CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Interzicerea Partidului Comunist din România


În 8-12 mai 1921, a avut  loc la Bucureşti, Congresul general al Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), care a votat transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), pe baze marxiste, care se autointitula  „detaşament de avangardă al clasei muncitoare”, şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a.

 

Aparitia Partidului Socialist-Comunist, redenumit curand Partidul Comunist din România (PCdR), este rezultatul scindarii Partidului Socialist in timpul Congresului de la Bucuresti din mai 1921.Totusi, istoriografia comunista a prezentat scindarea ca fiind primul congres al PCR.

Imediat dupa fondare, gruparea s-a afiliat la organizatia Komintern – Internationala a III-a, creata de Lenin in 1919, ce reunea toate partidele de orientare socialista, comunista, bolsevica.

Internationala a III-a recunostea Manifestul Partidului Comunist ca platforma–program a miscarii internationale comuniste, orientata catre actiuni, scopuri si mijloace violente: ura de clasa, abolirea proprietatii private, crearea unui partid unic, centralizarea mjiloacelor de comunicare si transport si a finantelor, confiscarea bunurilor dusmanilor de clasa si miscari sociale violente in general.

Ca atare, aceasta formatiune  nu poate fi tratata decat ca o organizatie de tip terorist, nascuta dintr-o ideologie explicit violenta, cu scopuri si mijloace violente, dedicata unei practici sociale violente cu caracter antistatal si antipatriotic.

 

 

 

 

 

 

 

  Interzicerea activităţii P.C.d.R. In 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „actiuni anti-romanesti”, demonstrandu-se ca actiona in interesul Moscovei.La 5 aprilie 1924, printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată este interzisă activitatea Partidului Comunist din România.

Impactul financiar al interzicerii P.C. din România, secţie a Internaţionalei a III-a (Comintern), s-a format prin sciziunea grupărilor de extremă stânga din partidele socialiste/social-democrate din Vechiul Regat şi din provinciile unite cu acesta după primul război mondial şi unifcarea lor într-o unică formaţiune, demarată în 1921 şi niciodată realizată pe deplin în perioada interbelică.

În 1924, statul român a interzis activitatea comunistă, care a rămas prohibită până la 23 august 1944. În toată perioada interbelică, PCdR a rămas cel mai mic şi mai slab partid comunist european, ideologia şi practicile comuniste găsind un ecou minor în societatea românească a vremii.

Această realitate a avut mai multe cauze. Dintre acestea, cele mai evidente sunt: slaba industrializare; dezechilibrul social – tradus în existenţa unei pături industriale puţin numeroase şi de dată recentă, lipsită de tradiţie şi de experienţa confruntărilor cu patronatul pentru dobândirea de drepturi; platforma politică excesivă a Partidului Comunist, care îşi propunea să acţioneze complet «contra curentului» şi să destructureze însăşi baza regimului creat după 1918.

În afară de acestea, mai pot fi identifcate două posibile explicaţii.

Prima ţine de sfera mentalităţilor – puseele revoluţionare erau incompatibile cu «firea românului», mai precis a ţăranului român care reprezenta mai bine de 80% din populaţia României interbelice.

A doua – de paradoxurile ce par a guverna existenţa poporului român încă de la apariţia sa, descrisă drept «o enigmă şi un miracol istoric»: deşi slaba capacitate administrativă a statului român l-ar f făcut în mod normalvictimă sigură în cazul unei agresiuni, în timp s-a dovedit că arbitrariul şi aproximativul au format un zid protector peste care nu s-a putut trece.

Înţelegerea aproximativă a normei juridice, a legii şi procedurilor derivate din aceasta şi-a găsit corelativul în corupţie. După formula lui Constantin Rădulescu-Motru, în România legile«nu se respectă nici de aceia care le fac, nici de aceia pentru care se fac.

În principiu, s-ar putea zice, că nerespectarea legilor, acolo unde se constată, este datorită educaţiei cetăţeneşti necompletă. Acesta nu este cazul la noi. La noi nerespectarea legilor este o manifestare directă a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere». (Rădulescu-Motru, 1938: 167)

Orice import – ideatic, instituţional, de resurse umane – a sfârşit prin a se adapta la cutumele locului.

În 1924, activitatea comuniştilor în România a fost, teoretic, interzisă, iniţial prin două ordonanţe militare, din aprilie şi iulie, apoi prin Legea de reprimare a unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu)  din decembrie.

Anul 1924 şi următorii doi sunt semnifcativi pentru istoria comunismului interbelic, din două motive: pe de o parte, arată deruta statului în faţa mişcării comuniste, transpusă inclusiv în lipsa de legislaţie; în al doilea rând, pentru că arată reacţia primă a comuniştilor din România, ghidaţi de Comintern, faţă de noua situaţie în care se găsea gruparea odată cu Legea Mârzescu (1).

Împingerea Partidului Comunist în ilegalitate a atras şi consecinţe fnanciare: un «ilegal» costa mişcarea sume importante, necesare pentru procurarea de acte false, închirierea unei locuinţe ilegale, transport, uneori hrană şi alte mijloace de subzistenţă; se adăuga salariul, dacă respectivul conta drept «funcţionar al partidului» sau «revoluţionar profesionist»(2) .

De susţinere financiară era nevoie şi pentru activităţile curente precum tipărirea de publicaţii, închirierea de săli pentru sindicatele controlate de Partid, plata curierilor care traversau ţara ducând şi aducând fonduri, mesaje, tipărituri. Costau, evident, şi nu puţin, călătoriile în străinătate, spre şi dinspre nodurile reţelei comuniste europene – Viena, Praga, Berlin, Paris, Moscova.

Întreţinerea la închisoare a deţinuţilor condamnaţi pentru delicte incriminate de Legea Mârzescu, precum şi ajutorarea familiilor acestora, se făcea în bună măsură tot pe spezele mişcării comuniste. Încărcau bugetele Partidului onorariile pentru avocaţi – străluciţi dar cu onorarii pe măsura competenţei.

Şi sumele consistente folosite pentru ceea ce în documentele Partidului se numesc «intervenţii», a se citi mită pentru funcţionarii statului, de la poliţişti până la judecătorii din Curţile militare unde s-au judecat cele mai multe procese ale comuniştilor români din perioada interbelică.

PCdR se finanţa atât din surse externe, cât şi din fonduri proprii.

Din exterior, banii veneau pe două căi: pe de o parte, pentru bugetul propriu-zis al Partidului; pe de altă parte – fondurile trimise de Ajutorul Roşu Internaţional (MOPR) (3), flialei sale din România.

De vreme ce MOPR era tot o structură pilotată şi fnanţată de Internaţionala a III-a, sursa fondurilor era, evident, aceeaşi. Unele sume se mai atrăgeau din abonamente făcute la ziarele partidului sau la cele care făceau servicii comuniştilor, oferindu-se drept tribună legală. În perioada legală, partidul dobândea unele sume din cotizaţiile plătite de membri.

Secţia română a Ajutorului Roşu Internaţional a fost creată în toamna lui 1924, urmare a deciziei luate de C.C. al PCdR ales la Congresul al III-lea în prima sa şedinţă, din 23 august 1924, ţinută la Viena.

Cu acea ocazie, s-a mai decis dizolvarea Comitetului Central de Ajutorare, un «strămoş» al MOPR român înfinţat în 1922 şi care servise aceloraşi scopuri în perioada legală a Partidului (Feneşan, 2011: 33). Contextul politic nefavorabil PCdR din cursul anului 1924 a făcut utilă apariţia unei structuri mai bine coagulate.

Cominternul a recomandat să se găsească o formulă de a legaliza Ajutorul Roşu, pentru a putea în acest fel să se colecteze bani de la lucrători, în mod organizat (Feneşan, 2011: 925).

Nu au reuşit, Ajutorul Roşu Internaţional a rămas tot ilegal, dar s-a înfinţat un Comitet Central de Ajutorare, legal, care activa pe lângă sindicate.(4)

Aceasta era formula legală găsită de PCdR, la recomandarea Kominternului. După 1924, cotizaţia a fost înlocuită, informal, cu donaţiile către Ajutorul Roşu plătite mai cu seamă de simpatizanţi, dar şi de membri, prioritar de membrii sindicatelor controlate de comunişti.

Primul secretar al Ajutorului Roşu a fost Gheorghe Vasilescu-Vasia. Vechi socialist de la Călăraşi, la un moment dat politica Internaţionalei a II-a socialistă i s-a părut insufcient de percutantă în raport cu nevoile reale ale societăţii româneşti, astfel că a aderat la aripa stângă a Partidului Socialist din Vechiul Regat, pe structura căruia avea să se articuleze în 1921 PCdR.

Al doilea membru al C.C. al MOPR a fost Ştefan Foriş. Îi ajuta Paula Dik-Mendelovici.

Vasea-Vasilescu a părăsit partidul şi MOPR în primăvara anului 1925, în locul lui find numit Ştefan Foriş.

Doua decenii, pana in august 1944, partidul a ramas in ilegalitate si nu a numarat mai mult de 2.000 de membri (in timpul celui de al doilea razboi mondial, numara mai putin de 1.000 de membri).

Dintre acestia, potrivit unor date din 1930, romanii ar fi reprezentat 23% din membri, maghiarii – 26%, evreii – 18%, rusii, ucrainenii – 10%, iar bulgarii – 10%.

[1] Legalitatea  Ordonanței  nr.  1  a  Corpului II Armată  din  5  aprilie  1924  (în  «Adevărul»,  nr. 12420, din 25  iulie 1924)  și a Ordonanței nr. 2 a aceleiași  instanțe  din  23  iulie  1924  (în  «Universul», nr. 167 din 26  iulie 1924) au fost contestate în instanță de avocații Partidului Comunist, care au ridicat excepția de incompetență (Conform Constituției  din  1923, Parlamentul  era  unica  autoritatea legislativă  a  țării,  prin  emiterea  celor  două  ordonanțe Consiliul  de Război  substituindu-se  puterii legiuitoare  legitime).  Justiția  a  făcut pasul  înapoi, anulând  cele două ordonanțe  și,  implicit,  efectele produse de acestea, ceea ce s-a soldat cu eliberarea din starea de arest a persoanelor culpabile de fapte ce cădeau sub incidența amintitelor acte.

[2] Evident,  istoriografia din perioada  comunistă a evitat să spună că activiștii comuniști erau remunerați. Ar fi însemnat să admită că înregimentarea în slujba ‘cauzei’ avea, uneori, și o motivație financiară. Or idealul comunist nu putea fi maculat cu asemenea detalii meschine.

[3] Ajutorul Roșu Internațional (MOPR) a fost creat în 1922, după Congresul al IV-lea al Cominternului, organizat în noiembrie-decembrie 1922, la Moscova. Crearea secțiilor externe a fost decisă la  Prima  Plenară  a  Comitetului  Central  (C.C.  al MOPR), din iunie 1923, când s-a recomandat crearea cu precădere de filiale ale Ajutorului Roșu în țările supuse «terorii albe». Prima conferință internațională a avut loc la Moscova, în iulie 1924, odată cu Congresul al V-lea al Cominternului. Ajutorul Roșu Internațional era o organizație asemănătoare Crucii Roșii,  cu  scopul  declarat  să  ajute  deținuții politici și familiile lor cu bani și bunuri, în perioada detenției. De asemenea, să ofere asistență  juridică acuzaților de simpatii comuniste.

[4] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Colecția Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate care au încetat din viață (Colecția 53), dosar A/113, f. 3.Feneşan, Costin (2011), Sub steag străin. Comuniștii din Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului (1919-1924), București, Editura Enciclopedică.Rădulescu Motru, Constantin (1938), Psihologia poporului român, în Dimtrie Gusti (coord.), Enciclopedia României, Vol. I: Statul, București, Imprimeriile Naționale.

Surse:

*fragment din Comuniştii şi corupţia administraţiei româneşti, 1924-1926, autor: Cristina Diac.

 www.hotnews.ro/

Reclame

30/11/2015 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , ,

Un comentariu »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: