CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Amplul proces de ştergere a identităţii etnice românesti în teritoriul din stânga Prutului


Imagini pentru basarabia harta etnica

În paginile care urmează voi avea în vedere procesul amplu de ştergere a identităţii etnice româneşti în teritoriul românesc din stânga Prutului, care, din 1812 şi până în 1918, a trecut în stăpânirea imperiului rusesc, apoi, din 1940, în stăpânirea imperiului sovietic.

O constatare se impune de la bun început: procesul de spălare a acţionat pe o multitudine de planuri şi s-a desfăşurat în mod concentric şi controlat, indiferent de ideologia şi de politica dominante timp de două secole.

Au fost controlate, mai întâi, elementele obiective şi subiective ale identităţii etnice. Elementele subiective au fost supradimensionate ca importanţă. Cu alte cuvinte, s-a indus opinia după care propria percepţie a românilor rusificaţi şi, apoi, sovietizaţi despre ei înşişi ar fi una obiectivă.

Pe de altă parte, li s-a indus o identitate falsă, despre care li s-a spus că ar fi, de asemenea, una obiectivă.

Condiţiile istorice au determinat o izolare drastică mai ales a românilor din Transnistria de elementul majoritar românesc.

Sosiţi în Transnistria din Nord-Vestul României de azi, în urmă cu mai multe secole, atunci când etnonimul „român” nu se detaşase de fragmentarismul medieval, locuitorii acestui teritoriu au împrumutat etnonimul parţial şi subiectiv al populaţiei româneşti vecine, care îşi spunea „moldoveni”.

Asemenea tendinţe de ignorare a identităţii etnice reale au fost cultivate cu asiduitate de autorităţile ruseşti, mai ales după ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a apărut statul român la graniţa vestică a imperiului.

Din punctul de vedere al imperiului, latinitatea vecină constituia un pericol iminent, ca model identitar nedorit pentru românii din interiorul graniţelor imperiale. De aici, întreprinderea unor acţiuni dure de agresiune şi de autoprotecţie.

Mai întâi, s-a încercat scoaterea Principatelor Dunărene de sub suzeranitatea turcească, pentru a fi ulterior încorporate Imperiului Rus. Războiul Crimeei, precedat de revoluţiile paşoptiste româneşti, a întârziat, deşi numai cu puţin, expansiunea panslavismului.

În 1864, la Iaşi, are loc o încercare de lovitură de stat, dirijată de Rusia, care a urmărit dezmembrarea României şi formarea unui „regat dacic”, despre care se ştia că urma să facă parte din imperiul ţarist. Este de observat absenţa totală a acelor elemente care puteau suscita pretenţii de latinitate.

La mijlocul secolului al XIX-lea, dacismul a fost cultivat cu deosebire de acei intelectuali din România care erau apropiaţi de cercurile slavizante. Cazul cel mai reprezentativ este al lui Gheorghe Asachi.

După aceste tentative situate pe teren cultural, ofensiva panslavismului s-a mutat pe teren geopolitic şi, în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, găseşte pretextele necesare extinderii graniţelor în defavoarea fostului aliat, statul latin vecin. Se urmărea extinderea stăpânirii asupra gurilor Dunării, în dreapta aflându-se enclava etnică bulgărească.

Politica rusă, atât cea ţaristă, cât şi cea sovietică, a urmărit consecvent izolarea enclavei româneşti prin încercuirea ei de elemente etnice exclusiv slave sau obediente. S-a urmărit astfel, fără încetare, diminuarea procentului de latinitate din Estul Europei.

A fost unul din motivele pentru care statul român de după 1859 a fost ameninţat cu dezmembrarea. Tentative asemănătoare au încercat şi sovieticii, după o sută de ani, prin imaginarea unei împărţiri a Estului european după un aşa-numit „plan Valev”.

Toate tentativele de ştergere a identităţii etnice pe teritoriul statului român au eşuat, ceea ce a determinat autorităţile ruseşti şi apoi pe acelea sovietice să-şi dirijeze eforturile către modificarea identităţii etnice din teritoriul românesc răpit în 1812.

În principal, aceste eforturi s-au desfăşurat în două direcţii: de deznaţionalizare şi, concomitent, de rusificare (slavizare). Acest lucru a fost posibil, între altele, şi datorită lipsei de sprijin, în acest teritoriu, din partea latinităţii vest-europene.

Aceasta a constituit un sprijin puternic pentru statul român, din punctul de vedere al afirmării identităţii etnice, cu deosebire în secolul al XIX-lea. Prezenţa franceză a fost însă imposibilă în teritoriul românesc stăpânit de Rusia.

Deoarece presiunile de spălare a identităţii etnice a românilor din Rusia s-au desfăşurat pe multiple planuri, mă voi rezuma doar la câteva dintre acestea, oprindu-mă, mai întâi, la rezumarea presiunilor exercitate în domeniul lingvistic.

După cum se cunoaşte, limba română este înconjurată din trei părţi de limbi slave, iar dintr-o parte, de limba maghiară. În aceste condiţii, ea poate face dovada unei identităţi reale, vizibile şi incontestabile, datorită latinităţii ei fundamentale. Pe de altă parte, elementele slave sunt şi ele prezente, într-un mod tot atât de incontestabil.

Acest fapt s-a transformat în calul troian folosit şi azi de panslavism pentru ştergerea identităţii lingvistice obiective. Atacurile s-au desfăşurat pe toate planurile, începând cu înlocuirea brutală a limbii române în administraţie, în şcoală, în biserică.

Birocraţia imperială întrebuinţa peste tot numai limba rusă, devenită brusc limbă oficială a administraţiei. Organismele administrative şi sociale au fost structurate după modelul celor ruseşti şi, apoi, după modelul celor sovietice. Însăşi împărţirea teritorială a fost modificată corespunzător, renunţându-se în totalitate la modelul teritorial românesc. Legislaţia a fost şi ea modificată radical în aceeaşi direcţie.

Ruptura cea mai puternică s-a produs însă după 1940 şi s-a accentuat după 1945. Odată cu instaurarea puterii sovietice, populaţia românească din teritoriile ocupate a fost constrânsă să se supună unei legislaţii cu totul străine de legile moderne româneşti care funcţionaseră între 1918 şi 1940. Documente recent publicate demonstrează că legile sovietice au fost aplicate chiar retroactiv, pentru a putea fi pedepsiţi cetăţeni români, adică persoane care se supuseseră legilor ţării lor.

Şi mai grav este faptul că legile sovietice au fost aplicate pe deasupra frontierei de stat, fiind arestaţi şi deportaţi cetăţeni ai unui stat străin, cel român.

Reîntorcându-mă la obiectivul capitolului de faţă, trebuie amintită comportarea autorităţilor ruseşti şi sovietice faţă de prezenţa limbii române în biserică. Când, în 1812, puterea imperială a anexat teritoriul românesc pe care l-a numit ulterior Basarabia, a fost alungată şi limba română din biserică. Îndată după 1812, limba română a fost înlocuită cu limba rusă şi cu limba slavonă.

Eforturile unor prelaţi de origine română s-au dovedit inutile, deoarece viitorii preoţi trebuiau să înveţe în seminariile ruseşti. Identitatea obiectivă a preoţilor români s-a manifestat în afara altarului, ceea ce a debilitat forţa bisericii în conservarea identităţii etnice reale.

În interiorul bisericii comunicarea cu divinitatea se făcea în limba rusă. În afara bisericii comunicarea în plan social se făcea în limba română. Oscilarea, dramatică în mod obişnuit, poate fi constatată la preotul şi scriitorul Alexei Mateevici (1888-1917): ca preot, a publicat studii teologice numai în limba rusă; ca poet, a ridicat un frumos imn limbii române, limba sa maternă.

Este vorba însă de un caz rar, în care identitatea impusă a fost oarecum alterată, în favoarea identităţii obiective. Ştergerea identităţii obiective a continuat cu reorganizarea învăţământului, unde s-a urmărit consolidarea limbii ruse ca limbă oficială de stat. Reuşita a fost facilitată, între altele, şi de faptul că ortografia românească folosea, în 1812, alfabetul slavon.

Acesta a fost conservat de autorităţile şcolare şi de stat ruseşti, deoarece era un mijloc de persuasiune fals identitară. Pe teritoriul României a fost adoptat, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, alfabetul latin. În teritoriul stăpânit de Rusia acest fapt a atras după sine, prin ecou, adâncirea prăpastiei dintre cele două identităţi, în favoarea identităţii impuse.

Pe terenul deosebit de important al ortografiei, recâştigarea identităţii obiective s-a realizat cu foarte mare dificultate. Lupta pentru impunerea alfabetului latin a fost considerată drept una decisivă în afirmarea identităţii naţionale reale şi a provocat o adevărată bătălie a conservatorilor şi modernilor.

Câştigată de moderni, adică de adepţii latinităţii, la sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, această luptă este mereu reluată de perdanţii slavofili.

Ştergerea identităţii obiective a funcţionat şi pe terenul onomasticii. Prenumele româneşti erau rusificate, iar numele de familie erau în mod frecvent traduse în ruseşte. Cu ajutorul aceloraşi acte oficiale a fost introdus un sistem de antroponimie specific rusesc, prin utilizarea patronimicului de tip rusesc.

Procedeul a fost aplicat şi în toponimie. Acolo unde nu au putut fi traduse, toponimele româneşti au fost reformulate după standardele lingvistice ruseşti.

Voi exemplifica aceste fapte prin paradigma unui cetăţean imaginar rus ori sovietic, al cărui nume, în actele ruseşti (atât în cele ţariste, cât şi în cele sovietice), era Ivan Mihailovici Sadovnik, el locuind în oraşul Unghenî. În realitate, în româneşte, adică în limba lui maternă, cetăţeanul respectiv se numea Ioan Grădinaru, era fiul lui Mihai Grădinaru şi locuia în oraşul Ungheni. Aparenţele birocratice, foarte atent controlate, indicau însă o altă realitate etnică (anume slavă) decât acea reală (românească).

Efortul cel mai intens de ştergere a identităţii lingvistice l-au depus autorităţile sovietice în direcţia modificării glotonimului „română”.

În locul termenului „limba română”, a fost impusă folosirea termenului „limba moldovenească”.

Numeroşi lingvişti sovietici, atât ruşi, cât şi români, au încercat să demonstreze că cele „două limbi” ar face parte din familii lingvistice diferite şi că între ele nu ar exista niciun fel de legătură sau că „limba română” ar fi, de drept, o limbă slavă.

În mod sistematic, au fost cultivate şi supralicitate elementele regionale din graiul românesc vorbit în teritoriul românesc ocupat şi au fost impuse neologisme ruseşti, chiar calcuri şi barbarisme, groteşti pentru orice vorbitor de limba română.

Că aceste procedee au o motivaţie politică şi nu una ştiinţifică o demonstrează reluarea lor de fiecare guvern al Republicii Moldova de orientare politică promoscovită.

O expresie aparte a presiunilor exercitate asupra românilor din teritoriul ocupat de Rusia şi de Uniunea Sovietică în vederea ştergerii identităţii lor etnice poate fi aflată în cea mai mare parte a literaturii scrise de românii din aceste teritorii.

În secolul al XIX-lea, cu mare dificultate se poate vorbi, aici, de existenţa unei literaturi de limbă română. Circumstanţele etnice opresive au împiedicat o dezvoltare normală.

La acestea, se adaugă interdicţiile practicate de cenzura imperială ţaristă şi de acea sovietică. Încât românii din aceste teritorii care au simţit nevoia de a scrie literatură în limba română fie că au trecut graniţa şi s-au stabilit în România, fie că literatura lor a fost tipărită în această ţară.

Un exemplu concludent de cenzurare a tendinţelor de afirmare a identităţii româneşti în literatură îl oferă romanul scris în româneşte şi descoperit în arhivele imperiale ruseşti. Pe larg, discut acest caz în capitolul Aglaia, din volumul de faţă.

După instaurarea puterii sovietice, niciun scriitor român din teritoriul ocupat nu şi-a mai putut tipări lucrările în România, iar legăturile dintre scriitorii de limba română din Moldova sovietică şi cei din România au fost suprimate.

Măsurile pe care le-au luat autorităţile sovietice au aparţinut unei strategii geopolitice şi de ideologie literară cu bătaie extrem de lungă. Astfel, în 1928, în R.A.S.S. Moldovenească a fost înfiinţată o uniune a scriitorilor moldoveni, care, şi prin titlu, era destinată să fie opusă Societăţii Scriitorilor Români de la Bucureşti.

Acea uniune a scriitorilor moldoveni a fost subordonată Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Ucraineană, iar cel care o conducea îşi avea sediul la Moscova. Pe această cale, se încerca să se acrediteze opinia că aşa-numita „literatura sovetică moldovenească” este de origine slavă şi că locul ei nu este în literatura română.

Pentru a accentua desprinderea de orice urmă de latinitate, aşa-numita „literatură sovetică moldovenească” a fost definită de autorităţile sovietice drept una dintre cele „şapte zeci şi şapte de literaturi naţionale sovetice”. Aşadar, literatura sovietică moldovenească era înnobilată cu rangul de „literatură naţională”, ca expresie a unei părţi a „norodului sovetic”.

Caracterul impus al identităţii etnice din domeniul literaturii reiese cu limpezime şi din implantarea ideologiei literare a bolşevismului.

Literatura din teritoriul actual al României a fost şi ea supusă procesului de bolşevizare ideologică, imediat după ocuparea ţării de către armata roşie, în 1944. Cele două decenii care au urmat au impus bolşevismul literar de tip sovietic, la care s-a renunţat însă, în foarte mare măsură, după 1965 – când în România nu s-a mai vorbit despre aşa-zisul „realism socialist”, ca „metodă artistică fundamentală”.

Dimpotrivă, în literatura cu identitate impusă dintre Prut şi Nistru această terminologie a fost extrem de activă şi de devastatoare până nu demult.

Toate faptele prezentate până acum conduc spre concluzia că Imperiul Rus şi cel sovietic au dus aceeaşi politică identitară în ceea ce îi priveşte pe românii din teritoriul ocupat.

Această politică etnică poate fi rezumată astfel: identitatea reală (sau resimţită) a fost orientată în trei direcţii complementare.

Anume:

1) călăuzirea deciziei identitare a individului către o zonă periferică (moldovean) a identităţii obiective (român);

2) călăuzirea identităţii obiective de grup (română) către o identitate de grup complet străină (slavă);

3) crearea şi întreţinerea unei inimiciţii identitare extrem de agresive între identitatea de grup reală şi identitatea de grup impusă. Drept urmare, identitatea reală (român) este şi azi resimţită ca o ameninţare personală.

În acest mod, s-a ajuns ca identitatea subiectivă (moldovean) să devină antagonică faţă de identitatea reală (român). Decimările sistematice, efectuate mai ales de puterea sovietică, masivele transplanturi de populaţie de origini diverse, precum şi alte practici imperiale de tip fascist au acţionat puternic asupra identităţii etnice subiective, pe care au supradimensionat-o. Grav este şi faptul că au fost alterate atât identitatea etnică din cadrul grupului, cât şi identitatea etnică intraindividuală, mergându-se, în ambele circumstanţe, până la nivelul subconştientului.

Acest caz de ştergere a identităţii etnice, atât personale, cât şi colective, este cu atât mai grav, cu cât propaganda sovietică s-a folosit de toate mijloacele pentru a accentua procesul. S-a ajuns ca, la cincizeci de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Republica Moldova, cu deosebire în partea care s-a autointitulat Republica Transnistreană, cei mai mulţi dintre locuitori să folosească, într-o sinonimie perfectă, etnonimul „român” şi politonimul „fascist”.

La anumite niveluri sociale funcţionează chiar teama de a nu descoperi în sine vreo urmă de „român”. De unde refugiul în protecţia grupului minoritar slav sau într-o ambiguitate frecvent şi defavorabil dezechilibrată de circumstanţele cotidiene.

La limita de est a latinităţii a apărut astfel un grup identitar indecis, folosind un etnonim parţial („moldovean”) în locul etnonimului generic de „român”. Drept urmare, o mică parte a fondului identitar etnic este considerată identitate pozitivă, în timp ce fondul etnic, în totalitatea lui, a ajuns să denumească o identitate etnică negativ

Dan MĂNUCĂ

http://www.limbaromana.md

Anunțuri

18/12/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: