16 iunie 1913 – S-a declanşat cel de-Al Doilea Război Balcanic. FOTO. VIDEO

 

 

 

 Foto: Regele Ferdinand al Bulgariei şi

 Regele Constantin al Greciei

 

 

Cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a desfăşurat în 1913 din data de 16 iunie 1913 până la  18 iulie 1913, între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia pe cealaltă şi s-a sfârşit prin înfrângerea Bulgariei, după intervenţia armatelor României şi Turciei.

Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care luase sfârşit la 30 mai 1913.
Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.

Ostilităţile s-au delanşat la 16 iunie 1913, după ce regele Ferdinand al Bulgariei a ordonat trupelor sale să atace poziţiile sîrbe şi greceşti, declarând în acelaşi timp război celor doi vecini ai ţării sale.

 

Începutul celui de-Al Doilea Război Balcanic

 

Marile puteri nu s-au arătat prea entuziasmate de acest fapt, deoarece orice rezultat al răsturnării „status-quo”-ului existent ar fi dezechilibrat serios balanţa de forţe europeană. Karl Marx a fost, de altfel, foarte inspirat atunci când a comparat Balcanii cu un butoi de pulbere sub continentul european.

Principalul atac bulgar  s-a îndreptat împotriva sîrbilor cu armatele I, a III-a, a IV-a şi a V-a, în timp ce armata a II-a era însărcinată cu atacarea poziţiilor greceşti de la Gevgeli şi Salonic.

Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc, şi în curînd luptele sporadice s-au transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie.

Forţele bulgare s-au retras imediat de pe poziţiile lor de la nord de Salonic pe o linie defensivă la Kilkis.

Planul de a distruge armata sîrbă în Macedonia centrală printr-un atac concentrat a eşuat,  bulgarii fiind  opriţi.

 

Bătălia de la Kilkis

 

Armata greacă, comandată de regele Constantin avea nouă divizii şi o divizie de cavalerie (120 000 de oameni), într-un raport de doi la unu sau trei la unu faţă de trupele bulgare.

Dupa o lupta grea, grecii au reuşit sa cucerească la 5 iulie Doiranul, iar împreună cu sârbii au inaintat până la Defileul Kresna.

În acest punct, logistica greacă era solicitată la maxim şi înaintarea s-a oprit.

Bulgarii au pierdut 7 000 de oameni la Kilkis şi alţi 6 000 au fost luaţi prizonieri, fiind capturate   şi 130 de tunuri. Grecii au suferit şi ei pierderi grele, care s-au cifrat la  8 700 de oameni.

A fost bătălia decisivă pe acest front şi cel mai mare succes grecesc din ambele războaie.

 

 

 

 

Soldati sîrbi în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic

Bregalnica, Kalimantsi şi Defileul Kresna

 

Pe frontul din Macedonia centrală sîrbii au împins forţele bulgare către est prin bătălia de la Bregalnica (30 iunie – 9 iulie).

Între timp, în nord, bulgarii au început să avanseze către oraşul sîrbesc Pirot (în apropiere de graniţa sîrbo-bulgară), obligînd sîrbii să trimită întăriri armatei a II-a care apăra Pirutul şi Nišul.

Acest lucru le-a permis bulgarilor să oprească ofensiva sârbă din Macedonia la Kalimantsi la 18 iulie.

După liniştirea situaţiei pe frontul sîrbesc, bulgarii au trimis armata I în ajutorul armatei a II-a care se opunea grecilor în poziţiile defensive excelente de la Defileul Kresna.

Regele Constantin a respins propunerea guvernului său pentru un armistiţiu, căutînd o victorie decisivă pe cîmpul de luptă.

La 29 iulie, armata bulgară întărită a lansat atacuri pe ambele flancuri, împingîndu-i pe greci în aval pe văile râurilor Struma şi Mesta. Constantin s-a confruntat cu o anihilare de tip Cannae, şi a cerut sprijinul sârbilor.

Din nefericire pentru el, aceştia nu îi puteau oferi ajutor după bătălia de la Kalimantsi, iar Constantin i-a cerut guvernului să obţină un armistiţiu.

Grecii pierduseră circa 10 000 de oameni în ultimele zece zile de lupte. Bulgarii doreau de asemenea pacea, şi astfel Constantin a fost salvat de la distrugere.

 

Sfârşitul războiului

 

România a aderat la coaliţia antibulgară mai ales datorită faptului că Sofia nici măcar nu-şi ascundea pretenţiile sale teritoriale  în privinţa întregii Dobroge şi a gurilor Dunării  devenite obiectul principal al revizionismului bulgar.

La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea, ca o compensatie pentru rapirea din nou a celor trei judete din sudul Basarabiei.

Teritoriul avut în vedere de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului ( Dobrogea de sud), ca doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci in stapanirea Imperiului Otoman.

In urma refuzului României de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia razbunatoare propusese Congresului o frontiera în Dobrogea care trecea imediat pe la sud de linia ferata Cernavoda – Constanţa.

Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită pe o linie trasă intre un punct situat la răsărit de Silistra si Mangalia inclusiv.

După tergiversări care au avut loc  până pe la 1880,  frontiera trasată a fost  net defavorabilă Romaniei, in urma releivointe  manifestate de  delegatii ruşi.

România a declarat că nu acceptă aceasta frontieră şi şi-a rezervat dreptul sa ceara aplicarea stricta a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase vointa Congresului, lăsând în mainile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărarii intregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare  asupra Dobrogei.

Mai mult, linia nu era dreaptă, ci facea doua intrânduri dintre care unul se apropia pana la 35 km de linia ferata strategica Cernavodă-Constanţa.

Revenirea Dobrogei la Romania era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legatură directa intre rusi si „fratiorii” lor bulgari.

Ori, Rusia tocmai asta urmarea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-si asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Marii Negre şi poarta spre Mediterana.

Mai mult, odată cu cresterea cat mai mare a  teritoriului Bulgariei în dauna tuturor vecinilor acesteia,  Rusia ar fi controlat prin acest aliat fidel si devotat întreaga regiune.

Bulgarii roşi de ambiţii imperiale nemasurate si nejustificateau prins ideea din zbor…

Un exemplu îl reprezintă şi proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia si Bulgaria din 1909, menit să-l inlocuiască pe cel din 1902, care cuprindea printre altele urmatoarele prevederi antiromâneşti:

„In cazul unei reuşite fericite a unui razboi impotriva Austro-Ungariei si Romaniei… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localitatile cu populatie bulgara, situate intre Marea Neagră şi malul drept al Dunarii.”

O forma oarecum eliptică de a  ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

 

 

 

La 10 iulie, trupele române au invadat regiunea disputată din Dobrogea şi au înaintat rapid spre capitala Sofia dinspre nord.

 

 

 

Pentru a înrăutăţi situaţia Bulgariei, otomanii au profitat de situaţia creată pentru a-şi recupera fostele posesiuni din Tracia, inclusiv Adrianopolul, pe care armata bulgară l-au abandonat la 23 iulie, fără a trage un foc.  

 

 

 

Unicele pierderi ale armatei române s-au înregistrat în urma unei epidemii de dezinterie favorizate de timpul canicular.

Armatele sârbe, greceşti şi muntenegrene au trecut la contraofensivă, iar pe data de 20 iulie turcii au ocupat Adrianopolul. Încolţită din toate părţile şi părăsită de aliaţi, Bulgaria se vede nevoită să ceară pace.

 

Un armistiţiu general a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglate de tratatele de la Bucureşti şi de la Constantinopol.

Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câştigate în Primul Război Balcanic, inclusiv sudul Dobrogei, cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia şi coasta egeeană, cu excepţia portului Dedeagach.

 

 

Harta reaşezării frontierelor în Balcani după războiul din 1913

 

 

 Prestigiul internaţional al României a crescut foarte mult, deoarece ea a jucat la această conferinţă nu numai rolul de gazdă şi ţară învingătoare, dar şi de arbitru.

Serbia a devenit o putere  dominantă în Balcani, iar Grecia a obţinut regiunea Salonicului şi împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale.

Războaiele balcanice au jucat un rol hotărîtor în reorientarea politicii externe româneşti de la Tripla Alianţă, spre Antanta.

Pacea încheiată în urma acestui război a fost doar temporară. Zece luni mai tîrziu luptele au reînceput, odată cu Primul Război Mondial.

 

Sursa: istoria.md; timpul.md