3 decembrie 1931 – Începe la Gorikovo, lângă Moscova, Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România

Anul 1931 (3-4 decembrie): În URSS, la Gorikovo, lângă Moscova, s-au desfăşurat lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR – secția română a Kominternului).

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comuniști, Congresul al V-lea al PCdR a avut loc  în URSS pentru că în România interbelica acest partid trădător al intereselor poporului român  fusese scos în afara legii la 5 aprilie 1924, fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine.

Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor…

La acea dată, partidul comunist din România  număra 1500 de membri, cea mare parte neromâni, iar ideologia sa fatiș antinațională, era pusa in slujba intereselor imperialismului moscovit.

Astfel, din punctul de vedere al originii etnice a membrilor PCdR: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 ”moldoveni”, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.

În hotărârile Congresului au fost menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale.

Atunci s-a născut pentru prima dată teza stalinistă conform căreia „România este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitățile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „până la despărtire” (evident, trimiterile erau cu adresă directă la provinciile românești Transilvania, Basarabia, Tinutul Herței si Dobrogea).

Acest Congres al Partidului Comunist din România, a adoptat o rezoluție profund antinațională, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al Republicii Sovietice Ungare, dizolvate de Armata Română) și semnată de Alexandru Iliescu (foto), la data aceea secretar al CC al P.C.d.R., tatăl conducătorului revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, Ion Iliescu :

„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

Congresul a adoptat o rezoluție de 7 puncte privind problema națională a României și sarcinile P.C. din România:

Astfel, România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377).

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere este impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.d.R. în perioada 1931-1936.

În continuare împărţite între fracţiunea din interior şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, derbedeul care a măsluit cu nerușinare Istoria Românilor, după ce comuniștii sosiți pe tancurile sovietice au acaparat puterea la București.

In ţară se afirma o noua generaţie de comuniști: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu ş.a.

În perioada interbebelică, Partidului Comunist din România a fost cu o singură excepție condus numai de alogeni : 

Gheorghe Cristescu, român (1921-1924); Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

Publicitate

Comunismul și Legea Mârzescu

 

 

 

 

 

 

 

 

La inceputul secolului XX, Partidul Socialist din România începea sa se radicalizeze, trecând de la o mișcare democrată, care milita pentru  o societate a respectării drepturilor omului, dreptul la vot universal, reformarea agriculturii, drepturile femeii etc., de la un socialism romantic inspirat de socialismul francez si alte tari europene, spre un socialism revolutionar, inspirat de ideile extremisnului de stânga rusesc.

Socialistii care nu erau de acord cu sistemul bolșevic, s-au retras din acest partid, cea mai mare parte din ei fiind intelectuali care făurisera partidul. Ei s-au inscris in Partidul Liberal, alcătuind aripa stângă a acestui partid.

Acesti socialisti se gandeau la materializarea ideii fundamentale socialiste, dar in cadrul societatii de atunci, prin colaborare cu partidele burgheze, așa cum se întâmplaa in alte tari.

Prima manifestare a muncitorilor reorganizati a fost la noi o intrunire publica de protest contra unei manifestatii publice a revolutionarilor din Petersburg.

Dar pe de alta parte se preaslavea in publicația  Romania muncitoare, miscarea revolutionara din Rusia si se dădeau stiri camuflate, menite să-i  facă pe cititorii ziarului sa creada ca revolutia socialista e pe cale sa se infaptuiasca in Rusia, ca lumina va veni, cum e normal astronomiceste, dar si politiceste, de la rasarit.

 Revolutia ruseasca din 1905 a fost însă  zdrobita, iar cuirasatul răsculat Potemkin cu matelotii sai revolutionari si cu seful lor Matușenko, presedintele primei republici socialiste, a fugit la Constanta.

Dupa cum scria cunoscutul gazetar de stanga, Ioan Nădejde, acestora li s-a facut o primire entuziastă în țara noastră, cu toate că erau niște  marginiti la minte și  totodata instumentele cele mai docile ale lui Lenin.

Guvernul conservator de atunci, ajutat de socialisti, i-a primit pe potemkinisti si i-a distribuit ca mecanici pe la mosii, lăsându-le toata libertatea de a propaga ideile revolutionare bolșevice si de a rămâne in stransa legatura cu fruntașii bolșevici ruși Rakovski, Petru Alexandrov si mai apoi cu Troțki,  care isi stabilise centrul revolutionar  la Ploiesti.

Acel comitet, cu ajutorul lui Gherea, a putut lucra nestingherit la organizarea răscoalei din 1907 efectiv  dupa modelul revolutiilor țăranești din Rusia.

La sate răspândeau broșuri și manifeste revolutionare, fara ca cineva sa se nelinștească. Mâna agentilor bolsevici era vizibilă în toate acțiunile acestei  miscari.

  În timpul răscoalelor țărănești din țara noastră, bolșevicii au avut o puternică susținere si partizani mai fanatici  în satele bulgaresti. Bolșevicii urmareau sa rastoarne regimului ”burghez” din România si, de la focul aprins aici, nadajduiau sa  propage  un nou incendiu revolutionar in Rusia.

Dupa Revolutia din 1917 din Rusia, Partidul Socialist din România devenea un partid complet subordonat   Moscovei . Din luna mai 1921, acesta își va schimba numele in Partidul Comunist.

În 8-12 mai 1921, a avut  loc la Bucureşti, Congresul general al Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), care a votat transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), pe baze marxiste, care se autointitula  „detaşament de avangardă al clasei muncitoare”, şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a.

 

Aparitia Partidului Socialist-Comunist, redenumit curand Partidul Comunist din România (PCdR), a fost rezultatul scindarii Partidului Socialist in timpul Congresului de la Bucuresti din mai 1921.

Totusi, istoriografia comunistă a prezentat această scindare ca fiind primul congres al PCR.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Unul din marii oameni politici ai vremii care s-au opus proliferării comunismului a fost ministrul  Justitiei, G.G.Mârzescu, care s-a ridicat categoric împotriva mișcarii comuniste la noi în țară, considerând că  aceasta avea un caracter profund antinațional și urmărea dezmembrarea țării noastre cu mijloace subversive.

 

 

Partidul Comunist din România a fost încă de la începuturi o secție a Comiternului și nu a reprezentat nimic altceva decât un satelit sovietic, o celulă a Internaționalei a III-a care avea sediul la Moscova.

Întreaga sa politică era orchestrată de la Kremlin,  violând astfel grav integritatea teritorială și suveranitatea României, pentru care s-a vărsat atâta sânge în Primul Război Mondial.

În toată perioada interbelică, Basarabia făcea parte din România Mare iar URSS nu a recunoscut niciodată unirea ei cu patria mamă.

Comuniștii români au militat în permanență în favoarea interesului sovietic și nu au fost deloc străini nici de răscoala de la Tatar-Bunar organizată și susținută de URSS, al cărei scop a fost reanexarea Basarabiei.

Faptul că sprijineau ruperea Basarabiei de România nu putea trezi decât adversitate într-o perioadă în care țara se lupta pentru combaterea revizionismului . 

 

Faptul că Partidul Comunist din România reprezenta o organizație cu profil antiromânesc o mărturisesc grăitor cifrele.

În 1933, în plină ilegalitate, partidul avea ca membri: 440 de maghiari, 375 de români, 300 de evrei, 140 de bulgari, 100 de ruși, 70 de așa intutulați ”moldoveni”, 70 de ucrainieni și 170 de alte origini. Nimic mai concludent.

Poate, doar liderii care s-au perindat la conducerea Partidului Comunist. Cu excepția primului lider comunist, Gheorghe Cristescu, până în 1944, niciun alt lider nu a fost român. Elek Koblos și Ștefan Foriș maghiari, Vitali Holostenko ucrainean, Alexander Ștefanski polonez, Boris Ștefanov bulgar.

Activitatea Partidului Comunist din România a fost interzisă printr-o ordonanţă a Comandamentului Corpului II armată, ulterior interdicţia  fiind întărită în iulie, tot printr-o ordonanţă militară, şi, ulterior, prin Legea din decembrie – aşa-numita „Lege Mârzescu”.

 

În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției, a elaborat Legea persoanelor juridice, adoptată la 6 februarie 1924, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. 

Această lege califica activitatea comuniştilor ca infracţiuni de drept comun şi delicte politice, îndreptate spre subminarea statului român.

Prin aceasta, autorităţile legal constituite nu mai înţelegeau să stea cu mâinile în sân.

Prin urmare, P.C.d.R. a fost interzis să mai funcţioneze/să-şi desfăşoare activitatea. Comuniştii sunt arestaţi pe capete. 

În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924.

De asemenea, a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Au existat o mulțime  de cazuri de emitere a unor decrete de stat prin care unor cetățeni care au acționat împotriva intereselor României, li s-a retras cetățenia română.

 

Spre exemplu, la data de 20 aprilie 1943, în Monitorul Oficial al Romaniei, erau publicate doua decizii de retragere a “nationalitatii” române pentru doi astfel de tradători ai intereselor romanesti in Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

La 20 aprilie 1943, in Monitorul Oficial al Romaniei, erau publicate doua decizii de retragere a nationalitatii romane pentru doi astfel de tradatori ai interselor romanesti in Basarabia.

Fostul  primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916,  omul politic și juristul român George G. Mârzescu, s-a stins din viață la  12 mai 1926  la Sanatoriul „Elisabeta” din orașul Iași fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași alături de tatăl său.

 

 

GLASUL.INFO

https://ro.scribd.com/document/ Legea-Marzescu

https://www.crisana.ro

Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România de la Moscova şi ideea subversivă a autonomiei maghiarilor din ţările vecine Ungariei

 

 

 

La 3-4 decembrie 1931, s-au desfăşurat in URSS lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România, in urma carora a fost numit secretar general al acestui partid obedient Moscovei, Alexandru Ştefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez.

 Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCdR din 1931 a avut loc  la Gorikovo, langa  Moscova, pentru ca in Romania interbelica acest partid tradator al intereselor poporului roman  nu putea exista legal, avand in vedere ideologia sa fatis antinationala, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

În timpul  celui  de al -V-lea Congres al Cominformului de la Moscova, coordonat de Béla Kun, fostul lider al Republicii comuniste  ungare a sfaturilor, care fusese lichidata de interventia  Armatei Romane, se hotărâse, între altele, ca România să fie divizată între mai multe republici sovietice, care să aparţină unei proiectate “Federaţii Sovietice Balcanice”.

Partidul Comunist Român din Exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţionarea unor declaratii aberante politice legate si de Romania. Citam :

„După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful –II – al acestei rezoluţii, la „Chestiunea ucraineană”, se trasau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

In ceea ce privea asa numita Chestiune maghiară, in capitolul –VIII- al rezoluţiei se preciza fara ocolisuri:

„Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…” 

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţarile vecine . Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Criszan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ekaterina Arbore, H. Steinberg…
Reprezentantilor românilor (…majoritatea alogeni, evrei!) participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

În decembrie 1931, cand avea loc Congresul al V-lea al P.C.R. de la Moscova, partidul număra cca 1500 de membri.

În hotărârile Congresului sunt menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale. Privind problema națională a României și sarcinile P.C.R., congresul adoptă o rezoluție de 7 puncte.

România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377)

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere fiind impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.R. în perioada 1931-1936.

Partidul Comunist din Romania avea o fracţiune in interiorul tarii şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, faimosul falsificator comunist de mai tarziu al istoriei noastre..

Ceea ce este mai important, pentru viitor, se petrece însă în ţară:afirmarea unei noi generaţii de agitatori:Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, mai junele Nicolae Ceauşescu, ş.a

Potrivit revistei Memoria (in articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: 

Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

 

 

Foto: Alexander Danieliuk-Stefanski

 

 

 

Structura națională a membrilor PCdR  era preponderent minoritară, dupa cum arata o statistică din 1933 din care reiesea că acest partid  avea 1665 membri, dintre care: 600 muncitori, 455 țărani, 227 funcționari, 178 intelectuali, 95 meseriași, 110 alte categorii.

Din punctul de vedere al originii etnice: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.

Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in  Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor sai, atatia cati erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Vedem asadar cand  s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal ideea unei  unitati teritorial-administrative cu denumirea „Tinutul Secuiesc”, ceva care nu a existat niciodata ! Ei bine,vedem ca „preludiul” ideii existentei unui Tinut secuiesc autonom in Transilvania isi are origineain subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune.

La ora actuală, după ultimul recensământ, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, pe care le revendică zgomotos liderii secuilor (sau ce-or fi ei) au o suprafaţă totală de 17.058 km pătraţi, faţă de 13.550 km pătraţi cât totaliza enclava ungurească în 1952.

De asemenea, în cele trei zone vieţuiesc astăzi 611.391 unguri (dintr-un total de 1.238.000 pe întreg teritoriul), faţă de 515.628 în 1952.La care se adaugă: 407.035 români, 60.297 ţigani şi ceva germani şi evrei. 

Ceea ce denotă că populaţia maghiară din cele trei judeţe se ridică la un procent de 45,45%, românii totalizează 35,88% procente, iar restul sunt ţigani şi vreo 2.500 de germani şi evrei. 

Situaţie în care orice om sănătos la minte, măcar cu scaun la cap, se poate întreba: ce vor ei, când nici măcar nu sunt majoritari?

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/30/interzicerea-partidului-comunist-din-romania/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/02/98431/

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/p-c-r-in-slujba-moscovei-activitatea-din-perioada-interbelica

http://infobrasov.net/chiar-vor-ungurii-o-regiune-autonoma-maghiara-sau-doar-niste-avantaje-in-plus/