CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Interzicerea Partidului Comunist din România

În 8-12 mai 1921, a avut  loc la Bucureşti, Congresul general al Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), care a votat transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), pe baze marxiste, care se autointitula  „detaşament de avangardă al clasei muncitoare”, şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a.

 

Aparitia Partidului Socialist-Comunist, redenumit curand Partidul Comunist din România (PCdR), este rezultatul scindarii Partidului Socialist in timpul Congresului de la Bucuresti din mai 1921.Totusi, istoriografia comunista a prezentat scindarea ca fiind primul congres al PCR.

Imediat dupa fondare, gruparea s-a afiliat la organizatia Komintern – Internationala a III-a, creata de Lenin in 1919, ce reunea toate partidele de orientare socialista, comunista, bolsevica.

Internationala a III-a recunostea Manifestul Partidului Comunist ca platforma–program a miscarii internationale comuniste, orientata catre actiuni, scopuri si mijloace violente: ura de clasa, abolirea proprietatii private, crearea unui partid unic, centralizarea mjiloacelor de comunicare si transport si a finantelor, confiscarea bunurilor dusmanilor de clasa si miscari sociale violente in general.

Ca atare, aceasta formatiune  nu poate fi tratata decat ca o organizatie de tip terorist, nascuta dintr-o ideologie explicit violenta, cu scopuri si mijloace violente, dedicata unei practici sociale violente cu caracter antistatal si antipatriotic.

 

 

 

 

 

 

 

  Interzicerea activităţii P.C.d.R. In 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „actiuni anti-romanesti”, demonstrandu-se ca actiona in interesul Moscovei.La 5 aprilie 1924, printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată este interzisă activitatea Partidului Comunist din România.

Impactul financiar al interzicerii P.C. din România, secţie a Internaţionalei a III-a (Comintern), s-a format prin sciziunea grupărilor de extremă stânga din partidele socialiste/social-democrate din Vechiul Regat şi din provinciile unite cu acesta după primul război mondial şi unifcarea lor într-o unică formaţiune, demarată în 1921 şi niciodată realizată pe deplin în perioada interbelică.

În 1924, statul român a interzis activitatea comunistă, care a rămas prohibită până la 23 august 1944. În toată perioada interbelică, PCdR a rămas cel mai mic şi mai slab partid comunist european, ideologia şi practicile comuniste găsind un ecou minor în societatea românească a vremii.

Această realitate a avut mai multe cauze. Dintre acestea, cele mai evidente sunt: slaba industrializare; dezechilibrul social – tradus în existenţa unei pături industriale puţin numeroase şi de dată recentă, lipsită de tradiţie şi de experienţa confruntărilor cu patronatul pentru dobândirea de drepturi; platforma politică excesivă a Partidului Comunist, care îşi propunea să acţioneze complet «contra curentului» şi să destructureze însăşi baza regimului creat după 1918.

În afară de acestea, mai pot fi identifcate două posibile explicaţii.

Prima ţine de sfera mentalităţilor – puseele revoluţionare erau incompatibile cu «firea românului», mai precis a ţăranului român care reprezenta mai bine de 80% din populaţia României interbelice.

A doua – de paradoxurile ce par a guverna existenţa poporului român încă de la apariţia sa, descrisă drept «o enigmă şi un miracol istoric»: deşi slaba capacitate administrativă a statului român l-ar f făcut în mod normalvictimă sigură în cazul unei agresiuni, în timp s-a dovedit că arbitrariul şi aproximativul au format un zid protector peste care nu s-a putut trece.

Înţelegerea aproximativă a normei juridice, a legii şi procedurilor derivate din aceasta şi-a găsit corelativul în corupţie. După formula lui Constantin Rădulescu-Motru, în România legile«nu se respectă nici de aceia care le fac, nici de aceia pentru care se fac.

În principiu, s-ar putea zice, că nerespectarea legilor, acolo unde se constată, este datorită educaţiei cetăţeneşti necompletă. Acesta nu este cazul la noi. La noi nerespectarea legilor este o manifestare directă a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere». (Rădulescu-Motru, 1938: 167)

Orice import – ideatic, instituţional, de resurse umane – a sfârşit prin a se adapta la cutumele locului.

În 1924, activitatea comuniştilor în România a fost, teoretic, interzisă, iniţial prin două ordonanţe militare, din aprilie şi iulie, apoi prin Legea de reprimare a unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu)  din decembrie.

Anul 1924 şi următorii doi sunt semnifcativi pentru istoria comunismului interbelic, din două motive: pe de o parte, arată deruta statului în faţa mişcării comuniste, transpusă inclusiv în lipsa de legislaţie; în al doilea rând, pentru că arată reacţia primă a comuniştilor din România, ghidaţi de Comintern, faţă de noua situaţie în care se găsea gruparea odată cu Legea Mârzescu (1).

Împingerea Partidului Comunist în ilegalitate a atras şi consecinţe fnanciare: un «ilegal» costa mişcarea sume importante, necesare pentru procurarea de acte false, închirierea unei locuinţe ilegale, transport, uneori hrană şi alte mijloace de subzistenţă; se adăuga salariul, dacă respectivul conta drept «funcţionar al partidului» sau «revoluţionar profesionist»(2) .

De susţinere financiară era nevoie şi pentru activităţile curente precum tipărirea de publicaţii, închirierea de săli pentru sindicatele controlate de Partid, plata curierilor care traversau ţara ducând şi aducând fonduri, mesaje, tipărituri. Costau, evident, şi nu puţin, călătoriile în străinătate, spre şi dinspre nodurile reţelei comuniste europene – Viena, Praga, Berlin, Paris, Moscova.

