Capitulațiile incheiate intre Țările Române si Imperiul Otoman

 

 

 

 

 

Harta Principatelor Române sec XIV- XVI

 

 

 

 

Capitulațiile încheiate de Țarile  Române cu Poarta Otomană au fost  tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române si  raporturile lor cu Imperiului Otoman.

Principatele își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale, fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abțină de la orice act de ostilitate față de Imperiul otoman și, în general, să se integreze în politica externă a Porții.

Documentele originale nemaifiind disponibile, ele au fost „reconstituite” și prezentate de delegații Țării Românești și Moldovei, la tratativele de pace între Rusia și Imperiul otoman de la Focșani (iulie-august 1772) și de la Kuciuk Kainargi (10/21 iulie 1774), și au fost luate drept bază de discuție în ceea ce privește organizarea și statutul internațional al Principatelor Române.

Se presupune că realizatorii lor principali în Țara Românească au fost banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului, mitropolitul Grigorie și un boier relativ puțin cunoscut, Pană Filipescu, iar în Moldova de Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul Ienachi Chirică. Istoriografia rusească susține că rușii sunt creatorii capitulațiilor.

Fapt este ca acestea reprezentau un amestec de adevăr, acte originale și reconstituiri. Nu au fost declarate false și respinse de Poartă în mod oficial, clar și ferm niciodată (singura punere sub întrebare, dar extrem de moderată a apărut la 1856, când reprezentantul turc a declarat că nu s-au putut găsi în arhivele țării sale urme ale capitulațiilor).

Chiar dacă nu au fost rescrise în forma în care fuseseră inițial, fondul lor istoric era real și nu doar o tradiție stătuse la baza redactării acestor acte, ci chiar documente reale, dar căzute în desuetudine și uitare sau chiar distruse.

În 1974 se va descoperi primul izvor turcesc ce cuprindea un act acordat lui Mihnea Turcitul, în 1585, descoperire urmată de altele în scurt timp.

În secolele XV-XVI, „capitulațiile” (tractatele) își trăiesc prima etapă, adică stabilirea raporturilor între Principate și Poartă pe baza „evoluției raporturilor de forță dintre contractanți”.

Din această etapă rămâne tradiția unei autonomii și a unor tratate garantând privilegiile principatelor române.

În aprilie 1711 la tratativele cu Rusia  de la Luțk, principele moldovean Dimitrie Cantemir va face să fie menționate în textul final de mai multe ori referiri la  granițele țării, autonomia acesteia  față de turci, organizarea internă etc., care reprezentau in fapt chiar esența capitulațiilor, aceea că avem de-a face cu un pământ liber, a carui libertate era răscumpărată anual prin diferite sume de bani înaintate Porții.

Ţările Române au făcut parte conform dreptului islamic, din „Casa păcii“ sau „Casa pactului” ( dar-al-ahd).

Statutul era fixat în ahdname sau cărţi de legământ (cărţi de pace), numite „capitulaţii” de către creştini (redactate pe articole, care se numeau ,,capitula”).

Regimul de dar-al-ahd aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, presupunea autonomia acestor principate, deţinerea tronului de către un principe pamântean, de regula din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoresti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan.

Autonomia Ţărilor Române era recunoscută şi-n ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă.

Aceste acte interziceau musulmanilor să aibă proprietăţi sau să înalţe moschee în spaţiul românesc, să ia de aici devşirme pentru corpul de ieniceri etc.

Domnii erau obligaţi sa plătească haraci, daruri (pescheşuri) oficiale către sultan şi demnitarii lui, care de curând au devenit obligatorii.

Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care iniţial se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Ţările Române trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei şi altele.

Treptat s-a instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.

Din punct de vedere politic dependenţa Ţărilor Române de Poarta Otomană însemna pentru domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană.

Ei trebuiau să fie „prieteni prietenilor şi duşmani duşmanilor sultanului”, cu alte cuvinte, să participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor internaţionale.

Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei în vecinătatea Imperiului Habsburgic.

Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă.

În comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania pe parcursul dominaţiei otomane s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii, care erau investiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană.

Tributul impus principatului iniţial de 10.000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 florini.

În Moldova haraciul creşte de la 8.000 galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 galbeni în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau în Transilvania peşchesurile şi prestaţiile în produse.

Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Ţărilor române în paşalâcuri pot fi subliniaţi următorii:

Ţările Romane n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au apărat pământul strămoşesc.

Rezistenta romanilor s-a intins pe o perioada indelungata de timp.

O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman Ţara Româneasca sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Batrin, Moldova in timpul lui Ştefan cel Mare si  Transilvania lui Iancu de Hunedoara si un lung sir de viteji domnitori.

În al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească de complicaţiile interne şi internaţionale.

Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea crestină cel mai mare pericol, de aceea marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Romane au jucat anume acest rol.

O alta cauză consta în faptul că, din punct de vedere economic, pentru turci era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane.

Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcică. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă.

 

Prevederile  principale ale Capitulatiilor erau:

– statele să fie conduse de un principe creştin;
– alegerea principelui de către ,,ţară”, dintre familiile princiare locale;
– confirmarea alesului şi investirea lui de către sultan (începând cu secolul al XV-lea);
– păstrarea drepturilor şi privilegiilor ţării, a credinţei (organizare internă proprie, fără intervenţia otomană);
– plata unui tribut (răscumpărarea păcii) şi a unor daruri oficiale către sultan şi înalţii demnitari;
– Domnitorul trebuia să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor” sultanului;
– Poarta se angaja să apere şi să protejeze Principatele de orice agresor;
– regimul vamal obişnuit pentru mărfurile otomane (tarife preferenţiale pentru produsele româneşti exportate în Imperiul Otoman);

Capitulația de la 1460 semnată la Adrianopol între Vlad Voievod Țepeș  al Valahiei și Mahomed II Cuceritorul specifica la  Art. 10 …..nu va exista niciodată nici o moschee în nici o parte a teritoriului valah.

Capitulația de la 1511 între Bogdan cel Orb  al Moldovei și Baiazid al  II- lea mentiona la  Art. 8 ca  turcii nu vor putea avea, nici să cumpere, pământuri în Moldova; nu vor putea nici să construiască acolo moscheie, nici să se stabilească acolo în vreun fel.

Capitulația de la 1529 între domnul moldovean  Petru Rareș si Soliman I Legislatorul stipula la  Art. 6 ca : „Exercitarea cultului musulman este interzisă pe întregul teritoriu moldovenesc.”

 

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea dependenţa Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman a crescut sensibil, abuzurile au sporit (tributul sporeşte la 155 000 de galbeni plătiţi de Ţara Românească, 65 000 de galbeni plătiţi de Moldova, 15 000 de galbeni plătiţi de Transilvania).

Cresc dările (peşcheşurile), obligaţiile în muncă, aprovizionarea Porţii cu produse româneşti la preţuri preferenţiale (mai mici cu 15-20% decât cele de pe piaţa românească) şi se plăteau sume uriaşe pentru cumpărarea domniilor şi confirmarea lor).

Concluzie: Ţările Române erau state creştine autonome, ajunse într-un anumit grad de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

Au existat teritorii româneşti, sau locuite de români, ocupate de otomani: cetăţile Tumu, Giurgiu, Brăila (secolele XV-XVI), Dobrogea (secolul XV), cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (secolul XV), Tighina (secolul XVI), o parte a Banatului (secolul XVI).

După 1774 prin înscrierea „tractatelor” Principatelor cu Poarta (a capitulațiilor) în tratatele cu caracter internațional dintre Rusia și Turcia acestea căpătau o sancțiune internațională. Din acest moment, până la 1878 „capitulațiile” deveneau o realitate.

Ele erau înscrise în circuitul diplomatic internațional și oficializate ca acte valabile.

În acești 100 de ani capitulațiile au funcționat, au produs efecte benefice pentru România și au fost reale.

La capatul unei lungi perioade de reevaluare istoricul Stefan S. Gorovei scria:

” s-a pus în evidenta un lung sir de marturii autentice care atesta în diverse momente si împrejurari istorice, existenta acestor acte cu adevarat fundamentale”. Deci capitulatiile chiar daca nu în forma în care fusesera initial rescrise existau, fondul lor istoric era real si nu doar o traditie statuse la baza redactarii acestor acte, ci chiar documente reale, dar cazute în desuetudine si uitare sau chiar distruse, fusesera în mintea creatorilor acestor acte.

Cercetarile recente au ilustrat ca aceste acte nu erau nici unilaterale, ci cuprindeau o atenta negociere si nici atât de efemere, ci dependente de marile conditii strategice ce ar fi favorizat una sau alta dintre parti. Cum spunea perfect M. Kogalniceanu ” niste legaturi sui – generis care erau tari când românii erau slabi si slabe când românii erau tari”.

Aceste întelegeri între musulmani si nemusulmani erau permise de dreptul istoric pe baza unei complicate constructii politice ce depasea împaratirea stricta între o casa a drept – credinciosilor, dar – al Islam, si una a necredinciosilor, adica a razboiului, dar – al – hârb permitând existenta unui teritoriu ambiguu, intermediar, din care – am facut parte si noi – dar – al – ahd – casa a pacii, a legamântului ceea ce dadea o anumita stabilitate acestor hattiserifuri³³.

Totusi aceste întelegeri au cunoscut o treptata evolutie mergând spre deteriorarea statutului juridic al Principatelor pe parcursul secolului XVI când se trece de la ahidnamele de început ce garantau drepturile tarilor române la berate si hatiserifuri de privilegii de rang inferior, aceasta evolutie fiind blocata de explozia de rezistenta româneasca din vremea lui Mihai Viteazul si perioada imediat urmatoare.

Aceste Capitulatii au fost traduse în limba franceză de M. A. Ubicini si publicate la Paris în 1858. Ele au apărut în Magazin istoric nr. 3 (96) Martie 1975 sub semnătura lui N. Copoiu.

 

*****

 

 

 

surse: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010, prin istoriiregasite.wordpress.com; wikipedia org.; http://www.fgmanu.ro/Istorie; vladstefancu.blogspot.ro