CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria anului 1919 – Eroi, victime şi impostori

 

Dacă străbaţi estul Ungariei de la Békéscsaba spre Seghedin, prin Orosháza, vei trece şi prin cochetul orăşel Hódmezővásárhely.

Înainte cu câţiva kilometri de intrarea în oraş, pe partea stângă  a drumului naţional 47, se află un monument pe care sunt înscrise mai multe zeci de nume.

 

Sunt numele unor localnici executaţi pe acest loc la 25 iulie 1919, în timpul staţionării armatei române în acest oraş. Despre acea tristă zi şi împrejurările care au dus la uciderea unor civili, despre umbra pe care o aruncă spre prezent şi viitor acel eveniment dramatic, vă invit să citiţi mai jos.

Oraşul Hódmezővásárhely, menţionat pe hărţi militare româneşti şi cu denumirea de Ionești, se află în județul Csongrád, la 25 de km de Szeged. Are azi în jur de 46.000 de locuitori.

Numele-i lung se datorează faptului că este compus din mai multe toponime ce reflectă aspecte ale reliefului, ale faunei, ale împărţirii administrative locale: hód (castor) – mező (câmpie) – vásár (târg) – hely (loc).

Oraşul a avut pentru o vreme şi o populaţie de origine aromână, cu rol în dezvoltarea comercială a localităţii, precum şi în întemeierea comunităţii ortodoxe.

 

Biserica ortodoxă din Hódmezővásárhely

La finele Primului Război Mondial, Monarhia Austro-Ungară practic nu mai exista. În Ungaria, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Ungară. Primul-ministru, contele Károly Mihály, era liberal de stânga, însă noul guvern, adept al democratizării şi prieten al Antantei, nu a reuşit să aducă ţara la normalitate.

Ungaria a pierdut teritorii importante, armata sa a fost dezmembrată, problemele economice şi existenţiale sunt grave. Până la încheierea păcii din cadrul Conferinţei de la Paris, care se va dovedi catastrofală pentru Ungaria, erau stabilite doar zone de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor din jur.

Graniţele de separare etnică erau însă des încălcate.
Între 1914 şi 1917, când Rusia lupta contra Austro-Ungariei, mulţi soldaţi unguri fuseseră capturaţi de trupele ţariste.

Unii dintre aceştia se întorceau din prizonieratul petrecut într-o Rusie acaparată de idealul bolşevic, aducând în Ungaria şi în centrul Europei ideile aparent salvatoare ale lui Lenin.

A fost cazul lui Kun Béla, ca şi al lui Szamuely Tibor.

Kun Béla s-a născut în 1886, în localitatea Cehu Silvaniei, din judeţul Sălaj, într-o familie de origine evreiască. 

 

 

 

 

 

 

 

Studiile în drept începute la Universitatea din Cluj nu le finalizează. Lucrează ca ziarist, publică o serie de articole de orientare socialistă la Oradea şi Cluj.

Este arestat, îşi execută pedeapsa la închisoarea Csillag, din Seghedin. În 1916, cade prizonier la ruşi, aici îşi desăvârşeşte educaţia comunistă şi îl cunoaşte personal pe Lenin. În noiembrie 1918, revine în Ungaria şi organizează Partidul Comunist. Ideile comuniste entuziasmau populaţia dezamagită de război şi de urmările acestuia.

În scurt timp, guvernul Károly Mihály predă puterea bolşevicilor lui Kun Béla.

La 21 martie 1919 se constituie în Ungaria, Republica Sovietică Bolşevică a Sfaturilor, care va rezista 133 de zile.

Măsurile luate de bolşevici nemulţumeau o mare parte a societăţii maghiare. Teroarea roşie ameninţa cu naţionalizarea, colectivizarea, suprimarea presei libere, impunerea dictaturii. 

În spulberarea acestui debut comunist în Europa centrală, rolul decisiv i-a revenit armatei române.

Încurajate de Antantă, trupele române pornesc atacul împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor. Sunt multe speculaţii despre intenţiile ascunse ale trupelor roşii dirijate de Kun Béla, precum şi despre năzuinţele nedeclarate ale armatei regatului României.

În prima parte a campaniei spre Ungaria, ostaşii români înfrâng armata roşie maghiară şi ajung până la Tisa, iar în a doua etapă, trupele române intră în Budapesta, la 4 august 1919, punând capăt bolşevismului.

Prezenţa trupelor române în Ungaria a trezit stări de spirit contradictorii.

O parte însemnată a populaţiei era satisfăcută de demolarea guvernului bolşevic, altă parte era înfricoşată şi duşmănoasă în faţa trupelor unei ţări care tocmai preluase o mare parte a teritoriului Ungariei vechi.
Kun Béla a fost executat în URSS în perioada marilor epurări, iar evenimentul istoric tragic din 1919 a fost în general trecut cu vederea în perioada comunistă din cele două ţări.

După 1989, Campania Armatei Române în Ungaria a devenit adesea apanajul extremiştilor. Cu toate acestea, şi în pofida tuturor episoadelor inerente oricărui război, e de reţinut că armata română a fost singura din Europa care s-a implicat direct şi cu multe sacrificii în demolarea comunismului din Ungaria, întârziind un sfert de secol instalarea terorii roşii în mijlocul Europei.

Cazul execuţiilor de la Hódmezővásárhely, pentru care armata română este acuzată de asasinarea a 56 de localnici, civili de diferite vârste, rămâne un eveniment tulbure şi expus interpretărilor.

Pe scurt, drama din vara lui 1919 a fost aceasta: un ofiţer pe nume Berényi László, a arestat mai multe zeci de cetăţeni, i-a dus la marginea oraşului, împreună cu un pluton de soldaţi din armata română şi i-a pus pe aceştia din urmă să-i împuşte pe unguri.

Identitatea acestui Berényi László a rămas până azi neelucidată, ca şi cauzele reale care au dus la săvârşirea masacrului.

 

 

 

 

Berényi László – „Călăul”

Hódmezővásárhely e una din localităţile maghiare care a pierdut un număr important de locuitori în primul război mondial.

Nu întâmplător! La sfârşitul secolului al XIX-lea, în zonă avuseseră loc ample mişcări social-agrare şi partidul organizator al acestora îşi trimesese reprezentanţii în opoziţia din parlament.

Ca urmare a comportamentului rebel, „puterea” a hotărât, ca bărbaţii din această parte a judeţului Bichiş să primească masiv ordine de încorporare – să le treacă aşadar cheful de socialism.

Dacă din populaţia totală a Ungariei 18,5% din bărbaţi, au fost înregimentaţi în primul război mondial, de la Hódmezővásárhely 23,3% din bărbaţi au fost chemaţi pe front.

Trei mii dintre aceştia au murit pe front sau au dispărut. Adică 9,4 din populaţia masculină a oraşului, cea mai mare pierdere din ţară.

La sfârşitul războiului, întreaga Ungarie avea doar cu 3 % mai puţini bărbaţi.

Într-un astfel de oraş ajung în zorii zilei de 30 aprilie 1919 trupele din armata română conduse de colonelul Nicolae Măicănescu. (Nicolae Măicănescu s-a născut în 1878, la Focşani şi a ajuns prefect al judeţului Arad, cum citim în ziarul Românul, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc Arad, din 7 mai 1931: 

„Intrat în răsboi cu grad de maior a fost avansat, în cursul marilor lupte din Ardeal, deadreptul la gradul de colonel. După crâncena luptă de la Alion, de lângă Orşova, M. Sa Regele Ferdinand i-a conferit ordinul Mihai Viteazul iar după lupta de la Oituz i s’a dat ordinul legiunei de onoare franceze. In tot cursul timpului a servit în regimentul 1 vânători şi cu acest regiment a şi intrat, în fruntea armatei române, în capitala Ungariei, în Budapesta, la 4 Aug. 1919.” )

În lucrarea Vér és pezsgő (Sânge şi şampanie), Szenti Tibor, foloseşte mărturii înregistrate în anii 1980 de la martori oculari ai evenimentelor.

Szenti s-a născut în 1931 în Hódmezővásárhely şi s-a ocupat cu cercetarea istorică şi etnografică a locurilor natale, ocupând şi diferite funcţii în conducerea culturală şi administrativă a oraşului. Unul din martorii intervievaţi este Kiss Ferenc, născut în 1898, mic proprietar de pământ – pe atunci (avea patru holduri mici).

Interviul este consemnat în 1989 şi descrie astfel sosirea românilor în oraş:

„Vizitii au spus că vin românii dinspre Orosháza. La Sóshalom, în faţa atelierului meşterului fierar Imre Ernő era oprită o căruţă rechiziţionată, în care erau mulţi români.

Pe unul îl cunoşteam. Era Komán Gergő. Fusesem împreună în Galiţia, în compania 24 infanterie. Acum era în uniformă românească.

– Ce faceţi p-aici? – îl întreb.

– Am venit să ocupăm zona.

– Da’ n-aveţi destul în Ardeal?

– Avem, da e numa’ munte. Nouă ne trebuie pământ roditor.

– Şi te-au luat sau ai venit tu, voluntar?

– Voluntar, că ne dau câte 5 holduri din pământul pe care îl ocupăm.”

În perioada în care trupe româneşti erau încartiruite la Hódmezővásárhely se remarcă, deci, o figură interesantă: Berényi László.

În presa locală a vremii (Vásárhelyi Reggeli Újság, 30 şi 31 iulie 1919, articolelel  Vásárhelyi Samuely şi Vásárhelyi hiéna) e descris astfel: „Ieri s-a împlinit o săptămână de când a apărut în oraşul nostru un tânăr cu părul creţ, îmbrăcat în uniforma soldaţilor români, care mai întâi s-a prezentat a fi adjutant, apoi plutonier şi, în sfârşit, locotenent…El mergea călare înainte iar alţii veneau în căruţe pe urmele lui murdare şi însângerate.” – se poate citi în articolul A vásárhelyi Szamuely

Titlul face aluzie la comisarul pentru afacerile militare ale lui Kun Béla, Szamuely Tibor. 

Szamuely făcea parte din detaşamentul terorist „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny. (Adevărul e că între membrii acestei grupări a terorii roşii, am găsit consemnat şi unul purtând numele de Berényi László, dar nu pot aduce niciun argument că ar fi vorba de aceeaşi persoană cu cea a călăului din Vásárhely.)

Comisarul comunist Szamuely (Krausz Náthán Sámuely) s-a născut la Nyíregyháza, în 1890 şi a murit împuşcat de grăniceri pe când trecea frontiera în Austria (după alte surse s-a sinucis), la 2 august, 1919. Şi-a început cariera, ca şi Kun Béla, ca jurnalist la Oradea.

A fost un ziarist plin de râvnă, el a înfiinţat publicaţia orădeană Nagyváradi Vörös Újság (Gazeta Roşie de Oradea).

Kun şi Szamuely se cunosc în prizonieratul din Rusia şi colaborează strâns şi după ce se întorc în Ungaria, când Kun îl numeşte pe Szamuely comisar al poporului în guvernul său.

1900е нач. агент Искры Розалия Землячка-0 

Szamuely şi Lenin în Piaţa Roşie din Moscova, în mai 1919

La mijlocul lui 1919 însă, însuşi Kun încercă să se delimiteze de manifestările extremiste şi criminale ale lui Szamuely. După panica şi îngrijorarea provocate la 2 mai de sosirea armatei române la Tisa, Szamuely este cel care e trimis oriunde se înregistrează incidente rebele, reale sau închipuite, – pe care le rezolvă prin crimă.

El însuşi declara într-o cuvântare ţinută la Győr, la 20 aprilie 1919:

“Acum, însă, e nevoie să curgă sânge. Nu trebuie să ne temem de sânge. Sângele e ca oţelul: întăreşte inima, întăreşte pumnul proletar. Sângele ne face puternici. Sângele ne va conduce la adevărata lume comunistă”.

La 3 mai, Armata Roşie pătrunde în oraşul Solnoc. Patru soldaţi sunt surprinşi pe când tâlhăreau prin oraş şi sunt condamnaţi la moarte. Unul dintre ei, pe nume Berényi László scapă de execuţie. Să fie el personajul pe care îl regăsim la Hódmezövásarhely?

Pe 31 mai, ziarul local din Hódmezővásárhely consemnează: „De mai mult timp Berényi se învârtea prin Vásárhely şi printre sălaşele din jur în haine murdare, soioase şi probabil că lua parte şi la tâlhăriile de la sălaşe. Nu de mult se întorsese de pe frontul din Italia, şi se stabilise în zonă” – se scrie în articolul cu titlul „Hiena din Vásárhely”.

Acelaşi Kiss Ferenc, îi relatează autorului Szenti că apăruse şi un cântec popular despre acest Berényi, care începea cu versul: „Mögrugott a Berényi fekete lova…” (M-a lovit calul negru al lui Berényi..). Desprea acest personaj înfăţişat atât de malefic, se precizează că avea în jur de 24-26 de ani şi s-a prezentat la primărie spunând că el e născut în Kassa (Košice, azi în Slovacia) şi că e subofiţer în armata maghiară.

La 22 iulie, Berényi László se prezenta ca fiind subofiţer în armata română.

Peste câteva zile purta veston de locotenent şi îşi înfiinţase într-o casă din centrul oraşului un sediu pe care scrisese: Comandamentul de poliţie al oraşului Vásárhely.

Conform naraţiunilor localnicilor, la acest sediu strângea acele bunuri pe care le confisca de la soldaţii din armata română, care, la rândul lor, le jefuiau de la localnici.

De asemeni, aducea la acest sediu poliţienesc pe oricine nu-i era pe plac, indiferent de vârstă. În scurt timp şi-a găsit şi un ajutor în aceste activităţi, în persoana ucenicului fotograf Nagy Géza. Berényi se străduia să câştige admiraţia şi inima unei fete din oraş, domnişoara Arany Mária.

În presa vremii se scriau următoarele: „Duminică Berényi s-a logodit cu o fată din Vásárhely. Logodna a fost însoţită de un mare scandal, fata nu l-a vrut, dar el i-a ameninţat pe părinţii fetei că va decima toată familia dacă nu-i dau fata de nevastă.” – scria gazeta Vásárhelyi Reggeli Újság.

Când clădirea casei din strada Ferenc József s-a dovedit neîncăpătoare, Berényi a început să ducă arestaţii în beciul primăriei. Atenţia i se îndrepta spre muncitorii socialişti,  însă cei mai mulţi se refugiaseră din oraş.

După mărturiile consemnate, arestaţii lui Berényi erau eliberaţi pentru sume de bani, drept urmare au rămas în beciul primăriei numai cei ale căror familii nu aveau posibilităţi materiale să îi răscumpere.

E vorba despre 56 de persoane, despre care ziarul local scria: „Nenorocitele victime ale călăului Berényi erau oameni săraci, după mulţi dintre ei au rămas în mizerie văduve şi orfanii”. Evenimentele zilei de 25 iulie au generat o serie de interpretări şi naraţiuni orale, dezvoltate apoi de „martori” pe parcursul deceniilor următoare, povestite membrilor familiei, ai comunităţii până în momentele când persoane „oficiale”, „profesioniste” culeg aceste naraţiuni, descrieri personale ale evenimetului, şi le fixează prin scris.

Iată cum apare acea zi nefastă în lucrarea lui Szenti Tibor:

“În dimineaţa zilei de 25 iulie, zi de piaţă, locotenetul major român Zerkovitz, cu acordul comandamentului oraşului, cu un pluton de soldaţi români şi cu două mitraliere au pornit pe drumul spre Kutas, s-au oprit la vreo 6 km de oraş, în dreptul vilei proprietarului de pământ Nagy Dezső. Soldaţii coduceau un grup de arestaţi. Unul dintre ei, Pap István, ucenic dulgher, fusese arestat cu câteva zile înainte.

Se întorcea de la un tăiat de porc, din tureacul cizmei se vedea cuţitul mare, cu care înjunghiase porcul. Din cauza cuţitului a fost considerat suspect şi închis în beciul primăriei. Acum era dus la execuţie fără nicio judecată. Pe drum, unul dintre ei, Szilágyi Albert a început să cânte psalmul 90: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam…”.

Când Berényi auzi acest lucru, imediat i-a făcut observaţie – în mod sigur, batjocoritoare.

Această povestire a fost auzită de soţia lui Kiss Imre István, pe nume Kámvás Zsuzsánna, nepoata acestui Szilágyi (decedată în 2008), de la o altă persoană.”

 

 

 

„Martirii ocupaţiei româneşti a Vásárhely-ului, din 1919”

Ziarul local consemnează mai departe:

„Lângă drumul spre Kutas, nu departe de digul de împrejmuire, pe pământul lui Vékony József, în hotarul proprietăţilor lui dr. Nagy Dezső – aici s-a jucat odiosul masacru regizat de călăul Berényi László şi de acolitul său, Nagy Géza, vinerea trecută. Era ora 10 dimineaţa când au ajuns în locul amintit. Au scos în faţă trei indivizi pe care i-au împuşcat în cap, ca o mostră la ce avea să urmeze. Pe ceilalţi i-au mânat în pivniţa sălaşului lui dr. Nagy Dezső, de acolo îi scoteau apoi. Ştiau că vor muri. Unul a scrijelit pe perete, altul a scris un bilet: Am fost aici cu cinci minute înainte de moarte…”.

Ormos Mária, în lucrarea sa „Padovától Trianonig, 1918 – 1920”  consemnează numele tuturor victimelor, vârsta şi ocupaţia lor. Cei mai mulţi erau agricultori şi meseriaşi săraci, cu vârste între 16 şi 62 de ani.

În zilele ce au urmat execuţiilor, populaţia oraşului Hódmezővásárhely s-a revoltat, a ieşit pe străzi, iar comandamentul trupelor româneşti a luat măsuri, după cum citim tot în presa locală: „Corpul ofiţeresc al trupelor de ocupaţie românească din Vásárhely a demascat şi a pedepsit un răufăcător temut…” „Jafurile banditului au fost împiedicate de comandamentul trupelor româneşti, ancheta e în derulare, păgubiţii se prezintă pe rând, o parte au şi primit înapoi bunurile jefuite.” .

 

 

La marginea drumului naţional 47 a fost ridicat monumentul care comemorează victimele masacrului, deşi la două săptămâni de la odiosul fapt, la cererea populaţiei, a fost emis un ordin de exhumare şi armata română a dezgropat cadavrele care au fost puse în sicrie şi reînhumate în diferite cimitire ale oraşului, în criptele familiilor.

Ediţia din 3 august a gazetei locale cuprinde întrebarea „Cine a fost cel care a pus la cale acest plan groznic? Nu ştim!”

 Nici până azi nu s-a elucidat identitatea acestuia. Berényi László şi Nagy Géza au fost arestaţi. În raportul din rechizitoriu, întocmit la 31 dcembrie 1920, aflat în arhiva oraşului, e notat cu creionul că Berényi sângera la frunte, căci în timpul anchetei a simulat o criză şi s-a prăbuşit la pământ. Medicul chemat la faţa locului a constatat că e vorba de o simulare.

Berényi şi acolitul său au fost supuşi în public, în Piaţa Kossuth, la o pedeapsă corporală prin aplicarea a 70, respectiv 25 de lovituri de baston: „Miercuri (…) pentru liniştirea populaţiei revoltate, falsul locotenent Berényi László şi fotograful Nagy Géza şi-au primit pedeapsa.

 Apoi aceştia s-au spovedit, şi la 9 şi jumătate cu o escortă ofiţerească au fost duşi în Grădina publică şi la colţul din dreapta al teatrului au fost împuşcaţi. (…) Au fost îngropaţi provizoriu chiar acolo, apoi mutaţi în cimitir.” – citim în articolul din 1 august, cu titlul Hóhérok halála (Moartea călăilor).Despre Berényi László nu există niciun indiciu că ar fi fost român sau că ar fi ştiut româneşte.

 Cei care au analizat istoria zilei de 25 iulie 1919 au tras concluzia că acest Berényi a fost un impostor, un diversionist. Dar, din partea cui? Comportamentul său cu accente anarhiste pare azi terifiant, dar repus în contextul anului 1919 şi în cel al tulburărilor şi tragediilor la care au fost supuşi locuitorii din Câmpia Ungară în acea perioadă, se dovedeşte a nu fi singular, ci doar apogeul unei escaladări continue, începute cu presiunea exercitată asupra populaţiei deja de la mişcările socialist-agrare din 1881, cele care au făcut ca această zonă să primească numele de “Viharsarok” (Colţul viforului).

Masacrul de la Hódmezővásárhely ar trebui reevaluat şi de istoricii români, împreună cu evenimentele celor trei luni pe care armata română le-a petrecut în acest oraş în care a trăit şi mai trăieşte şi astăzi şi o micuţă comunitate românească.

Am folosit următoarele lucrări:

 

    • Fejérváry József: Vásárhely története családok tükrében (Istoria oraşului Vásárhely, din prisma familiilor), 1929.

    • Szenti Tibor: Tömeggyilkosság Hódmezővásárhelyen 1919-ben. Vörös könyv 1919 (Masacrulde la Hódmezővásárhely, din 1919), Antológia Kiadó, Lakitelek 1993.

    • Radics Erika: A hódmezővásárhelyi tömegkivégzés 1919. julius 25.: Tanácsköztársaság Hódmezővásárhelyen, (Genocidul din Hódmezővásárhely) 1984.

    • Makó Imre: A vörös offenzíva és a román megtorlás Hódmezővásárhelyen 1919-ben (Ofensiva roşie şi represiunile din Hódmezővásárhely în 1919) in A hódmezővásárhelyi szeremlei társaság évkönyve, 2009.

Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 3. A kutasi úti tömegdráma

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 1. Hóhérok halála…

  • Vásárhelyi Reggeli Újság 1919. augusztus 3. Szegedre készült a hóhér.

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. július 31.

  • Ormos Mária: Padovától Trianonig, 1918-1920. Budapest, 1983.

  • http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/kun.htm

Traducerile din publicaţiile în limba maghiară îmi aparţin şi îmi asum responsabilitatea asupra lor.

Sursa:

Mihaela Bucin – Eroi, victime şi impostori în Ungaria anului 1919

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/12/eroi-victime-si-impostori-in-ungaria.html

Publicitate

16/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

PREA MULT S-A CEDAT!

 

DESTUL!  PREA MULT S-A CEDAT!
 
Aşadar, preşedintele României, Traian Băsescu, n-a mai fost, în acest an 2011, prezent la cea de-a XXII-a ediţie a Universităţii de Vară de la Băile-Tuşnad (Tusvanyos, după botezul autonomist de azi). Cum, oare, ar putea fi interpretată această absenţă prezidenţială? 
Să nu fi fost el invitat de vicepreşedintele Parlamentului European, Tokes Laszlo, pe care şeful statului l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie – „Steaua României în grad de Cavaler”, pentru „meritele” acestui fost episcop de Piatra Craiului (acum rămas şi fără soţie, care a divorţat, sătulă de aventurile lui amoroase şi de comportamentul lui tiranic) de a arunca, de fiecare dată, din belşug, cu noroi pe ţara în care s-a născut, a cărei pâine a mâncat-o, mocicolind un întreg popor blând şi tolerant? Pentru că asta o face el, cel înainte de 1989 cu servicii făcute şi fostei Securităţi, din 1990 încoace.
N-am crede, oricum am lua lucrurile, mai ales că UDMR se află la guvernare, cu pâinea şi cuţitul Puterii ameţitoare, să nu i se fi trimis invitaţia de care se bucura Traian Băsescu în ultimii ani. Se vorbeşte că „marele absent” „se păstrează pentru vizita oficială de la Budapesta”. Deci, chestiune de agendă!
Totuşi… Nu cumva Traian Băsescu şi-a dat seama de gafa aceea, enormă, cu consecinţe umilitoare, de anul trecut, când, aşezat precum Hristos între tâlhari, avându-i, în stânga, pe Tokes Laszlo şi, în dreapta, pe Viktor Orban – actualul premier ungar, asculta umilit, cu căştile la urechi, traducerea din limba maghiară a elucubraţiilor unui cetăţean român de etnie maghiară care refuza, pur şi simplu, să vorbească limba oficială a statului – româna?
 Un adevărat român, darămite un şef de stat, şi-ar fi dezbrăcat, urgent, laibărul ăla secuiesc, i l-ar fi aruncat în cap insului nesimţit şi ar fi plecat. Aşa trebuia să facă. El n-a făcut- o.
Păcat! Absenţa domniei sale s-ar putea să aibă şi altă explicaţie: n-a dorit să-i mai supere pe autonomişti. În 2009, la ediţia a XX-a a Universităţii de Vară de la Tuşnad, le-a aruncat în capul demolatorilor, care mereu dau cu târnăcopul la temelia statului naţional, unitar român, articolul 1 din Constituţie, Legea fundamentală a ţării: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
 O Românie „a cărei suveranitate nu poate fi afectată” – a completat el. A fost huiduit şi fluierat copios. Atunci, arătându-le obrazul, printre fluierăturile celor fără cei şapte ani de acasă, atacatorilor la statalitatea României, le spunea: „Aceeaşi autonomie la Odorheiu-Secuiesc, precum şi la Tulcea!”.
Să-şi fi uitat, oare, şeful Statului Român, replicile? N-am crede!
Supărat-foc pentru că, de data aceasta, n-a mai avut prilejul să-l întâmpine pe şeful statului cu pancarta: „Paşaportul, domnule preşedinte!”, considerându-l pe Traian Băsescu, preşedintele României, un străin în ţara pe care o conduce, neghiobul de Csibi Barna, care- i cerea paşaportul în aşa-zisul ţinut secuiesc, cel care-şi permitea, în martie, obrăznicia, de neiertat, să-l „spânzure” pe eroul naţional Avram Iancu, simbol al luptei pentru drepturile noastre la 1848-1849, a lansat, din nou, un răget autonomist, scriind pe o altă pancartă: „Ţinutul Secuiesc nu-i România!”.

 

Obraznicie …

Nu trebuia el să înveţe sloganul ăsta de pe la alţi neisprăviţi care au derulat bannere cu acest text pe la Londra, împotriva României şi a Tratatului de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920! Râgâiala asta-i deja obişnuinţă pentru el, cel mereu intrând cu bocancii murdari ai şefului plutonului „Wass Albert” din Garda Secuiască prin istoria neamului nostru.
 Este regretabil că, pe meleagurile harghitene şi covăsnene, astfel de indivizi sunt încurajaţi, chiar stimulaţi material, „de consiliile judeţene Harghita şi Covasna, de autorităţile administrative ale Statului Român din zonă, să organizeze manifestări de amploare, cu substrat şi cu scop politic segregaţionist, menite să promoveze concepte politice etnic-separatiste”. Nu-i de mirare că organizaţii de extremă dreaptă şi indivizi care le conduc, precum Csibi Barna, organizează, în inimă de Românie, acţiuni care fac „apologia ocupării teritoriului naţional românesc” de către o „armată vinovată de masacre în masă”, precum şi proslăvirea „principalului aliat, Horthy, al dictatorilor Hitler şi Mussolini”.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi la împlinirea celor 70 de ani de la Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, şi ocuparea nordului Ardealului de către Ungaria fascistă a lui Horthy Miklos, „persoană condamnată de o instanţă internaţională pentru săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi a omenirii, principalul artizan al holocaustului împotriva românilor şi a evreilor din Ungaria şi din partea Transilvaniei ocupate”.
Şi de data aceasta, otrava asta ambulantă – Tokes Laszlo – a ţinut să mai dea o dată cu acel ceva greţos prin fasole. Nu mai era o noutate, atunci când el declara că este „de acord cu toate formele de autonomie”.
Noutatea, aruncată ca nişte zaruri de plumb pe acoperişul de tablă al dughenei iredentiste, şovine şi extremiste, este acea asociere a Trianonului cu… dubla cetăţenie. Dărâmarea Tratatului de Pace de la Trianon, zice el, trebuie, de data aceasta, să se bazeze şi pe dubla cetăţenie! Maestru al diversiunilor antiromâneşti, Tokes Laszlo s-a „remarcat” prin demersurile, repetate, vizând „internaţionalizarea problemei obţinerii autonomiei teritoriale a aşa-zisului ţinut secuiesc”.
Culmea obrăzniciei vicepreşedintelui Parlamentului Europei, la Tuşnad, însă, a constituit- o, de data aceasta, cea mai neruşinată şi absurdă afirmaţie, conform căreia românii ar trebui să ceară iertare maghiarilor pentru perioada post-Trianon şi pentru perioada comunistă şi postcomunistă! „Tupeu de zile mari” – scria un jurnalist. „Această politică post-comunistă – zicea Tokes -, care şi-a schimbat doar haina, va duce, prin tendinţa de omogenizare, la colonizarea ortodoxă a Transilvaniei. Vorbim de un stat naţional pan-ortodox şi pan-românesc! Moştenirea Trianonului, moştenirea comunismului ne blochează. Maghiarii îşi pierd siguranţa.
Ni se cere să renunţăm la identitatea noastră, chiar dacă suntem în patria noastră! (…) Îndreptăţiţi cerem ca puterea politică românească dintotdeauna să ceară iertare maghiarilor pentru păcatele pe care le-am suferit în epocile post-Trianon şi post-comunism. Dacă am pierdut teritoriu, atunci cerem, în schimbul teritoriilor, drepturi, inclusiv autodeterminarea, orice formă de autonomie!”
Zău? Câte tâmpenii, câte aberaţii mai pot trece prin capul piţărăului! Nu cumva maghiarii sunt cei care, măcar prin respectul pentru necesarul şi minimul bun-simţ, trebuie să-şi ceară scuze pentru uciderea celor peste 40.000 de români (femei, bătrâni şi copii, majoritatea!), pentru arderea şi raderea de pe faţa pământului a celor 300 de sate, biserici şi mănăstiri din Ardeal, în anii 1848- 1849, pentru holocaustul din anii 1940-1944, când români nevinovaţi au fost ciuruiţi de gloanţe, spintecaţi cu baionetele (la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Pechia-Covasna, Sărmaşu, Prundu Bârgăului, Hărcana- Turda, Aita, Moisei etc.), pentru crimele din zilele 21-22 decembrie 1989 şi cele următoare de la Cristuru-Secuiesc, Zetea şi Dealu? Ce neruşinat! Şi-au cerut japonezii scuze de la americani, nemţii de la francezi! Numai ungurii de la români, nu! Iar acum, zărghitul ăsta pretinde românilor să-şi ceară ei scuze de la maghiari!?
Nu rămâne mai prejos, deşi, de data aceasta, mai prudent, nici Kelemen Hunor, preşedintele struţo-cămilei numite UDMR şi ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional, în Guvernul de la Bucureşti bineînţeles, nu în cel de la Budapesta. „Obţinerea autonomiei – zicea el, mai deunăzi – este foarte importantă!” La Tuşnad, de data aceasta îşi masca gândurile: „Orice formă de autonomie, până la urmă orice drept lingvistic (…), privind comunităţile maghiare, se pot obţine doar la Bucureşti!”
Or, Kelemen Hunor este un adept, convins definitiv, al autonomiei teritoriale! O spunea un ministru din Guvernul Boc, Guvern român, dar nimeni nu-i trage nemernicului o şapcă peste ochi, încât să vadă stele verzi! Ia să facă aşa ceva vreun ministru din Franţa, din Grecia, din Germania, din Italia, din Marea Britanie! Ce şuturi în fund ar mai primi, arătându-i-se uşa! Cum se poate ca un ministru al Guvernului ţării din care face parte să militeze pentru autonomia teritorială, pe criterii etnice, a unei părţi din pământul românesc?
Chiar atât de adormiţi să fie guvernanţii de azi şi parlamentarii? Până când atâtea concesii ruşinoase? Chiar nu se găseşte ac pentru cojocul acestor piţărăi şi sicofanţi? Încălcând grav uzanţele diplomatice, Semjen Zsolt, vicepremierul Ungariei, mereu în vâjâială prin judeţele Harghita şi Covasna, i-a îndemnat pe maghiarii din România să nu renunţe la „idealul privind acordarea autonomiei (…). Nimic deosebit, nimic special în această revendicare”. Nici secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta, Nemeth Zsolt, nu se lăsa mai prejos, susţinând că „Existenţa Ţinutului Secuiesc, ca regiune autonomă, nu slăbeşte suveranitatea statului român”.
În timp ce „oficiali din Ungaria au cântat, din nou, aria autonomiei, Teodor Baconscki, ministrul român de Externe, şi celelalte autorităţi române nu au avut nicio reacţie”! Au tăcut precum acel ceva rău-mirositor în iarbă. Asta este poziţia unui ministru al României? Nu-i el obligat să apere România de balele unor pitbuli separatişti?
Chemând la unitatea maghiarilor din Bazinul Carpatic, premierul Ungariei, Viktor Orban, clama: „Dacă nu există o patriemamă puternică, nu există nicio naţiune maghiară (…). Încă nu a venit momentul ca Guvernul de la Budapesta să se manifeste. (…) Comunitatea maghiară din Transilvania trebuie să adopte o poziţie comună şi, apoi, noi vom putea interveni pentru reorganizarea teritorială!”. Aţi citit bine formularea şi sensul sintagmei „reorganizarea teritorială!”. Cine are ochi pentru citit, urechi de auzit, minte de priceput, să bage la cap!
Adevărul este că s-au creat prea multe precedente, din 1990 încoace, care au dus la concesii după concesii, păguboase şi ruşinoase.
Toleranţa şi îngăduinţa nepermise au dus la evenimentele de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990. Toleranţi şi concesivi, uneori căzuţi în capcana propriilor iluzii, au fost guvernanţii noştri şi atunci când au tăcut-mâlc în faţa afirmaţiilor repetate, jignitoare, iresponsabile, umilitoare, ale preşedintelui interimar, de pe atunci, al Ungariei, Mathyas Szuros. Atunci, prin 1990, el cerea, printr-un flagrant amestec în treburile interne ale României, pentru maghiari: „… drepturi individuale şi colective, autonomie şi autoguvernare, învăţământ autonom în limba maghiară”.
Nepăsători erau ei, guvernanţii, şi atunci când fostul ministru de Externe ungar, Geza Jezsenski, îi sfătuia pe secui „să păstreze uscat praful de puşcă!”. Oricine înţelegea tâlcul, mesajul unor vorbe precum cele amintite, dar maimarii zilei de pe la noi se făceau că plouă. Nici măcar o dată n-au ripostat ei la atacurile murdare ale lui Tokes Laszlo, atunci când bălăcărea, cum îi venea lui la gura aia spurcată de Satană, România şi românii. Vă mai amintiţi cum tuna şi fulgera el, Tokes, fariseul, împotriva comunismului din România, de care a profitat şi el din plin? Cineva, atunci, i-a dat o replică: „Nu comunismul îl urau el şi unii maghiari, ci pe români! Acesta-i adevărul!”. Între grandoare şi dispreţ, între prefăcută miopie şi fanatism intolerant, ei au negat până şi faptul că l-au zdrobit, la 20 martie 1990, pe nefericitul Mihăilă Cofar, „victimă a prea democraţilor maghiari”, cum spune un istoric.
Nu le-a ajuns, cum ceva mai sus aminteam, tragedia românilor de la 1848-1849, când peste 40.000 au fost ucişi cu sălbăticia specifică unui comportament bestial, nici atrocităţile şi tragedia românilor în genocidul din anii Dictatului – 1940-1944 -, nici crimele abominabile de la Târgu-Secuiesc, Zetea şi Dealu, din zilele lui decembrie 1989?
Acum, culmea, vor scuze din partea românilor şi autonomie teritorială pe criterii etnice! Se vor stăpâni pe o parte din pământul românesc, iar vinovatele cedări ale guvernanţilor par să nu ţină cont de isprăvile celor care aduc jigniri nepermise românilor, închipuindu-se în postura celor cu pene de cocoş prin anii Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, convinşi că răbdătorul român va suporta nesfârşite umilinţe şi sfidări!
Cum se face că PDL n-a reacţionat? Pentru că face parte, din aceeaşi „familie politică” cu Tokes Laszlo, adică din PPE. Apoi, să nu uităm cum, în urmă cu un an, la Tuşnad fiind, Traian Băsescu mulţumea lui Tokes şi „cetăţenilor români de etnie maghiară”, pentru „susţinerea extraordinară pe care mi-au acordat-o la alegerile prezidenţiale şi la referendum!”.
Deci, totul cât se poate de clar şi fără comentarii.
Atragem, din nou, atenţia guvernanţilor români că demnitatea şi identitatea naţională, autoritatea statală, trebuie apărate. Păstrarea unităţii statale a României este, înainte de toate, o datorie patriotică a fiecărui român!
 
Autor: 
 
Condeiul ardelean
 
 

02/08/2011 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: