CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria datorează mulţumiri publice României şi armatei române

 

                                                      

 

                                                         M O T T O

                                                                     E un subiect ce mă-ntristează şi amuză

                                                                     Ungaria pretinde României să îşi ceară scuză

                                                                     Că oferă mai multe drepturi etnicilor străini

                                                                     Decât oferă alte ţări pentru români.


   România şi armata română merită mulţumiri publice din partea Ungariei

                                  

Faptul că destinul a rânduit ca România şi Ungaria să fie ţări vecine, istoria a avut o anumită influenţă în viaţa lor.

În prima parte a anului 1919, ţara vecină Ungaria a cunoscut pericolul bolşevizării. Un aventurier Bela Kun,  a încercat şi reuşit pentru aproape o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică Sovietică”.

Bela Kun (pe numele de familie Cohen, până la maghiarizarea numelui), născut după datele istoricului militar Aurel Vaida, în localitatea Nimigea din Jud. Bistriţa-Năsăud, iar după alţi autori la Cehul Silvanie jud. Sălaj, pe data de 20 februarie 1886,  dintr-o familie de evrei.  Studiile liceale le-a făcut la Gherla iar facultatea de drept la Cluj.  Înainte de primul Război Mondial a făcut avocatură şi jurnalism la Cluj, aparţinând politic  Partidului Social Democrat Ungar.

Publică articole anarhiste pentru care a fost judecat şi condamnat la 1,5 ani de detenţie. În anul 1913 se căsătoreşte cu învăţătoarea Iren Gal. A părăsit activitatea de jurnalist , alegând să fie mic funcţionar. A lucrat casier la Comitetul de Asigurări Sociale ale Sindicatelor Cluj, fiind acuzat de delapidare, scăpând de judecată fugind la Budapesta.

La începutul Războiului se înrolează ca subofiţer voluntar în Armata Austro-Ungară. Trimis în Galiţia, luptă pe front obţinând rezultate bune motiv pentru care este avansat în rândul ofiţerilor.  În anul 1916 cade prizonier la ruşi şi este internat în lagărul siberian  de la Tomsk. Înţelege că Revoluţia Bolşevică ar fi pentru el o şansă, militează prin acţiuni în această direcţie fiind remarcat de liderii bolşevici siberieni şi chiar de cei de la Moscova. După 07 noiembrie 1917, Lenin îl aduce la Moscova şi-i încredinţează extinderea revoluţiei bolşevice  în Ungaria, asigurându-i susţinerea financiară în acest scop.

Soseşte la Budapesta în ziua de 3. Noiembrie 1918, când are loc declararea independenţa Ungariei faţă de Austria. Cu banii de la Moscova cumpără elemente  declasate constituindu-şi o reţea de colaboratori cu care pătrunde în marile unităţi  militare. Comandanţii militari a mai multor regimente trec de partea sa, datorită umilinţei pricinuite de înfrângerile de pe front.

Dispunând de cea mai mare parte a armatei sale Bela Kun îşi disimulează cu mare atenţie intenţiile sale comuniste internaţionaliste jucând foarte bine cartea ultranaţionalistă promiţând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. De partea sa, atrage şi Divizia de secui din Transilvania, fiind acceptat de unele cercuri conducătoare de la Budapesta, fiind văzut ca un salvator  al naţiunii maghiare.

În luna noiembrie 1918, Kun creează Partidul Comunist Maghiar, devenind preşedintele comitetului central. Toţi care erau împotriva lui au fost torturaţi şi împuşcaţi, , greviştii împuşcaţi şi ziariştii cenzuraţi. Toate acestea aveau suportul bănesc de la Moscova.

În ianuarie-martie 1919, Armata Română din Transilvania staţiona pe o linie de demarcaţie provizorie care trecea de la Sud la Nord prin localităţile; Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, aşteptând hotărârea Conferinţei de Pace. Pentru a-şi dovedi intenţiile de refacere a „Ungariei Mari”, Bela Kun ordonă formaţiunilor sale paramilitare (gărzile roşii) formate din oameni nemulţumiţi şi puşi pe căpătuială, terorizarea şi asasinarea a mii de români aflaţi la vestul aliniamentului de contact , dintre trupele române şi cele maghiare. 

La 21 martie 1919, ocupă Budapesta, alungând de la putere guvernul Karoly Mihaly, instaurând o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naţionalizarea proprietăţilor industriale şi agricole, inclusiv a fermelor mici. Reorganizează armata de sub comanda sa, ce număra 200.000 de oameni, după principiile Armatei Roşii. Un eşantion de 70.000 de soldaţi se aflau în dispozitiv între Tisa şi Munţii Apuseni, iar restul armatei se afla în rezervă, la Vest de Tisa.

Bela Kun, înţelegându-se cu puterea sovietică de la Moscova, a acceptat să desfăşoare o acţiune militară comună împotriva  României şi să realizeze joncţiunea între armata sa  şi Armata Roşie, sens în care a purtat o corespondenţă telegrafică cu Lenin personal. El cerea României să-şi retragă armata de pe linia de demarcaţie amintită mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre Vest împotriva României.  Dinspre Est  mari unităţi ale armatei bolşevice ruse şi ucrainene staţionate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiţia şi Bucovina, pentru a realiza pe teritoriul Ardealului de Nord joncţiunea cu armata bolşevică maghiară.

Condiţiile au fost întrunite pe 16 aprilie 1919, când Bela Kun declară oficial război împotriva  României şi declanşează ostilităţile dinspre Vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentului cunoscut, Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare- Sighet. Situaţia militară de pe frontul de Est, a evoluat într-un sens contrar planificării bolşevicilor ruşi şi maghiari.  Înaintarea armatei bolşevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în Nord de către Armata Cehă şi în Sud pe Nistru de către Armata Română. România apoi a contraatacat energic pe frontul de Vest, determinând armatele lui Bela Kun să se retragă, ajungând în mai puţin de două săptămâni la 29 aprilie 1919  la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Bela Kun, în mod viclean  a încercat să câştige timp, solicitând un armistiţiu pe data de 02 mai 1919, declarând că doreşte să poarte tratative cu Guvernul României. Această pauză politico-militar a durat mai bine de două luni până în mijlocul lui iulie. Văzând Bela Kun că pe cale diplomatică nu poate să obţină ceea ce dorea, şi-a concentrat principalele forţe militare de aproximativ 70.000 de oameni şi unităţi puternice de artilerie pe Tisa în zona Szolnok, a atacat încă o dată România de Sf. Ilie pe 20 iulie 1919.

A trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcţia Szolnoc-Oradea, sperând că va realiza o breşă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acţiune, nimicind complet armatele bolşevice maghiare, iar în mai puţin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Bela Kun, aventurierul a părăsit puterea fugind mai întâi la Viena şi apoi la Moscova, sfârşindu-şi zilele într-un mod ruşinos, fiind arestat şi executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, fiind învinuit de delapidarea unei mari sume de bani din fondurile Partidului Comunist al URSS.

În după-amiaza zilei de 03 august 1919, primul care s-a apropiat de marginile  oraşului Budapesta, a fost col. Gheorghe Rusescu care comanda o mică avangardă de Cavalerie ce aparţinea de Brigada 4 Roşiori, având doar 400 de cavalerişti, două tunuri şi zece mitraliere. Din partea Guvernului Maghiar, înspre oraş a fost întâmpinat de o delegaţie din trei persoane, care i-a cerut să oprească trupa pentru a nu intra în oraş.

Aceştia credeau că efectivele reale şi puterea de foc ale detaşamentului col. Rusescu erau mult mai mari şi ameninţau cele trei regimente bolşevice înarmate, aflate în cazărmile din Budapesta şi că populaţia civilă este foarte agitată, fiind gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de 20.000 de oameni ce poate măcelări trupa lui Rusescu.

Dovedind îndrăzneală şi abilitate ieşită din comun, col. Rusescu a spus delegaţiei, că el a ordonat detaşamentului să meargă la trap neputându-i opri imediat.  A continuat să meargă la trap încă vreo trei km. împreună cu automobilul maghiar în care se aflau membrii delegaţiei, până când a apreciat că tunurile românilor pot lovi clădirile guvernului ungar, apoi a oprit şi a intrat în tratative cu delegaţia.

Le-a spus că problema măcelului s-ar pune invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt ce nu era realizat încă), că îi sfătuieşte să calmeze populaţia civilă şi să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a evita măcelărirea soldaţilor maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieşire. Col. Rusescu să fie mai convingător a ordonat celor două tunuri din apropierea sa, singurele pe care de altfel le avea( dar ungurii nu ştiau acest lucru), să se pună în baterie  asupra oraşului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române.

Atunci delegaţia i-a cerut col. Rusescu să trimită şi el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, col. Rusescu a făcut dovada unui act de mare curaj şi a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 03 august 1919 la ora 18. La ora 18,30 col. Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru şedinţă, punând guvernului o serie de condiţii:  Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare care îşi vor lăsa armamentul  acolo, spre a fi pusă la dispoziţia detaşamentului lui, în schimbul lăsării trupelor sale (care încă nu existau) în afara oraşului. Le-a spus că a dat  armatei sale ordin, pe care nu mai poate să-l contramandeze, anume, dacă până la ora 20,30, el nu se va întoarce la trupă, artileria să bombardeze oraşul.

Guvernul Maghiar acceptă condiţiile şi la ora 20,00 trimite un ofiţer maghiar cu ordinul semnat de col. Rusescu, ca detaşamentul român să intre în oraş fără luptă şi să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”.

În aceiaşi seară col. Rusescu a primit onorul şi defilarea trupelor sale în cazarma amintită mai sus, iar el cu ofiţerii săi, au servit masa şi au fost cazaţi la un hotel de lux din apropiere.

 

 

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

Foto: Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta (1919)

 

 

Jocul la cacialma a col. Rusescu, care din fericire pentru noi a ţinut, a luat sfârşit în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu, alături de grosul Armatei, a pătruns cu adevărat în Budapesta şi la ora 18,00 a primit defilarea şi onorul  Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din faţa clădirii Parlamentului Maghiar.

Pentru că a atacat Budapesta fără ordin cu o zi mai devreme, furând startul victoriei, col. Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioşi, cum că a depăşit marginile admisibile ale îndrăznelii.

Consecinţele acţiunilor Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolşevice, au fost imense şi benefice şi nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă. Cea mai importantă consecinţă a fost aceea că a stăvilit înaintarea bolşevismului în centrul Europei, izolarea internaţională şi compromiterea bolşevismului.

În conformitate cu ideologia marxist-leninistă, revoluţia comunistă nu trebuia să se producă într-o singură ţară sau la un grup mic de ţări, ci trebuia să fie o revoluţie mondială, să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluţie a proletariatului mondial, împotriva capitalismului mondial. Revoluţia bolşevică începută în Imperiul Ţarist, trebuia să cuprindă toată Europa.

Din Rusia erau două culoare spre Vestul Europei, unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolşevicii ruşi au găsit „ coada de topor”  în persoana lui Bela Kun, pentru a înainta pe direcţia Budapesta-Viena-Berlin, fiindcă în Austria şi Germania s-a creat o „situaţie revoluţionară” (expresia lui Lenin), de fapt aici exista dezorientare, anarhie şi haos cauzată de pierderea războiului şi, deci Germania putea deveni un teren bun pentru experimentul comunist. Al doilea culuar de expansiune a bolşevismului era cel prin Nordul Europei Centrale , prin Polonia, pe direcţia Varşovia-Berlin-Paris, încercat un an mai târziu. În Polonia negăsind un trădător de felul lui Bela Kun, Polonia a fost atacată de „Armata Roşie” a bolşevicilor ruşi.  Într-un faimos Ordin de Zi dat de mareşalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, arătând în mod răspicat direcţia: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vâlna şi Varşovia spre Berlin, înainte!”.

Expansiunea bolşevică spre Vestul Europei, a fost oprită prin două evenimente militare deosebite, anume; intrarea Armatei Române în Budapesta pe culuarul central şi înfrângerea categorică a mareşalului rus Tuhacevski de către Armata Polonei  sub comanda mareşalului Pilsudski pe culuarul nordic. Dintre mărturiile evenimentelor face parte şi articolul publicat la 12 noiembrie 1979, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta. Alan Woods afirma următoarele:

„ La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica  Sovietică Ungară. Pe 03 august 1919 la 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională.

Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919, a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămâne izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primului stat comunist din lume”.

Autorul acestui articol, englezul Alan Woods, etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolşevice ale lui Bela Kun  drept o „intervenţie imperialistă”, recunoaşte indirect câteva adevăruri dureroase pentru comunişti.

„Revoluţia proletariatului” a început într-o ţară înapoiată, în Imperiul Ţarist şi datorită campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieşi  din „izolarea internaţională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei şi nu a putut căpăta legitimitate şi forţă umană europeană. Izolarea internaţională de către „sanitarii” bolşevismului, a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală şi criminală dictatură în anii stalinismului. 

Armata Română a rămas în Budapesta aproape patru luni, nu ca Armata Sovietică de după Al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta  în 1945 şi a „uitat” să plece timp de 40 de ani.

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

 

 

 

 

În perioada august-noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta şi în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieţii normale într-o ţară devastată de război şi ameninţată de anarhie, a hrănit copiii şi populaţia civilă maghiară înfometată, de la propriile cazane ale trupei şi a pacificat ţara, fapte pentru care Ungaria nu a adus încă mulţumiri de recunoştinţă, României, Armatei Române, precizând că încă nu este târziu nici după aproape 100 de ani, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018, de Centenarul Unirii să o facă.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Antantei, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919 în Budapesta să-şi facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei armate numită „ Armata Naţională”, amiralul Horthy Mikloş fost comandant al flotei Austro-Ungare,  (combatant în armata Austro-Ungariei), deci luptător împotriva Aliaţilor, şi cu toate acestea a fost acceptat de către Aliaţi, care au închis ochii asupra acestui amănunt. Mikloş Horthy s-a născut la 18 iunie 1868 la Kenderes, Austro-Ungaria, a trăit 88 de ani până în 09 februarie 1957 la Estoril Portugalia.

A absolvit academia de marină.  S-a căsătorit la Arad în data de 22.07. 1901 cu Margareta Purgly, având împreună 4 copii, de religie calvină, om politic, diplomat, ofiţer (amiral).  Horthy a fost pe rând; comandantul armatei, ministru de război, iar la 01 martie 1920, a fost ales regent de către Parlamentul Ungariei, rămânând în funcţie până la 15 oct. 1944.

Acelaşi Parlament a modificat şi Constituţia Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy  cu puteri dictatoriale, fiind primul dictator european cu acte în regulă înainte  de Musolini cu un an , cu trei ani înaintea lui Stalin şi cu 12 înaintea lui Hitler.

Din nou Aliaţii au închis ochii, admiţând ideea că dictatura lui Horthy este  o alternativă acceptabilă la comunism.

În plan intern Horthy se bucura real de sprijinul populaţiei  catolice speriată de ateismul comunist şi de sprijinul micilor proprietari rurali şi ai industriaşilor, înspăimântaţi de confiscarea proprietăţilor, lucru comis de către comuniştii lui Bela Kun anterior. Ungaria, spre deosebire de celelalte state-naţiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democraţie politică în perioada interbelică.

Deci, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolşevic, a asigurat ordinea în ţară şi a predat Ungaria la „cheie” lui  Horthy Mikloş, care o să devină marele dictator. Aici îţi regăseşte confirmarea amara ironie a proverbului românesc care zice: „ Cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.”

Să nu-şi facă nimeni iluzii în privinţa intenţiilor sale, Horthy a declarat public în toamna anului 1919 că:

„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că faţă de această ţară, Ungaria are pretenţiile teritoriale cele mai mari şi pentru că  aceasta este cea mai puternică dintre toate ţările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor.”

Horthy şi-a urmărit scopul cu obstinaţie, atâta doar că, „ rezolvarea problemelor cu România nu s-a făcut pe calea armelor, ci printr-un odios Dictat, prin apelul laş la ajutorul altor puteri fasciste şi dictatoriale ale Europei (Germania Hitleristă) şi nu a fost chiar o rezolvare definitivă, ci una care a ţinut tot atâta timp cât a ţinut şi Războiul  al Doilea Mondial.

Deşi a venit la putere cu concursul indirect şi involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios şi antisemit pe care l-a promovat şi patronat, ( Ungaria fiind printre primele state europene care a  legiferat  măsuri antisemite, astfel în urma  măsurilor antievreieşti din 1938, şi-au pierdut locurile de muncă în Ungaria peste 250.000 de evrei, interzicând şi căsătoriile mixte ),s-a dedat la cele  mai crude atrocităţi şi la crimele de război asupra populaţiei civile româneşti.

Printre multiplele atrocităţi comise în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, se înscrie şi cel petrecut în comuna Moisei jud. Maramureş, unde la 14 octombrie 1944, armatele horthiste au mitraliat într-o casă un număr de 29 partizani care n-au avut nici o vină şi fără vreo sentinţă legală, iar comunei a cărei populaţie a fost evacuată forţat prin localităţile de pe Valea Izei, i-au dat foc arzând aproape toate casele şi aruncând în aer poduri, drumuri şi calea ferată. Sunt multe exemple de natura aceasta care s-au petrecut  în perioada 1941-1944, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „ocupaţie horthistă-fascistă a Ardealului de Nord”.

După toate cele îndurate, de poporul român de-a lungul zbuciumatei istorii, avem sfânta obligaţie să rămânem uniţi cu hotarele întregi a României aşa cum înaintaşii noştri ne-au lăsat la 1 Decembrie 1918;(http://www.dacoromania-alba.ro/)

Jurist  Dragomir  VLONGA

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/12/o-istorie-a-zilei-de-12-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

12/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Ungaria anului 1919 – Eroi, victime şi impostori

 

Dacă străbaţi estul Ungariei de la Békéscsaba spre Seghedin, prin Orosháza, vei trece şi prin cochetul orăşel Hódmezővásárhely.

Înainte cu câţiva kilometri de intrarea în oraş, pe partea stângă  a drumului naţional 47, se află un monument pe care sunt înscrise mai multe zeci de nume.

 

Sunt numele unor localnici executaţi pe acest loc la 25 iulie 1919, în timpul staţionării armatei române în acest oraş. Despre acea tristă zi şi împrejurările care au dus la uciderea unor civili, despre umbra pe care o aruncă spre prezent şi viitor acel eveniment dramatic, vă invit să citiţi mai jos.

Oraşul Hódmezővásárhely, menţionat pe hărţi militare româneşti şi cu denumirea de Ionești, se află în județul Csongrád, la 25 de km de Szeged. Are azi în jur de 46.000 de locuitori.

Numele-i lung se datorează faptului că este compus din mai multe toponime ce reflectă aspecte ale reliefului, ale faunei, ale împărţirii administrative locale: hód (castor) – mező (câmpie) – vásár (târg) – hely (loc).

Oraşul a avut pentru o vreme şi o populaţie de origine aromână, cu rol în dezvoltarea comercială a localităţii, precum şi în întemeierea comunităţii ortodoxe.

 

Biserica ortodoxă din Hódmezővásárhely

La finele Primului Război Mondial, Monarhia Austro-Ungară practic nu mai exista. În Ungaria, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Ungară. Primul-ministru, contele Károly Mihály, era liberal de stânga, însă noul guvern, adept al democratizării şi prieten al Antantei, nu a reuşit să aducă ţara la normalitate.

Ungaria a pierdut teritorii importante, armata sa a fost dezmembrată, problemele economice şi existenţiale sunt grave. Până la încheierea păcii din cadrul Conferinţei de la Paris, care se va dovedi catastrofală pentru Ungaria, erau stabilite doar zone de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor din jur.

Graniţele de separare etnică erau însă des încălcate.
Între 1914 şi 1917, când Rusia lupta contra Austro-Ungariei, mulţi soldaţi unguri fuseseră capturaţi de trupele ţariste.

Unii dintre aceştia se întorceau din prizonieratul petrecut într-o Rusie acaparată de idealul bolşevic, aducând în Ungaria şi în centrul Europei ideile aparent salvatoare ale lui Lenin.

A fost cazul lui Kun Béla, ca şi al lui Szamuely Tibor.

Kun Béla s-a născut în 1886, în localitatea Cehu Silvaniei, din judeţul Sălaj, într-o familie de origine evreiască. 

 

 

 

 

 

 

 

Studiile în drept începute la Universitatea din Cluj nu le finalizează. Lucrează ca ziarist, publică o serie de articole de orientare socialistă la Oradea şi Cluj.

Este arestat, îşi execută pedeapsa la închisoarea Csillag, din Seghedin. În 1916, cade prizonier la ruşi, aici îşi desăvârşeşte educaţia comunistă şi îl cunoaşte personal pe Lenin. În noiembrie 1918, revine în Ungaria şi organizează Partidul Comunist. Ideile comuniste entuziasmau populaţia dezamagită de război şi de urmările acestuia.

În scurt timp, guvernul Károly Mihály predă puterea bolşevicilor lui Kun Béla.

La 21 martie 1919 se constituie în Ungaria, Republica Sovietică Bolşevică a Sfaturilor, care va rezista 133 de zile.

Măsurile luate de bolşevici nemulţumeau o mare parte a societăţii maghiare. Teroarea roşie ameninţa cu naţionalizarea, colectivizarea, suprimarea presei libere, impunerea dictaturii. 

În spulberarea acestui debut comunist în Europa centrală, rolul decisiv i-a revenit armatei române.

Încurajate de Antantă, trupele române pornesc atacul împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor. Sunt multe speculaţii despre intenţiile ascunse ale trupelor roşii dirijate de Kun Béla, precum şi despre năzuinţele nedeclarate ale armatei regatului României.

În prima parte a campaniei spre Ungaria, ostaşii români înfrâng armata roşie maghiară şi ajung până la Tisa, iar în a doua etapă, trupele române intră în Budapesta, la 4 august 1919, punând capăt bolşevismului.

Prezenţa trupelor române în Ungaria a trezit stări de spirit contradictorii.

O parte însemnată a populaţiei era satisfăcută de demolarea guvernului bolşevic, altă parte era înfricoşată şi duşmănoasă în faţa trupelor unei ţări care tocmai preluase o mare parte a teritoriului Ungariei vechi.
Kun Béla a fost executat în URSS în perioada marilor epurări, iar evenimentul istoric tragic din 1919 a fost în general trecut cu vederea în perioada comunistă din cele două ţări.

După 1989, Campania Armatei Române în Ungaria a devenit adesea apanajul extremiştilor. Cu toate acestea, şi în pofida tuturor episoadelor inerente oricărui război, e de reţinut că armata română a fost singura din Europa care s-a implicat direct şi cu multe sacrificii în demolarea comunismului din Ungaria, întârziind un sfert de secol instalarea terorii roşii în mijlocul Europei.

Cazul execuţiilor de la Hódmezővásárhely, pentru care armata română este acuzată de asasinarea a 56 de localnici, civili de diferite vârste, rămâne un eveniment tulbure şi expus interpretărilor.

Pe scurt, drama din vara lui 1919 a fost aceasta: un ofiţer pe nume Berényi László, a arestat mai multe zeci de cetăţeni, i-a dus la marginea oraşului, împreună cu un pluton de soldaţi din armata română şi i-a pus pe aceştia din urmă să-i împuşte pe unguri.

Identitatea acestui Berényi László a rămas până azi neelucidată, ca şi cauzele reale care au dus la săvârşirea masacrului.

 

 

 

 

Berényi László – „Călăul”

Hódmezővásárhely e una din localităţile maghiare care a pierdut un număr important de locuitori în primul război mondial.

Nu întâmplător! La sfârşitul secolului al XIX-lea, în zonă avuseseră loc ample mişcări social-agrare şi partidul organizator al acestora îşi trimesese reprezentanţii în opoziţia din parlament.

Ca urmare a comportamentului rebel, „puterea” a hotărât, ca bărbaţii din această parte a judeţului Bichiş să primească masiv ordine de încorporare – să le treacă aşadar cheful de socialism.

Dacă din populaţia totală a Ungariei 18,5% din bărbaţi, au fost înregimentaţi în primul război mondial, de la Hódmezővásárhely 23,3% din bărbaţi au fost chemaţi pe front.

Trei mii dintre aceştia au murit pe front sau au dispărut. Adică 9,4 din populaţia masculină a oraşului, cea mai mare pierdere din ţară.

La sfârşitul războiului, întreaga Ungarie avea doar cu 3 % mai puţini bărbaţi.

Într-un astfel de oraş ajung în zorii zilei de 30 aprilie 1919 trupele din armata română conduse de colonelul Nicolae Măicănescu. (Nicolae Măicănescu s-a născut în 1878, la Focşani şi a ajuns prefect al judeţului Arad, cum citim în ziarul Românul, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc Arad, din 7 mai 1931: 

„Intrat în răsboi cu grad de maior a fost avansat, în cursul marilor lupte din Ardeal, deadreptul la gradul de colonel. După crâncena luptă de la Alion, de lângă Orşova, M. Sa Regele Ferdinand i-a conferit ordinul Mihai Viteazul iar după lupta de la Oituz i s’a dat ordinul legiunei de onoare franceze. In tot cursul timpului a servit în regimentul 1 vânători şi cu acest regiment a şi intrat, în fruntea armatei române, în capitala Ungariei, în Budapesta, la 4 Aug. 1919.” )

În lucrarea Vér és pezsgő (Sânge şi şampanie), Szenti Tibor, foloseşte mărturii înregistrate în anii 1980 de la martori oculari ai evenimentelor.

Szenti s-a născut în 1931 în Hódmezővásárhely şi s-a ocupat cu cercetarea istorică şi etnografică a locurilor natale, ocupând şi diferite funcţii în conducerea culturală şi administrativă a oraşului. Unul din martorii intervievaţi este Kiss Ferenc, născut în 1898, mic proprietar de pământ – pe atunci (avea patru holduri mici).

Interviul este consemnat în 1989 şi descrie astfel sosirea românilor în oraş:

„Vizitii au spus că vin românii dinspre Orosháza. La Sóshalom, în faţa atelierului meşterului fierar Imre Ernő era oprită o căruţă rechiziţionată, în care erau mulţi români.

Pe unul îl cunoşteam. Era Komán Gergő. Fusesem împreună în Galiţia, în compania 24 infanterie. Acum era în uniformă românească.

– Ce faceţi p-aici? – îl întreb.

– Am venit să ocupăm zona.

– Da’ n-aveţi destul în Ardeal?

– Avem, da e numa’ munte. Nouă ne trebuie pământ roditor.

– Şi te-au luat sau ai venit tu, voluntar?

– Voluntar, că ne dau câte 5 holduri din pământul pe care îl ocupăm.”

În perioada în care trupe româneşti erau încartiruite la Hódmezővásárhely se remarcă, deci, o figură interesantă: Berényi László.

În presa locală a vremii (Vásárhelyi Reggeli Újság, 30 şi 31 iulie 1919, articolelel  Vásárhelyi Samuely şi Vásárhelyi hiéna) e descris astfel: „Ieri s-a împlinit o săptămână de când a apărut în oraşul nostru un tânăr cu părul creţ, îmbrăcat în uniforma soldaţilor români, care mai întâi s-a prezentat a fi adjutant, apoi plutonier şi, în sfârşit, locotenent…El mergea călare înainte iar alţii veneau în căruţe pe urmele lui murdare şi însângerate.” – se poate citi în articolul A vásárhelyi Szamuely

Titlul face aluzie la comisarul pentru afacerile militare ale lui Kun Béla, Szamuely Tibor. 

Szamuely făcea parte din detaşamentul terorist „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny. (Adevărul e că între membrii acestei grupări a terorii roşii, am găsit consemnat şi unul purtând numele de Berényi László, dar nu pot aduce niciun argument că ar fi vorba de aceeaşi persoană cu cea a călăului din Vásárhely.)

Comisarul comunist Szamuely (Krausz Náthán Sámuely) s-a născut la Nyíregyháza, în 1890 şi a murit împuşcat de grăniceri pe când trecea frontiera în Austria (după alte surse s-a sinucis), la 2 august, 1919. Şi-a început cariera, ca şi Kun Béla, ca jurnalist la Oradea.

A fost un ziarist plin de râvnă, el a înfiinţat publicaţia orădeană Nagyváradi Vörös Újság (Gazeta Roşie de Oradea).

Kun şi Szamuely se cunosc în prizonieratul din Rusia şi colaborează strâns şi după ce se întorc în Ungaria, când Kun îl numeşte pe Szamuely comisar al poporului în guvernul său.

1900е нач. агент Искры Розалия Землячка-0 

Szamuely şi Lenin în Piaţa Roşie din Moscova, în mai 1919

La mijlocul lui 1919 însă, însuşi Kun încercă să se delimiteze de manifestările extremiste şi criminale ale lui Szamuely. După panica şi îngrijorarea provocate la 2 mai de sosirea armatei române la Tisa, Szamuely este cel care e trimis oriunde se înregistrează incidente rebele, reale sau închipuite, – pe care le rezolvă prin crimă.

El însuşi declara într-o cuvântare ţinută la Győr, la 20 aprilie 1919:

“Acum, însă, e nevoie să curgă sânge. Nu trebuie să ne temem de sânge. Sângele e ca oţelul: întăreşte inima, întăreşte pumnul proletar. Sângele ne face puternici. Sângele ne va conduce la adevărata lume comunistă”.

La 3 mai, Armata Roşie pătrunde în oraşul Solnoc. Patru soldaţi sunt surprinşi pe când tâlhăreau prin oraş şi sunt condamnaţi la moarte. Unul dintre ei, pe nume Berényi László scapă de execuţie. Să fie el personajul pe care îl regăsim la Hódmezövásarhely?

Pe 31 mai, ziarul local din Hódmezővásárhely consemnează: „De mai mult timp Berényi se învârtea prin Vásárhely şi printre sălaşele din jur în haine murdare, soioase şi probabil că lua parte şi la tâlhăriile de la sălaşe. Nu de mult se întorsese de pe frontul din Italia, şi se stabilise în zonă” – se scrie în articolul cu titlul „Hiena din Vásárhely”.

Acelaşi Kiss Ferenc, îi relatează autorului Szenti că apăruse şi un cântec popular despre acest Berényi, care începea cu versul: „Mögrugott a Berényi fekete lova…” (M-a lovit calul negru al lui Berényi..). Desprea acest personaj înfăţişat atât de malefic, se precizează că avea în jur de 24-26 de ani şi s-a prezentat la primărie spunând că el e născut în Kassa (Košice, azi în Slovacia) şi că e subofiţer în armata maghiară.

La 22 iulie, Berényi László se prezenta ca fiind subofiţer în armata română.

Peste câteva zile purta veston de locotenent şi îşi înfiinţase într-o casă din centrul oraşului un sediu pe care scrisese: Comandamentul de poliţie al oraşului Vásárhely.

Conform naraţiunilor localnicilor, la acest sediu strângea acele bunuri pe care le confisca de la soldaţii din armata română, care, la rândul lor, le jefuiau de la localnici.

De asemeni, aducea la acest sediu poliţienesc pe oricine nu-i era pe plac, indiferent de vârstă. În scurt timp şi-a găsit şi un ajutor în aceste activităţi, în persoana ucenicului fotograf Nagy Géza. Berényi se străduia să câştige admiraţia şi inima unei fete din oraş, domnişoara Arany Mária.

În presa vremii se scriau următoarele: „Duminică Berényi s-a logodit cu o fată din Vásárhely. Logodna a fost însoţită de un mare scandal, fata nu l-a vrut, dar el i-a ameninţat pe părinţii fetei că va decima toată familia dacă nu-i dau fata de nevastă.” – scria gazeta Vásárhelyi Reggeli Újság.

Când clădirea casei din strada Ferenc József s-a dovedit neîncăpătoare, Berényi a început să ducă arestaţii în beciul primăriei. Atenţia i se îndrepta spre muncitorii socialişti,  însă cei mai mulţi se refugiaseră din oraş.

După mărturiile consemnate, arestaţii lui Berényi erau eliberaţi pentru sume de bani, drept urmare au rămas în beciul primăriei numai cei ale căror familii nu aveau posibilităţi materiale să îi răscumpere.

E vorba despre 56 de persoane, despre care ziarul local scria: „Nenorocitele victime ale călăului Berényi erau oameni săraci, după mulţi dintre ei au rămas în mizerie văduve şi orfanii”. Evenimentele zilei de 25 iulie au generat o serie de interpretări şi naraţiuni orale, dezvoltate apoi de „martori” pe parcursul deceniilor următoare, povestite membrilor familiei, ai comunităţii până în momentele când persoane „oficiale”, „profesioniste” culeg aceste naraţiuni, descrieri personale ale evenimetului, şi le fixează prin scris.

Iată cum apare acea zi nefastă în lucrarea lui Szenti Tibor:

“În dimineaţa zilei de 25 iulie, zi de piaţă, locotenetul major român Zerkovitz, cu acordul comandamentului oraşului, cu un pluton de soldaţi români şi cu două mitraliere au pornit pe drumul spre Kutas, s-au oprit la vreo 6 km de oraş, în dreptul vilei proprietarului de pământ Nagy Dezső. Soldaţii coduceau un grup de arestaţi. Unul dintre ei, Pap István, ucenic dulgher, fusese arestat cu câteva zile înainte.

Se întorcea de la un tăiat de porc, din tureacul cizmei se vedea cuţitul mare, cu care înjunghiase porcul. Din cauza cuţitului a fost considerat suspect şi închis în beciul primăriei. Acum era dus la execuţie fără nicio judecată. Pe drum, unul dintre ei, Szilágyi Albert a început să cânte psalmul 90: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam…”.

Când Berényi auzi acest lucru, imediat i-a făcut observaţie – în mod sigur, batjocoritoare.

Această povestire a fost auzită de soţia lui Kiss Imre István, pe nume Kámvás Zsuzsánna, nepoata acestui Szilágyi (decedată în 2008), de la o altă persoană.”

 

 

 

„Martirii ocupaţiei româneşti a Vásárhely-ului, din 1919”

Ziarul local consemnează mai departe:

„Lângă drumul spre Kutas, nu departe de digul de împrejmuire, pe pământul lui Vékony József, în hotarul proprietăţilor lui dr. Nagy Dezső – aici s-a jucat odiosul masacru regizat de călăul Berényi László şi de acolitul său, Nagy Géza, vinerea trecută. Era ora 10 dimineaţa când au ajuns în locul amintit. Au scos în faţă trei indivizi pe care i-au împuşcat în cap, ca o mostră la ce avea să urmeze. Pe ceilalţi i-au mânat în pivniţa sălaşului lui dr. Nagy Dezső, de acolo îi scoteau apoi. Ştiau că vor muri. Unul a scrijelit pe perete, altul a scris un bilet: Am fost aici cu cinci minute înainte de moarte…”.

Ormos Mária, în lucrarea sa „Padovától Trianonig, 1918 – 1920”  consemnează numele tuturor victimelor, vârsta şi ocupaţia lor. Cei mai mulţi erau agricultori şi meseriaşi săraci, cu vârste între 16 şi 62 de ani.

În zilele ce au urmat execuţiilor, populaţia oraşului Hódmezővásárhely s-a revoltat, a ieşit pe străzi, iar comandamentul trupelor româneşti a luat măsuri, după cum citim tot în presa locală: „Corpul ofiţeresc al trupelor de ocupaţie românească din Vásárhely a demascat şi a pedepsit un răufăcător temut…” „Jafurile banditului au fost împiedicate de comandamentul trupelor româneşti, ancheta e în derulare, păgubiţii se prezintă pe rând, o parte au şi primit înapoi bunurile jefuite.” .

 

 

La marginea drumului naţional 47 a fost ridicat monumentul care comemorează victimele masacrului, deşi la două săptămâni de la odiosul fapt, la cererea populaţiei, a fost emis un ordin de exhumare şi armata română a dezgropat cadavrele care au fost puse în sicrie şi reînhumate în diferite cimitire ale oraşului, în criptele familiilor.

Ediţia din 3 august a gazetei locale cuprinde întrebarea „Cine a fost cel care a pus la cale acest plan groznic? Nu ştim!”

 Nici până azi nu s-a elucidat identitatea acestuia. Berényi László şi Nagy Géza au fost arestaţi. În raportul din rechizitoriu, întocmit la 31 dcembrie 1920, aflat în arhiva oraşului, e notat cu creionul că Berényi sângera la frunte, căci în timpul anchetei a simulat o criză şi s-a prăbuşit la pământ. Medicul chemat la faţa locului a constatat că e vorba de o simulare.

Berényi şi acolitul său au fost supuşi în public, în Piaţa Kossuth, la o pedeapsă corporală prin aplicarea a 70, respectiv 25 de lovituri de baston: „Miercuri (…) pentru liniştirea populaţiei revoltate, falsul locotenent Berényi László şi fotograful Nagy Géza şi-au primit pedeapsa.

 Apoi aceştia s-au spovedit, şi la 9 şi jumătate cu o escortă ofiţerească au fost duşi în Grădina publică şi la colţul din dreapta al teatrului au fost împuşcaţi. (…) Au fost îngropaţi provizoriu chiar acolo, apoi mutaţi în cimitir.” – citim în articolul din 1 august, cu titlul Hóhérok halála (Moartea călăilor).Despre Berényi László nu există niciun indiciu că ar fi fost român sau că ar fi ştiut româneşte.

 Cei care au analizat istoria zilei de 25 iulie 1919 au tras concluzia că acest Berényi a fost un impostor, un diversionist. Dar, din partea cui? Comportamentul său cu accente anarhiste pare azi terifiant, dar repus în contextul anului 1919 şi în cel al tulburărilor şi tragediilor la care au fost supuşi locuitorii din Câmpia Ungară în acea perioadă, se dovedeşte a nu fi singular, ci doar apogeul unei escaladări continue, începute cu presiunea exercitată asupra populaţiei deja de la mişcările socialist-agrare din 1881, cele care au făcut ca această zonă să primească numele de “Viharsarok” (Colţul viforului).

Masacrul de la Hódmezővásárhely ar trebui reevaluat şi de istoricii români, împreună cu evenimentele celor trei luni pe care armata română le-a petrecut în acest oraş în care a trăit şi mai trăieşte şi astăzi şi o micuţă comunitate românească.

Am folosit următoarele lucrări:

 

    • Fejérváry József: Vásárhely története családok tükrében (Istoria oraşului Vásárhely, din prisma familiilor), 1929.

    • Szenti Tibor: Tömeggyilkosság Hódmezővásárhelyen 1919-ben. Vörös könyv 1919 (Masacrulde la Hódmezővásárhely, din 1919), Antológia Kiadó, Lakitelek 1993.

    • Radics Erika: A hódmezővásárhelyi tömegkivégzés 1919. julius 25.: Tanácsköztársaság Hódmezővásárhelyen, (Genocidul din Hódmezővásárhely) 1984.

    • Makó Imre: A vörös offenzíva és a román megtorlás Hódmezővásárhelyen 1919-ben (Ofensiva roşie şi represiunile din Hódmezővásárhely în 1919) in A hódmezővásárhelyi szeremlei társaság évkönyve, 2009.

Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 3. A kutasi úti tömegdráma

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 1. Hóhérok halála…

  • Vásárhelyi Reggeli Újság 1919. augusztus 3. Szegedre készült a hóhér.

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. július 31.

  • Ormos Mária: Padovától Trianonig, 1918-1920. Budapest, 1983.

  • http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/kun.htm

Traducerile din publicaţiile în limba maghiară îmi aparţin şi îmi asum responsabilitatea asupra lor.

Sursa:

Mihaela Bucin – Eroi, victime şi impostori în Ungaria anului 1919

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/12/eroi-victime-si-impostori-in-ungaria.html

16/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

In interiorul palatului de la Trianon

Tratatul de pace de la Trianon – 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele:„Nu, nu, niciodată !”

Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri unguri înrolaţi benevol.

Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]

Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional.

Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu

– „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

dezintegrarea Austro-Ungariei

Granita cu Romania

Granita de vest a Romaniei cu Ungaria

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria.

Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Bela Kun

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].

Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente.

Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa.

În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări :

– „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
– „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.
Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria.

Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].

Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic.

Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită.

Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului.

Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

Albert Apponyi

Albert Apponyi

Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă.

Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane.

Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, se spunea:

„Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor.

Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si ca din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

„Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez:

„Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară.

Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege.

Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statutului special este să trateze această situaţie.”[8]

Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt.

Anume, că „Legea statutului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană.

Se ignorau astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară».

Ungaria inainte si dupa Trianon

Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.”

Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini.

Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară.

Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11]

Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 – 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Gabriela Vasilescu   

art-emis.ro/istorie

Istoriepescurt.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: