârziind un sfert de secol instalarea terorii roşii în mijlocul Europei.

Cazul execuţiilor de la Hódmezővásárhely, pentru care armata română este acuzată de asasinarea a 56 de localnici, civili de diferite vârste, rămâne un eveniment tulbure şi expus interpretărilor.

Pe scurt, drama din vara lui 1919 a fost aceasta: un ofiţer pe nume Berényi László, a arestat mai multe zeci de cetăţeni, i-a dus la marginea oraşului, împreună cu un pluton de soldaţi din armata română şi i-a pus pe aceştia din urmă să-i împuşte pe unguri.

Identitatea acestui Berényi László a rămas până azi neelucidată, ca şi cauzele reale care au dus la săvârşirea masacrului.

 

 

 

Berényi László – „Călăul”

Hódmezővásárhely e una din localităţile maghiare care a pierdut un număr important de locuitori în primul război mondial.

Nu întâmplător! La sfârşitul secolului al XIX-lea, în zonă avuseseră loc ample mişcări social-agrare şi partidul organizator al acestora îşi trimesese reprezentanţii în opoziţia din parlament.

Ca urmare a comportamentului rebel, „puterea” a hotărât, ca bărbaţii din această parte a judeţului Bichiş să primească masiv ordine de încorporare – să le treacă aşadar cheful de socialism.

Dacă din populaţia totală a Ungariei 18,5% din bărbaţi, au fost înregimentaţi în primul război mondial, de la Hódmezővásárhely 23,3% din bărbaţi au fost chemaţi pe front.

Trei mii dintre aceştia au murit pe front sau au dispărut. Adică 9,4 din populaţia masculină a oraşului, cea mai mare pierdere din ţară.

La sfârşitul războiului, întreaga Ungarie avea doar cu 3 % mai puţini bărbaţi.

Într-un astfel de oraş ajung în zorii zilei de 30 aprilie 1919 trupele din armata română conduse de colonelul Nicolae Măicănescu. (Nicolae Măicănescu s-a născut în 1878, la Focşani şi a ajuns prefect al judeţului Arad, cum citim în ziarul Românul, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc Arad, din 7 mai 1931: 

„Intrat în răsboi cu grad de maior a fost avansat, în cursul marilor lupte din Ardeal, deadreptul la gradul de colonel. După crâncena luptă de la Alion, de lângă Orşova, M. Sa Regele Ferdinand i-a conferit ordinul Mihai Viteazul iar după lupta de la Oituz i s’a dat ordinul legiunei de onoare franceze. In tot cursul timpului a servit în regimentul 1 vânători şi cu acest regiment a şi intrat, în fruntea armatei române, în capitala Ungariei, în Budapesta, la 4 Aug. 1919.” )

În lucrarea Vér és pezsgő (Sânge şi şampanie), Szenti Tibor, foloseşte mărturii înregistrate în anii 1980 de la martori oculari ai evenimentelor.

Szenti s-a născut în 1931 în Hódmezővásárhely şi s-a ocupat cu cercetarea istorică şi etnografică a locurilor natale, ocupând şi diferite funcţii în conducerea culturală şi administrativă a oraşului. Unul din martorii intervievaţi este Kiss Ferenc, născut în 1898, mic proprietar de pământ – pe atunci (avea patru holduri mici).

Interviul este consemnat în 1989 şi descrie astfel sosirea românilor în oraş:

„Vizitii au spus că vin românii dinspre Orosháza. La Sóshalom, în faţa atelierului meşterului fierar Imre Ernő era oprită o căruţă rechiziţionată, în care erau mulţi români.

Pe unul îl cunoşteam. Era Komán Gergő. Fusesem împreună în Galiţia, în compania 24 infanterie. Acum era în uniformă românească.

– Ce faceţi p-aici? – îl întreb.

– Am venit să ocupăm zona.

– Da’ n-aveţi destul în Ardeal?

– Avem, da e numa’ munte. Nouă ne trebuie pământ roditor.

– Şi te-au luat sau ai venit tu, voluntar?

– Voluntar, că ne dau câte 5 holduri din pământul pe care îl ocupăm.”

În perioada în care trupe româneşti erau încartiruite la Hódmezővásárhely se remarcă, deci, o figură interesantă: Berényi László.

În presa locală a vremii (Vásárhelyi Reggeli Újság, 30 şi 31 iulie 1919, articolelel  A Vásárhelyi Samuely şi Vásárhelyi hiéna) e descris astfel: „Ieri s-a împlinit o săptămână de când a apărut în oraşul nostru un tânăr cu părul creţ, îmbrăcat în uniforma soldaţilor români, care mai întâi s-a prezentat a fi adjutant, apoi plutonier şi, în sfârşit, locotenent…El mergea călare înainte iar alţii veneau în căruţe pe urmele lui murdare şi însângerate.” – se poate citi în articolul A vásárhelyi Szamuely. 

Titlul face aluzie la comisarul pentru afacerile militare ale lui Kun Béla, Szamuely Tibor. 

Szamuely făcea parte din detaşamentul terorist „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny. (Adevărul e că între membrii acestei grupări a terorii roşii, am găsit consemnat şi unul purtând numele de Berényi László, dar nu pot aduce niciun argument că ar fi vorba de aceeaşi persoană cu cea a călăului din Vásárhely.)

Comisarul comunist Szamuely (Krausz Náthán Sámuely) s-a născut la Nyíregyháza, în 1890 şi a murit împuşcat de grăniceri pe când trecea frontiera în Austria (după alte surse s-a sinucis), la 2 august, 1919. Şi-a început cariera, ca şi Kun Béla, ca jurnalist la Oradea.

A fost un ziarist plin de râvnă, el a înfiinţat publicaţia orădeană Nagyváradi Vörös Újság (Gazeta Roşie de Oradea).

Kun şi Szamuely se cunosc în prizonieratul din Rusia şi colaborează strâns şi după ce se întorc în Ungaria, când Kun îl numeşte pe Szamuely comisar al poporului în guvernul său.

Szamuely şi Lenin în Piaţa Roşie din Moscova, în mai 1919

La mijlocul lui 1919 însă, însuşi Kun încercă să se delimiteze de manifestările extremiste şi criminale ale lui Szamuely. După panica şi îngrijorarea provocate la 2 mai de sosirea armatei române la Tisa, Szamuely este cel care e trimis oriunde se înregistrează incidente rebele, reale sau închipuite, – pe care le rezolvă prin crimă.

El însuşi declara într-o cuvântare ţinută la Győr, la 20 aprilie 1919:

“Acum, însă, e nevoie să curgă sânge. Nu trebuie să ne temem de sânge. Sângele e ca oţelul: întăreşte inima, întăreşte pumnul proletar. Sângele ne face puternici. Sângele ne va conduce la adevărata lume comunistă”.

La 3 mai, Armata Roşie pătrunde în oraşul Solnoc. Patru soldaţi sunt surprinşi pe când tâlhăreau prin oraş şi sunt condamnaţi la moarte. Unul dintre ei, pe nume Berényi László scapă de execuţie. Să fie el personajul pe care îl regăsim la Hódmezövásarhely?

Pe 31 mai, ziarul local din Hódmezővásárhely consemnează: „De mai mult timp Berényi se învârtea prin Vásárhely şi printre sălaşele din jur în haine murdare, soioase şi probabil că lua parte şi la tâlhăriile de la sălaşe. Nu de mult se întorsese de pe frontul din Italia, şi se stabilise în zonă” – se scrie în articolul cu titlul „Hiena din Vásárhely”.

Acelaşi Kiss Ferenc, îi relatează autorului Szenti că apăruse şi un cântec popular despre acest Berényi, care începea cu versul: „Mögrugott a Berényi fekete lova…” (M-a lovit calul negru al lui Berényi..). Desprea acest personaj înfăţişat atât de malefic, se precizează că avea în jur de 24-26 de ani şi s-a prezentat la primărie spunând că el e născut în Kassa (Košice, azi în Slovacia) şi că e subofiţer în armata maghiară.

La 22 iulie, Berényi László se prezenta ca fiind subofiţer în armata română.

Peste câteva zile purta veston de locotenent şi îşi înfiinţase într-o casă din centrul oraşului un sediu pe care scrisese: Comandamentul de poliţie al oraşului Vásárhely.

Conform naraţiunilor localnicilor, la acest sediu strângea acele bunuri pe care le confisca de la soldaţii din armata română, care, la rândul lor, le jefuiau de la localnici.

De asemeni, aducea la acest sediu poliţienesc pe oricine nu-i era pe plac, indiferent de vârstă. În scurt timp şi-a găsit şi un ajutor în aceste activităţi, în persoana ucenicului fotograf Nagy Géza. Berényi se străduia să câştige admiraţia şi inima unei fete din oraş, domnişoara Arany Mária.

În presa vremii se scriau următoarele: „Duminică Berényi s-a logodit cu o fată din Vásárhely. Logodna a fost însoţită de un mare scandal, fata nu l-a vrut, dar el i-a ameninţat pe părinţii fetei că va decima toată familia dacă nu-i dau fata de nevastă.” – scria gazeta Vásárhelyi Reggeli Újság.

Când clădirea casei din strada Ferenc József s-a dovedit neîncăpătoare, Berényi a început să ducă arestaţii în beciul primăriei. Atenţia i se îndrepta spre muncitorii socialişti,  însă cei mai mulţi se refugiaseră din oraş.

După mărturiile consemnate, arestaţii lui Berényi erau eliberaţi pentru sume de bani, drept urmare au rămas în beciul primăriei numai cei ale căror familii nu aveau posibilităţi materiale să îi răscumpere.

E vorba despre 56 de persoane, despre care ziarul local scria: „Nenorocitele victime ale călăului Berényi erau oameni săraci, după mulţi dintre ei au rămas în mizerie văduve şi orfanii”. Evenimentele zilei de 25 iulie au generat o serie de interpretări şi naraţiuni orale, dezvoltate apoi de „martori” pe parcursul deceniilor următoare, povestite membrilor familiei, ai comunităţii până în momentele când persoane „oficiale”, „profesioniste” culeg aceste naraţiuni, descrieri personale ale evenimetului, şi le fixează prin scris.

Iată cum apare acea zi nefastă în lucrarea lui Szenti Tibor:

“În dimineaţa zilei de 25 iulie, zi de piaţă, locotenetul major român Zerkovitz, cu acordul comandamentului oraşului, cu un pluton de soldaţi români şi cu două mitraliere au pornit pe drumul spre Kutas, s-au oprit la vreo 6 km de oraş, în dreptul vilei proprietarului de pământ Nagy Dezső. Soldaţii coduceau un grup de arestaţi. Unul dintre ei, Pap István, ucenic dulgher, fusese arestat cu câteva zile înainte.

Se întorcea de la un tăiat de porc, din tureacul cizmei se vedea cuţitul mare, cu care înjunghiase porcul. Din cauza cuţitului a fost considerat suspect şi închis în beciul primăriei. Acum era dus la execuţie fără nicio judecată. Pe drum, unul dintre ei, Szilágyi Albert a început să cânte psalmul 90: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam…”.

Când Berényi auzi acest lucru, imediat i-a făcut observaţie – în mod sigur, batjocoritoare.

Această povestire a fost auzită de soţia lui Kiss Imre István, pe nume Kámvás Zsuzsánna, nepoata acestui Szilágyi (decedată în 2008), de la o altă persoană.”

 

 

„Martirii ocupaţiei româneşti a Vásárhely-ului, din 1919”

Ziarul local consemnează mai departe:

„Lângă drumul spre Kutas, nu departe de digul de împrejmuire, pe pământul lui Vékony József, în hotarul proprietăţilor lui dr. Nagy Dezső – aici s-a jucat odiosul masacru regizat de călăul Berényi László şi de acolitul său, Nagy Géza, vinerea trecută. Era ora 10 dimineaţa când au ajuns în locul amintit. Au scos în faţă trei indivizi pe care i-au împuşcat în cap, ca o mostră la ce avea să urmeze. Pe ceilalţi i-au mânat în pivniţa sălaşului lui dr. Nagy Dezső, de acolo îi scoteau apoi. Ştiau că vor muri. Unul a scrijelit pe perete, altul a scris un bilet: Am fost aici cu cinci minute înainte de moarte…”.

Ormos Mária, în lucrarea sa „Padovától Trianonig, 1918 – 1920”  consemnează numele tuturor victimelor, vârsta şi ocupaţia lor. Cei mai mulţi erau agricultori şi meseriaşi săraci, cu vârste între 16 şi 62 de ani.

În zilele ce au urmat execuţiilor, populaţia oraşului Hódmezővásárhely s-a revoltat, a ieşit pe străzi, iar comandamentul trupelor româneşti a luat măsuri, după cum citim tot în presa locală: „Corpul ofiţeresc al trupelor de ocupaţie românească din Vásárhely a demascat şi a pedepsit un răufăcător temut…” „Jafurile banditului au fost împiedicate de comandamentul trupelor româneşti, ancheta e în derulare, păgubiţii se prezintă pe rând, o parte au şi primit înapoi bunurile jefuite^.” .

La marginea drumului naţional 47 a fost ridicat monumentul care comemorează victimele masacrului, deşi la două săptămâni de la odiosul fapt, la cererea populaţiei, a fost emis un ordin de exhumare şi armata română a dezgropat cadavrele care au fost puse în sicrie şi reînhumate în diferite cimitire ale oraşului, în criptele familiilor.

Ediţia din 3 august a gazetei locale cuprinde întrebarea „Cine a fost cel care a pus la cale acest plan groznic? Nu ştim!”

 Nici până azi nu s-a elucidat identitatea acestuia. Berényi László şi Nagy Géza au fost arestaţi. În raportul din rechizitoriu, întocmit la 31 dcembrie 1920, aflat în arhiva oraşului, e notat cu creionul că Berényi sângera la frunte, căci în timpul anchetei a simulat o criză şi s-a prăbuşit la pământ. Medicul chemat la faţa locului a constatat că e vorba de o simulare.

Berényi şi acolitul său au fost supuşi în public, în Piaţa Kossuth, la o pedeapsă corporală prin aplicarea a 70, respectiv 25 de lovituri de baston: „Miercuri (…) pentru liniştirea populaţiei revoltate, falsul locotenent Berényi László şi fotograful Nagy Géza şi-au primit pedeapsa.

 Apoi aceştia s-au spovedit, şi la 9 şi jumătate cu o escortă ofiţerească au fost duşi în Grădina publică şi la colţul din dreapta al teatrului au fost împuşcaţi. (…) Au fost îngropaţi provizoriu chiar acolo, apoi mutaţi în cimitir.” – citim în articolul din 1 august, cu titlul Hóhérok halála (Moartea călăilor).Despre Berényi László nu există niciun indiciu că ar fi fost român sau că ar fi ştiut româneşte.

 Cei care au analizat istoria zilei de 25 iulie 1919 au tras concluzia că acest Berényi a fost un impostor, un diversionist. Dar, din partea cui? Comportamentul său cu accente anarhiste pare azi terifiant, dar repus în contextul anului 1919 şi în cel al tulburărilor şi tragediilor la care au fost supuşi locuitorii din Câmpia Ungară în acea perioadă, se dovedeşte a nu fi singular, ci doar apogeul unei escaladări continue, începute cu presiunea exercitată asupra populaţiei deja de la mişcările socialist-agrare din 1881, cele care au făcut ca această zonă să primească numele de “Viharsarok” (Colţul viforului).

Masacrul de la Hódmezővásárhely ar trebui reevaluat şi de istoricii români, împreună cu evenimentele celor trei luni pe care armata română le-a petrecut în acest oraş în care a trăit şi mai trăieşte şi astăzi şi o micuţă comunitate românească.

Am folosit următoarele lucrări:

 

• • Fejérváry József: Vásárhely története családok tükrében (Istoria oraşului Vásárhely, din prisma familiilor), 1929.

  • Szenti Tibor: Tömeggyilkosság Hódmezővásárhelyen 1919-ben. Vörös könyv 1919 (Masacrulde la Hódmezővásárhely, din 1919), Antológia Kiadó, Lakitelek 1993.

  • Radics Erika: A hódmezővásárhelyi tömegkivégzés 1919. julius 25.: Tanácsköztársaság Hódmezővásárhelyen, (Genocidul din Hódmezővásárhely) 1984.

  • Makó Imre: A vörös offenzíva és a román megtorlás Hódmezővásárhelyen 1919-ben (Ofensiva roşie şi represiunile din Hódmezővásárhely în 1919) in A hódmezővásárhelyi szeremlei társaság évkönyve, 2009.

Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 3. A kutasi úti tömegdráma

• Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 1. Hóhérok halála…

• Vásárhelyi Reggeli Újság 1919. augusztus 3. Szegedre készült a hóhér.

• Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. július 31.

• Ormos Mária: Padovától Trianonig, 1918-1920. Budapest, 1983.

• http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/kun.htm

Traducerile din publicaţiile în limba maghiară îmi aparţin şi îmi asum responsabilitatea asupra lor.

Sursa:

Mihaela Bucin – Eroi, victime şi impostori în Ungaria anului 1919

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/12/eroi-victime-si-impostori-in-ungaria.html