Întreţinerea la închisoare a deţinuţilor condamnaţi pentru delicte incriminate de Legea Mârzescu, precum şi ajutorarea familiilor acestora, se făcea în bună măsură tot pe spezele mişcării comuniste. Încărcau bugetele Partidului onorariile pentru avocaţi – străluciţi dar cu onorarii pe măsura competenţei.

Şi sumele consistente folosite pentru ceea ce în documentele Partidului se numesc «intervenţii», a se citi mită pentru funcţionarii statului, de la poliţişti până la judecătorii din Curţile militare unde s-au judecat cele mai multe procese ale comuniştilor români din perioada interbelică.

PCdR se finanţa atât din surse externe, cât şi din fonduri proprii.

Din exterior, banii veneau pe două căi: pe de o parte, pentru bugetul propriu-zis al Partidului; pe de altă parte – fondurile trimise de Ajutorul Roşu Internaţional (MOPR) (3), flialei sale din România.

De vreme ce MOPR era tot o structură pilotată şi fnanţată de Internaţionala a III-a, sursa fondurilor era, evident, aceeaşi. Unele sume se mai atrăgeau din abonamente făcute la ziarele partidului sau la cele care făceau servicii comuniştilor, oferindu-se drept tribună legală. În perioada legală, partidul dobândea unele sume din cotizaţiile plătite de membri.

Secţia română a Ajutorului Roşu Internaţional a fost creată în toamna lui 1924, urmare a deciziei luate de C.C. al PCdR ales la Congresul al III-lea în prima sa şedinţă, din 23 august 1924, ţinută la Viena.

Cu acea ocazie, s-a mai decis dizolvarea Comitetului Central de Ajutorare, un «strămoş» al MOPR român înfinţat în 1922 şi care servise aceloraşi scopuri în perioada legală a Partidului (Feneşan, 2011: 33). Contextul politic nefavorabil PCdR din cursul anului 1924 a făcut utilă apariţia unei structuri mai bine coagulate.

Cominternul a recomandat să se găsească o formulă de a legaliza Ajutorul Roşu, pentru a putea în acest fel să se colecteze bani de la lucrători, în mod organizat (Feneşan, 2011: 925).

Nu au reuşit, Ajutorul Roşu Internaţional a rămas tot ilegal, dar s-a înfinţat un Comitet Central de Ajutorare, legal, care activa pe lângă sindicate.(4)

Aceasta era formula legală găsită de PCdR, la recomandarea Kominternului. După 1924, cotizaţia a fost înlocuită, informal, cu donaţiile către Ajutorul Roşu plătite mai cu seamă de simpatizanţi, dar şi de membri, prioritar de membrii sindicatelor controlate de comunişti.

Primul secretar al Ajutorului Roşu a fost Gheorghe Vasilescu-Vasia. Vechi socialist de la Călăraşi, la un moment dat politica Internaţionalei a II-a socialistă i s-a părut insufcient de percutantă în raport cu nevoile reale ale societăţii româneşti, astfel că a aderat la aripa stângă a Partidului Socialist din Vechiul Regat, pe structura căruia avea să se articuleze în 1921 PCdR.

Al doilea membru al C.C. al MOPR a fost Ştefan Foriş. Îi ajuta Paula Dik-Mendelovici.

Vasea-Vasilescu a părăsit partidul şi MOPR în primăvara anului 1925, în locul lui find numit Ştefan Foriş.

Doua decenii, pana in august 1944, partidul a ramas in ilegalitate si nu a numarat mai mult de 2.000 de membri (in timpul celui de al doilea razboi mondial, numara mai putin de 1.000 de membri).

Dintre acestia, potrivit unor date din 1930, romanii ar fi reprezentat 23% din membri, maghiarii – 26%, evreii – 18%, rusii, ucrainenii – 10%, iar bulgarii – 10%.

[1] Legalitatea  Ordonanței  nr.  1  a  Corpului II Armată  din  5  aprilie  1924  (în  «Adevărul»,  nr. 12420, din 25  iulie 1924)  și a Ordonanței nr. 2 a aceleiași  instanțe  din  23  iulie  1924  (în  «Universul», nr. 167 din 26  iulie 1924) au fost contestate în instanță de avocații Partidului Comunist, care au ridicat excepția de incompetență (Conform Constituției  din  1923, Parlamentul  era  unica  autoritatea legislativă  a  țării,  prin  emiterea  celor  două  ordonanțe Consiliul  de Război  substituindu-se  puterii legiuitoare  legitime).  Justiția  a  făcut pasul  înapoi, anulând  cele două ordonanțe  și,  implicit,  efectele produse de acestea, ceea ce s-a soldat cu eliberarea din starea de arest a persoanelor culpabile de fapte ce cădeau sub incidența amintitelor acte.

[2] Evident,  istoriografia din perioada  comunistă a evitat să spună că activiștii comuniști erau remunerați. Ar fi însemnat să admită că înregimentarea în slujba ‘cauzei’ avea, uneori, și o motivație financiară. Or idealul comunist nu putea fi maculat cu asemenea detalii meschine.

[3] Ajutorul Roșu Internațional (MOPR) a fost creat în 1922, după Congresul al IV-lea al Cominternului, organizat în noiembrie-decembrie 1922, la Moscova. Crearea secțiilor externe a fost decisă la  Prima  Plenară  a  Comitetului  Central  (C.C.  al MOPR), din iunie 1923, când s-a recomandat crearea cu precădere de filiale ale Ajutorului Roșu în țările supuse «terorii albe». Prima conferință internațională a avut loc la Moscova, în iulie 1924, odată cu Congresul al V-lea al Cominternului. Ajutorul Roșu Internațional era o organizație asemănătoare Crucii Roșii,  cu  scopul  declarat  să  ajute  deținuții politici și familiile lor cu bani și bunuri, în perioada detenției. De asemenea, să ofere asistență  juridică acuzaților de simpatii comuniste.

[4] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Colecția Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate care au încetat din viață (Colecția 53), dosar A/113, f. 3.Feneşan, Costin (2011), Sub steag străin. Comuniștii din Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului (1919-1924), București, Editura Enciclopedică.Rădulescu Motru, Constantin (1938), Psihologia poporului român, în Dimtrie Gusti (coord.), Enciclopedia României, Vol. I: Statul, București, Imprimeriile Naționale.

Surse:

*fragment din Comuniştii şi corupţia administraţiei româneşti, 1924-1926, autor: Cristina Diac.

 www.hotnews.ro/

30/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

ISLAMUL

 

 Over two million Muslims from around the world flood Saudi city of Mecca to perform the annual Hajj pilgrimage, which is one of the five pillars of Islam
 
 

 

Religia Arabilor este singura religie apărută după Hristos.

Întemeietorul acestei religii este Mahomed (sărbătoritul; cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate; o personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat pe urma lui o carte şi o religie.

Mahomed s-a născut la 20 Aprilie 570 în Mecca. Tatăl său Abdalah (robul lui Dumnezeu) a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului.

La doi ani, după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului.

Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi.

După douăzeci de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care după 5 ani se căsătoreşte şi are 2 băieţi şi 4 fete.

Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită.

Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat.

După moartea Hadigei, Mahomed, deşi are 51 ani, duce o viaţă familială uşuratică; îşi ia încă vreo 12 soţii legitime şi mai multe concubine, cu care duce un trai nu tocmai compatibil cu prestigiul moral al unui „profet” întemeietor de religie.

Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză.

Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară).

În timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii.

Când dormea odată în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă ceea ce el nu ştie.

Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte.

După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”.

Ridicându-şi privirea, văzu un înger în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru. Acasă, Mahomed spuse deznădăjduit Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc.

Hadigea izbuti să-l convingă că e o descoperire cerească, iar el e trimisul lui Dumnezeu.

Mahomed avea atunci 40 ani. Asceza devine mai severă şi religiozitatea lui mai aprinsă. Îi apare a doua oară îngerul şi-i porunceşte să înceapă predica. Mahomed ascultă.

Vorbeşte mai întâi despre idoli, despre necredinţă, despre milostenie, despre pocăinţă, despre judecata lui Dumnezeu, despre osânda iadului şi fericirea paradisului.

Cei dintâi dintre ucenicii lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid (fost creştin), unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul său Hamza şi apoi Omar.

Celelalte rude îl batjocoresc şi îl alungă cu pietre.
Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 bărbaţi şi 2 femei.

Aici se refugiază Mahomed şi cu Ali la 22 iunie 622, dată, de când începe era musulmană (hegira). Oraşul de acum se numeşte Medina (oraşul profetului).

În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte ca să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie.

La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca.

Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al Arabilor.

Adună o nouă armată, de 30.000 soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor ce nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah… da… Paradis”.

În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi a Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său, faţă de religia iudeilor şi a creştinilor.

Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri de piatră, rudimentar cioplite, sau numai blocuri de piatră, cum era Kaaba din Mecca, piatra albă căzută din cer, apoi negrită de păcatele oamenilor.

 

 

 

Kaaba, se află la Mecca, are  forma unui cub si se găsește în centrul moscheii care se numește Al-Masğid al-Harām .

Construcția are o suprafață de 145 m², iar Kaaba este construită din pietre de granit scoase din carierele din jurul orasului Mecca.

După tradiția islamică se crede că Adam a fost cel care a construit pentru prima dată Kaaba și că de la el ar mai fi rămas în picioare doar temelia. Dar Coranul spune că Avraam și fiul săi Ismail au pus temelia Kaabei (Sura Al-Baqara :127).

În perioada preislamică la Kaaba se găseau 360 de idoli în care credeau arabii politeiști.

Cel mai mare și mai puternic dintre acești idoli era Hubal, un zeu de origine nabateană ce era considerat a fi protector al caravanelor.

În timpul profetului Mohamed, Kaaba a intrat sub controlul musulmanilor și toate statuile de idoli distruse.

Acum Kaaba are o înălțime de 16 metri. Se presupune că Kaaba era mult mai joasă în anul 630 când profetul Mohamed a cucerit Mecca, deoarece ginerele său, Ali l-a ridicat pe umeri și a dărămat toate statuile.

Cultul arabilor era sângeros.

Se aduceau în faţa idolilor sacrificii omeneşti, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltaţi, apoi animale, cereale şi tot felul de ofrande. La sărbători mari, idolii se îmbrăcau în haine frumoase şi se împodobeau cu giuvaeruri scumpe.

Cel mai ales sacrificiu era al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, se tundea şi se arunca în foc. Decăzuse atât de mult religia arabă, încât idolii nu mai aveau niciun credit.

Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care combătea idolatria, profesa monoteismul şi adora pe Allah, unicul Dumnezeu.

Cu secta aceasta a stat Mahomed în legături apropiate, dacă nu cumva a fost şi printre membrii ei, înainte de a-şi întemeia propria lui religie.

În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu secta hanifilor, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, ecou din care se zămisleşte noua religie, islamul (credinţă, încredere deplină, supunere).
Învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase.

Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1):

„În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor.

Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul Tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”.

 

 

 

 

Ce învaţă Coranul:

 

Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitolele: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinaţie, despre învierea si judecata morţilor. Dumnezeul arabilor e Allah.

Credinţa aceasta, monoteistă, ei spun că a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus [considerat simplu proroc] şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet.

Dumnezeu este adevărul (31, 29), făcătorul cerurilor şi al pământului (42, 9), Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor (45, 35). Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia (112), „lumina cerurilor şi a pământului” (24, 35).

„Dumnezeu cunoaşte lăuntrul piepturilor” (31, 22), ştie toate tainele şi „are numele cele mai frumoase” (20, 6-7; 59, 24).

„Dumnezeu este cel ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de El scut şi nici ocrotitor” (32, 3).

„Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor.

El este cel viu; nu este Dumnezeu afară de el; deci chemaţi-l cu credinţă curată. Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!… El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură, apoi din sânge închegat, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni… El este cel ce înviază şi omoară…” (40, 66-70).

După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor” (25, 31; 35, 6), au fost trimişi pe pământ.

După moarte, se vor întoarce iarăşi în rai sau iad, după cum vor fi de credincioşi.

Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi.

Fiecare om are un înger păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi informează pe vrăjitori şi ghicitori.

Despre cărţile sfinte învaţă că Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate, Cartea sfântă, prin excelenţă este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil.

Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000.

Despre Iisus Coranul dă date confuze: S-a născut din Fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit [nu menţionează Învierea].
Despre predestinaţie învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah. Fatalism absolut.

La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim). În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e ceva hotărăt” (31, 16).

Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” (50, 18) în rai sau iad, după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii” (38, 25), constă din trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”.

După înviere şi judecată urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului.

În rai, credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească.

Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:

Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca.

Semnul văzut al credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.
Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei.

Rugăciunea se face în moschei (lacasuri de cult mahomedane) şi giamii (de obicei mai mari decat moscheile), la spatele imanului (preotul musulman), toate gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covoare sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah).

E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere.

Pe aceste din urmă, fatalismul le face de prisos.
Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă” (2, 216 – 217), a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.

Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa (vezi 2, 183). Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”.

Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.
Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează musulmanul „marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi”.

Aceste porunci, strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor.

Viaţa morală a mahomedanilor e un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe.

„Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept” (23, 53). Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată.

Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă” (21, 92); celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea” (2, 214).

Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, şi concubine, câte poate întreţine.

Soţia, „ogorul” musulmanului (2, 223) în islam, e foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis.

Nu are parte de nicio cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal (24, 31) şi nu e cuviincios să întrebi pe un bărbat de sănătatea femeii.

„Bărbaţii, stau mai presus decât ele” (2, 228). Ei sunt „musulmani”, fiii lui Avram şi Ismail (2, 121-126).

 

 

Soţiile lor sunt considerate, de însuşi Mahomed, ca „pradă” de la Dumnezeu (33, 49).

Femeile mahomedane se emancipează, peste voia Coranului, abia în veacul al 20-lea.
Aceasta este în linii generale viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin (de o sută de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania.

Astăzi islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.

Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare, şi Coranul.

Un Dumnezeu: Allah, un profet: Mahomed, o Învăţătură: Coranul, un loc sfânt: Mecca.

A militat pentru monoteism, împotriva idolatriei, cu o pasiune de profet. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, de lacrimi şi sânge…

Islamul a făcut mult rău creştinilor. Dar tocmai aici se vede că Mahomed nu a fost un profet adevărat. Deşi propagă mila, Mahomed este un om crud: măcelăreşte în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi binecuvintează pe asasini.

Deşi afirmă că Arhanghelul îi descoperă voinţa lui Allah, Mahomed nu e original: e un eclectic; împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă.

Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism, decât blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare pe care le dă el, adeseori din cel mai egoist interes.

Mahomed a împrumutat din Biblie, după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale.

Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.
Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat, care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine.

Deşi învaţă pe musulmani blândeţea (25, 64), că salutul lor e „pace” (33, 43), că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul, din care pricină istoricii numesc istoria islamului o „istorie diabolică”.
O comparaţie între creştinism şi islam, sau între Iisus şi Mahomed, este cu neputinţă.

În creştinism Dumnezeu e un Părinte bun şi iubitor; în mahomedanism un fatum, un despot oriental lipsit de legături morale cu omul. Creştinismul propagă o concepţie spiritualistă, etică şi religioasă, despre viaţă şi veşnicie; islamul o concepţie naturalistă, care-şi află expresia în fericirea senzuală din paradis şi în josnicia morală a poligamiei. Creştinismul făgăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu celor virtuoşi, după criterii morale; islamul promite paradisul celor ce mor „în umbra săbiilor”, fără considerare la virtuțile morale şi religioase.

Creştinismul e religia luptei cu patimile; islamul este o religie politică, care propagă lupta împotriva celor de altă religie.

Creştinismul e religia libertăţii, a smereniei şi a toleranţei; islamul e fatalist şi fanatic, tolerant faţă de vicii şi intolerant faţă de adversari. Fatalismul, ca şi fanatismul, e „opiul moral al popoarelor mahomedane” (I. Goron).

Islamul e superior altor religii naturale, fiindcă înlătură politeismul şi idolatria, dar, în schimb, permite poligamia, concubinajul, sclavia, furtul de la „infideli” (necredincioşi islamului).

Creştinismul se înfrânează; musulmanul desfrânează, rupe frânele moralităţii.

Pentru creştin, viaţa veşnică e un triumf al sfinţeniei; pentru musulman viaţa veşnică e un triumf al plăcerilor trupeşti.

Creştinul convinge prin cuvânt şi prin exemplu; musulmanul prin sabie. Creştinismul e un regim de iubire frăţească; islamul e un regim de forţă. Creştinismul satisface nevoile religioase şi morale ale omului; islamul numai pe cele instinctuale.

Ce a făcut Mahomed pot face şi alţi oameni; ce a făcut Iisus Hristos nu mai poate face nimeni.

Din atâtea pricini, islamul nu se poate compara cu creştinismul, nici Coranul cu Evanghelia.
Prin personalitatea unică a întemeietorului, prin valoarea divină şi eternă a învăţăturii ei dogmatice şi morale, prin cultul său în spirit şi adevăr, prin numărul cel mai mare al aderenţilor săi, creştinismul este religia perpetuă, perfectă, unica religie adevărată a omenirii.

În toate religiile aflăm principii alese şi norme etice care au în vedere ameliorarea, înălţarea şi fericirea omului.

Creştinismul le întrece pe toate, prin Evanghelia, crezul, harul, lumina şi iubirea Sa. Iisus Hristos, nici prin viaţa şi nici prin opera sa, nu are rival în sânul ornenirii.

Zoroastru – dacă a existat – a fost un mare reformator religios; Confucius a fost un mare ministru şi pedagog;

Budha a fost un mare şi mândru contemplativ;

Mahomed, deşi a avut o viaţă de scandal, a fost un mare cuceritor şi reformator arab.

Niciunul n-a fost nici sfânt, nici erou. Iisus Hristos a întrupat sfinţenia exemplară şi a murit pecetluindu-Şi cu sângele învăţătura şi opera.

Viaţa Iui Iisus se deosebeşte esenţial de a tuturor întemeietorilor de religii.

Tot ce e bun la alţii se află şi la EI, dar El nu admite niciuna din erorile lor, nici politeismul, nici ateismul, nici idolatria, nici magia, sau mitologia; nici senzualismul, nici materialismul; nici tirania, nici anarhia; nici violenţa, nici sclavia, nici ura.

El depăşeşte pe toţi întemeietorii de religie, prin frumuseţea caracterului şi prin veritatea Evangheliei Sale, care domină omenirea.

Influenţa Lui e unică în durata veacurilor, peste hotarele tuturor ţărilor, în adâncul tuturor conştiinţelor.

El lucrează cu o putere care luminează raţiunea, vrăjeşte inima şi îndrumă voinţa omului să se apropie de Dumnezeu. El „niciodată nu va fi întrecut”.

Confucianismul, mazdeismul, budhismul şi islamul s-au propagat prin concursul puterilor civile şi politice.

Califii aveau lozinca şi alternativa: „Crezi, sau mori”.

Mahomedanii „ard, jefuiesc, distrug, ucid, obligă capetele să se plece pentru cea mai mare glorie a lui Allah” (R. P. Sanson).

Creştinii s-au răspândit şi se răspândesc cu ajutorul crucii, prin puterea exemplului şi a convingerii, în orice climat, în orice ţară, fără nici un concurs din partea puterilor de stat.

Fără budhism, fără islam sau brahmanism, omenirea poate progresa.

Fără creştinism nu. Era progresului este era creştină a omenirii. Nici pesimismul lui Budha, nici fatalismul lui Mahomed şi nici exclusivismul talmudic nu favorizează progresul.

Fără nirvana şi fără fatalism, fără Budha şi Mahomed, omenirea nu pierde nimic.

Fără Hristos omenirea nu se mai poate imagina, decât în stare de barbarie şi nenorocire, de care să ne păzească Bunul Dumnezeu.

În consecinţă, studiul  comparativ al religiilor ne convinge, prin nenumărate argumente , de superioritatea spirituală, ideologică, morală şi numerică a creştinismului faţă de toate celelalte religii ale globului pământesc.

Există un singur aşezământ al desăvârşirii morale şi spirituale, o singură Biserică mântuitoare: Biserica creştină; o singură revelaţie adevărată: revelaţia biblică; un singur crez infailibil: crezul creştin; o singură religie în intregime divină: religia Domnului şi Mântuitorului lumii, Creştinismul.

 

 

 

 

pr-Ilarion-Felea-30c5hkjgfkdvnw43ovvp4w

 

 

(Pr. prof. Ilarion V. Felea – Religia iubirii, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 506-520)

 

SURSE: http://www.napocanews.ro/ ; Wikipedia.ro

30/11/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 30 NOIEMBRIE.VIDEO

538: S-a născut  Grigore de Tours ( Georgius Florentius), fost episcop de Tours, istoric si hagiograf galo-roman. Lucrarea saZece cărți ale istoriei(în latină Decem libri historiarum), mai bine cunoscuta sub numele de Historia Francorum (Istoria francilor„), care constituie unul din cele mai importante izvoare pentru studierea  perioadei  de tranzitie de la Antichitatea târzie la Evul Mediu timpuriu.

 Lucrările sale sunt principala sursă pentru istoria merovingiană si el fiind  de asemenea cunoscut pentru scrierile sale privitoare la  minunile sfinților si  în special pentru cele patru cărți despre miracolele sfantului Martin de Tours.

 A decedat la 17   noiembrie 594, la Tours.

 

1224: Regele Andrei al II-lea al Ungariei întărește privilegiul dat de înaintașul său Geza al II-lea populației săsești din Transilvania.

Acest act, azi pierdut, este cunoscut sub numele de Andreanum.

Regiunea colonizată de aceștia, cuprinsă între Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom cu numeroase privilegii, în schimbul unor obligații financiare și militare față de coroana maghiara.

 1427: S-a nascut Cazimir al IV-lea Jagello , Mare Duce al Lituaniei din 1440 şi Rege al Poloniei din 1447, până la moartea sa; (d. 7 iunie 1492).

File:Casimir IV Jagiellon.jpg


Cazimir a fost fiul cel mic al Regelui Vladislav al II-lea Iagello, fratele mai mic a lui Vladislav al III-lea Iagello si  sotul Elisabetei de
Austria, cu care a avut treisprezece copii,  unsprezece dintre ei  supravietuind  pana la maturitate. Patru dintre fiii sai au fost incoronati  regi.

  Cazimir al IV-lea Jagello a infrant  Cavalerii Teutoni în Războiul de treisprezece ani  si a recuperat Pomerania, dinastia Jagielloniana devenind una dintre cei mai importante casele regale din Europa.

A fost un adversar puternic al aristocrației, și a actionat  pentru consolidarea  Parlamentului și Senatului.
Polonia a redus distanța care o separa de Europa de Vest și a devenit un factor important în relațiile internaționale. 


1667: S-a nascut   scriitorul  englez, Jonathan Swift;(d. 19 octombrie 1745).

Jonathan „Isaac Bickerstaff” Swift  a  fost unul din cei mai importanți reprezentanți ai realismului din prima perioadă a iluminismului englez, devenit cunoscut mai ales prin opera sa satirică „Gulliver’s Travels” („Călătoriile lui Gulliver”, 1726).

1718: Regele Carol al XII-lea al Suediei moare în tipul asediului fortăreței Fredriksten din Norvegia.

1786: Marele Ducat al Toscanei, condus de Pietro Leopoldo I, devine primul stat modern care abolește pedeapsa capitală.


1796: S-a nascut   compozitorul  german Carl Loewe; (d.20 aprilie 1869).

 Johann Carl Gottfried Loewe  a fost de asemenea cântăreț tenor și dirijor. În timpul vieții , liedurile sale i-au creat renumele unui  Schubert al Germaniei de nord”.

Este mai puțin cunoscut astăzi, dar baladele și cântece sale, in număr  de peste 400,inca mai  sunt interpretate ocazional.

1803:  În New Orleans, reprezentanții spanioli transfera oficial Teritoriul Louisiana unui reprezentant francez.

Dupa  doar 20 de zile, Franța napoleoniana  transferă același teritoriu   Statelor Unite, pentru suma de cincizeci de milioane de franci ($ 11,250,000 USD), acceptand  și o anulare a datoriilor în valoare de optsprezece milioane de franci ($ 3,750,000 USD), tranzactia ajungand la un total de șaizeci și opt milioane de franci ($ 15.000.000 USD), ceea ce reprezenta mai puțin de trei cenți pe acrul de pamant.   

1817: S-a nascut Theodor Mommsen, scriitor german, laureat cu premiul Nobel; (d.1 noiembrie 1903)

Christian Matthias Theodor Mommsen fost un savant, istoric, jurist, ziarist, om politic, arheolog și scriitor, considerat  unul dintre cei mai  importanti clasiciști din secolului al 19-lea.

Lucrarile sale privitoare la istoria romană au  încă de o importanță fundamentală pentru cercetarea contemporana. El a primit Premiul Nobel pentru Literatura in 1902fiind considerat de juriu cel mai mare maestru vie arta scrisului istoric, cu referire specială la monumentala sa lucrare, O istorie a Romei.”

A fost, de asemenea, un proeminent politician german, în calitate de membru al parlamentelor prusace și germane. Lucrarile sale de drept roman au avut un impact semnificativ asupra Codului civil german .

1823: Tarul Alexandru I  al Rusiei, a indicat Senatului să cuprindă în cadrul recensămîntului, toţi şerbii ruşi aflaţi în Basarabia ţaristă.


1830: A incetat din viata Papa Pius al VIII-lea.


1835: S-a nascut  scriitorul american Mark Twain, pe numele adevarat Samuel Langhorne Clemen; (d.21 aprilie 1910.

A fost unul din marii umoristi americani si autorul popularelor romane, traduse in numeroase limbi, „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

 1840: Are loc debutul lui Vasile Alecsandri în teatru cu piesa „Farmazonul din Hîrlău„, pusă în scenă de Costache Caragiale; (18 / 30 noiembrie).

 1840: Se înfiinţează la Sibiu, in Transilvania, prima asociaţie a meşteşugarilor (Uniunea meseriaşilor), fiind urmată de asociaţii asemănătoare la Braşov (1841), Bistriţa, Mediaş (1844) şi Sighişoara (1847), avînd drept scop sprijinirea meşteşugarilor pentru a se putea adapta la cerinţele moderne şi ale producţiei industriale; (18 / 30 noiembrie).

1853: Razboiul Crimeei. Marina imperiala rusa comandata de  Pavel Nakhimov distruge flota otomană condusa de  Osman Pașa la Sinope, un port maritim din nordul Turciei.

1858: Americanul John Landis Mason a patentat borcanul cu ghivent, cunoscut sub numele de „Borcanul Mason”.


1869: S-a nascut Gustaf Dalen, fizician suedez, laureat al  premiului Nobel.


1872: S-a desfasurat primul meci international de fotbal, pe terenul de la Hamilton Crescent, Scotia.


Winston Churchill1874: S-a nascut Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii in perioada 1940-1945 si 1951-1955, laureat al premiului Nobel pentru Literatura in anul 1953.

Pe numele intreg, Winston Leonard Spencer Churchill, politicianul britanic s-a nascut in Oxfordshire, intr-o familie prestigioasa cu o indelungata traditie militara. Prin urmare, tanarul Churchill a urmat aceeasi cale si s-a inscris la Academia Militara.

Dupa ce a absolvit, a servit in armata vreme de sapte ani in India, Sudan, Africa de Sud. In 1899 s-a retras si a inceput o cariera politica stralucita. Un prim pas a constat in accederea in Parlament, ca reprezentant al Partidului Conservator.

Patru ani mai tarziu a intrat in rindul liberalilor, iar in timpul Primului Razboi Mondial a activat in Marina britanica. Ca urmare a campaniilor dezastruoase din Dardanele si Galliopoli a fost exclus din Comitetul de razboi, dar s-a oferit sa preia comanda unui batalion de infanterie din Franta.

In 1917 a revenit in politica ca membru al Cabinetului liberal condus de Lloyd George. In 1924, s-a reintors in Partidul Conservator, doi ani mai tarziu devenind liderul formatiunii.

Tot in acesta perioada a inceput sa atraga atentia asupra pericolului de agresiune din partea Germaniei si Japoniei care s-a confirmat prin izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand Churchill a fost rechemat in postul de conducator al Armatei, pentru ca la putina vreme sa fie numit premier.

Din aceasta postura a orchestrat, impreuna cu presedintele american Franklin D. Roosevelt si liderul sovietic Iosif Stalin, victoria Aliatilor impotriva nazistilor.

In iulie 1945, la 10 saptamani dupa ingenuncherea Germaniei, Churchill a suferit si el o infrangere, pentru ca in urma alegerilor conservatorii au pierdut puterea in favoarea Partidului Muncitoresc.

Marele politician britanic a devenit lider al opozitiei, pentru ca in 1951 sa fie reales in functia de prim-ministru.

A fost decorat de Regina Elisabeta a II-a, care I-a acordat titlul de Sir, si a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Literatura, juriul luand in considerare cele sase volume de studii istorice despre cel de-al Doilea Razboi Mondial pe care le-a scris, precum si discursurile sale politice. In 1955 a demisionat din functia de premier, insa a continuat sa activeze in Parlament pana in 1964, cu un an inainte de a se stinge din viata.


Teatrul Folies Bergere1886: A avut loc primul spectacol de revista din lume la teatrul Folies Bergere din Paris. Grandiosul spectacol prezentat pe scena pariziana a costat 10.000 de franci, o suma exorbitanta pentru acele vremuri, insa a crescut reputatia teatrului celebru pentru spectacolele cu dansatoare nude.

Pentru realizarea acestui spectacol   au lucrat peste 200 de persoane, s-au ridicat 40 de decoruri si s-au creat 1.000 de costume, ceea ce a reprezentant un record al acelor timpuri.

Folies Bergere a fost inaugurat in 2 mai 1869 si avea cea mai spatioasa sala de spectacol din Paris, renumele si l-a castigat insa greu pentru ca reprezentantiile cu elefanti, camile, cai ori cu cel mai inalt barbat din lume si cu printesa tatuata din cap pana in picioare nu au adunat prea multi spectatori.

Ulterior, Foilies Bergere a devenit sinonim cu locul placerilor carnale datorita fetelor care purtau costume sumare, dar si cu locul unor spectacole incendiare.


1900: Poetul si dramaturgul Oscar Wilde a incetat din viata la varsta de 46 de ani.


1901: A incetat din viata exploratorul englez Edward John Eyre.


1929: A fost lansat Manifestul catre tara al Partidului National-Taranesc, in care acest  partid si-a prezentat strategia privitoare la imbunatatirea vietii politice, sociale si economice din Romania.

 1934 : A încetat din viaţă la Brasov, marele  epigramist Cincinat Pavelescu ; (n.20 octombrie 1872, Milcovul, Vrancea).

https://i0.wp.com/greenstone.bjc.ro/greenstone/collect/corespon/index/assoc/JEI023.dir/bjc_fei_cr_23.jpg

 Cincinat_Pavelescu  a fost  si un autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri. Și-a făcut studiile la Liceul Sf. Sava din București. Licențiat în drept la București (1897), a debutat și a făcut parte din cenaclul Literatorul al lui  Macedonski.

De asemenea, a  fost directorul publicației „Brașovul literar și artistic” în perioada 1931 – 1935

1936: S-a nascut renumitul actor român, Mitică Popescu.

1937: S-a nascut  Ridley Scott, un regizor  britanic de film considerat printre cei influenți și mai renumiți regizori contemporani.

A fost înobilat în anul 2003 de către regina Angliei pentru meritele sale cu titlul de cavaler.

 1939 : A început Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, trei luni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

In urma acestui act de agresiune, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor,pe 14 decembrie.

Soldaţi finlandezi în atac, Războiul sovieto-finlandez

Războiul sovieto-finlandez: soldaţi finlandezi în atac

Sangerosul dictator soviectic Iosif Vissarionovici Stalin se aştepta să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit  planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când a fost obligată să semneze un tratat de pace, prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.


1945: S-a nascut Roger Glover, chitarist britanic, membru al  celebrei trupe  Deep Purple.


1947: La Bucuresti si in marile orase ale Romaniei, etnicii evrei au participat la o serie de mitinguri prin care si-au  exprimat bucuria fata de adoptarea, cu o zi inainte, a Rezolutiei ONU care prevedea crearea unui stat evreiesc in Palestina.

1955: S-a nascut   Billy Idol (William Michael Albert Broad), cunoscut    cântăreț rock britanic.

El sa alăturat pentru scurt timp Siouxsie & The Banshees Grupul în 1976 ca un chitarist înainte de aderarea la trupa punk Chelsea, care  în 1977, va deveni Generația X.

Ulterior, dupa despartirea de grup,a început o carieră de succes solo in SUA si pe plan international  .


1966: Barbados o țară insulară situata între Marea Caraibelor și Oceanul Atlantic, parte a arhipelagului  Antilele Mici, a devenit stat independent de Marea Britanie.

 

1967: Republica Democrată Populară Yemen devine independenta fata de  Marea Britanie.


1979: Trupa Pink Floyd a lansat faimoasa sa opera rock “The Wall”.

1990: Demolarea Zidului Berlinului este finalizată oficial. Șase mici  porțiuni din acesta rămân nedaramate, spre aducere aminte pentru posteritate.


1994: La reuniunea NATO, ministrii de externe ai celor 16 tari membre ale Aliantei au anuntat oficial decizia NATO de a accepta ca tarile est-europene sa devina  membre ale acestui organism.

 

 2007 : Preşedintele rus Vladimir Putin a semnat decretul care suspendă participarea Rusiei la Tratatul privind Forţele Convenţionale în Europa (CFE).

 Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa a fost semnat în 1990, între cele 16 ţări membre ale Organizaţiei  Tratatului Atlanticului de Nord şi cele şase state membre ale Pactului de la Varşovia. Prin acest tratat  se stabileau plafoanele pentru numărul de soldaţi, tancuri, artilerie şi alte active militare non-nucleare care puteau fi staţionate în Europa.

Rusia a continuat să participe la întâlnirile consultative dintre semnatari,   decizand ca  începând cu 11 martie 2015 să oprească participarea sa la reuniunile grupului consultativ si sa  încheie complet acţiunile sale în cadrul] Tratatului cu privire la Armele Convenţionale în Europa, asa cum a anunţat în 2007.

Anunţul din martie 2015 a venit la numai câteva zile după ce Preşedinele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a cerut crearea unei singure armate care să reprezinte întrea Uniune Europeană, aduncând în atenţie ca principal motiv agresiunea continuă a Rusiei în Ucraina.

„O armată europeană comună ar transmite un mesaj clar Rusiei că suntem serioşi cu privire la apărarea valorilor europene”, spunea Juncker.

 


2011 : A decedat  principele Leka I, pretendent la tronul  Albaniei ; (n.5 aprilie 1939).

 Leka a fost singurul fiu al regelui Zog I al albanezilor și al consoartei acestuia, contesa Géraldine Apponyi de Nagyappony. A avut la nastere titlul de Printul Skander.  

Leka Zogu

Dupa moartea tatalui sau, regele Zog I,  în 1961, Leka a fost proclamat rege de o Adunare Nationala a albanezilor dîn exil, intrunita la Paris

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

Sfantul Apostol Andrei

 

Sfantul Apostol Andrei

a fost fratele Sfantului Petru si impreuna au fost primii ucenici ai lui Hristos. Dupa Pogorarea Sfantului Duh, prin tragere la sorti, Apostolii au primit teritoriile unde sa predice.

Astfel, Sfantul Apostol Andrei va predica in Scytia si Asia Mica.

A  fost martirizat la Patras, in Grecia. Nu se cunoaste cu exactitate anul mortii sale, se presupune ca ar fi fost in timpul uneia dintre persecutiile lui Nero (54-68) sau Domitian (81-96). Potrivit traditiei, a fost rastignit pe o cruce in forma de „X”.

In anul 1995, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat ca ziua Sfantului Andrei sa fie insemnata in calendarul bisericesc cu cruce rosie, iar in 1997, Sfantul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul Romaniei”.

Moastele sale au fost aduse din Patras la Constantinopol prin anii 356-357. La putin timp dupa Cruciada a IV-a, din anul 1204, cardinalul Petru din Capua a hotarat ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi.

In anul 1462, in timpul papei Pius II, capul Sfantului Apostol Andrei a fost asezat intr-o biserica din Roma. Pe 30 noiembrie 1976, papa Paul al VI-lea a daruit capul Sfantului Andrei bisericii din Patras.

Particele din moastele  sfantului se gasesc in: biserica Schitului rusesc ‘Sf. Andrei’ de langa Manastirea Vatoped, la Catedrala rusa din Celiabinsk (din 1884), la biserica din Gabrovo (Bulgaria), Biserica ‘Sf. Andrei’ din Mesa Geitonia (Limassol – Cipru), la Tbilisi (Georgia), in Catedrala ortodoxa din Astana (Kazahstan); la Trier (Germania), la Manastirea Santa Chiara din Napoli, in biserica din Casino di Cicco Sant’Apollinare (intre Roma si Napoli), la biserica ‘Sf. Andrei’ din Varsovia si cea din Szaflary (langa Cracovia), la biserica din Saint Lupicin (in Muntii Jura, Franta), in Biserica San Pedro de la Rua (Estella, Tara Bascilor), la Mehrba (Malta), in Catedrala catolica din Hong Kong in biserica romaneasca din Viena, Pestera Sfantului Andrei, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Targul Neamt, catedrala arhiepiscopala din Galati, biserica „Sfantul Apostol Andrei” din Oradea si in manastirile Neamt, Secu si Hurezi.

 

 

Bibliografie (surse) :

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  4. Istoria md.;

  5. Istoriculzilei blogspot.com;

  6. Mediafax.ro;

  7. razvanpop.ro;

  8. Wikipedia.ro

30/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: