POVESTEA ARMEANULUI FARA NUME SI ALTE ISTORIOARE CU ARMENI SPUSE DE UN ROMAN

Armeanul fără nume

 

„Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…”

 

Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea „jidan” să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă.

De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.

Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.

Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii.

Practic, armenii au ajuns aici de aproape o mie de ani – ba colonizaţi de Bizantini, ba refugiaţi din calea selgiucizilor, a tătarilor şi a mongolilor.

Inşi practici, armenii s-au ocupat în special cu comerţul, atât la noi cât şi prin alte locuri – de pildă, în zilele noastre, comerţul cu diamante de la Anvers se află şi în mâini armeneşti.

Două chestii mi se par interesante, legate de armeni. Prima este alfabetul, creat de la cap la coadă de un ins cu identitate cunoscută, Mesrop Maştoţ, pe la anul 405 d. Chr.

 Mesrop a folosit respectivul alfabet pentru o traducere a Bibliei, fapt care ne trimite la a doua treabă interesantă despre armeni: creştinismul lor are o poziţie aparte faţă de standardul consfiinţit la Chalcedon – ei consideră că Isus Christos are doar o natură divină, spre deosebire de ortodocşi, de pildă, care consideră că în Isus se regăsesc atât natura umană, cât şi cea divină.

Această poziţie dogmatică armenească poartă numele de monofizism, iar noi nu suntem de acord cu iea.

Buuuun, revenind la armenii din Românica, după atâta stat pe la noi, au lăsat şi ei câteva urme… fizice, să zicem.

E-xact !… Manuc, ăsta, Manuc Bey, după cum mai era cunoscut, se numea, de fapt, Emanuel Mârzaian şi provenea de la Ruse.

 

 

 

Manuc bey

Povestea lui Manuc Bey este în stare să umple, numai ea, o carte întreagă, fiind iel un om orientat foarte, care a solicitat şi căpătat cetăţenia rusească, despre care se spunea că iera cel mai bogat ins din Balcani, care a mai ciugulit şi funcţia de mare dragoman al Moldovei (principe, supus Porţii) şi care a şi intermediat între ruşi şi turcaleţi pacea de la Bucureşti, în 1812. Negocierile au avut loc (cum altfel?) la Hanul lui Manuc.

 

 

Hanul lui Manuc

A mai avut o casă ţapănă,la Hânceşti, în Basarabia.

 

 

 

 

 

 

După toate cele la care a participat (a scăpat ca prin urechile acului de o răscoală între insideri la Istanbul, chiar când i se înmânau oficial titulaturile pentru Moldova), să ne mai mirăm că a murit… hm, în urma unui banal accident de călărie, în timp ce alerga nebuneşte pe calul său Murg ?

Mă rog. N-a fost el singurul armean cu stare şi care a lăsat urme în republica sărbătorească română.

Spiru Haret. Virgil Madgearu. Vasile Morţun. Alexandru Tatos. Anda Călugăreanu. Toţi au fost armeni.

Mda… Io vreau să vă zic, însă, despre un armean al cărui nume nu mi-l amintesc.

O să înţelegeţi singuri de ce n-am cum să mi-l amintesc.

Armeanul nostru făr’ de nume avea studii juridice. Era un ins talentat, săracu’. Ei, şi pe la 1922 – 1923, a fost iel prins într-o chestie serioasă, acolo, la ministerul de justiţie.

Erau nişte ani acceptabili, în care Bucureştiul arăta cam aşa:

Anii ierau acceptabili pentru că manelele se auzeau prea puţin spre dăloc, pen’ că maşinile ierea mai rare, pen’ că nu începuseră ăştia încă să vândă lucruri care se strică repede doar ca să avem motiv să cumpărăm tot dă la iei, pen’ că în anu’ hăla (cum care? – 1923!!!) s-a înfiinţat echipa aia dă fotbal, Real Rapid, pen’ că Copos nu iera nici măcar în intenţia coaielor lu’ ta’su şi pen’ că, tot atunci, un dolar american făcea exact 4.200.000.000.000 mărci general-germane.

Tot în anul ăla (1923, pricepeţi!), la 28 martie a fost aprobată Constituţia României Mari.

Constituţia a fost redactată de acest armean făr’ de nume, dă la cap la coadă, aşa cum făcuse Mesrop odinioară cu alfabetul armenesc – adică s-a chinuit armeanu’ dă la Bucale (fără pisiuri, fără hyperlinkuri şi alte alea) să pună în acord sute de articole, astfel încât să nu se bată cap în cap şi nici să nu sară juriştii toată ziua bună ziua cu cereri de explicaţie pă la Curtea Constituţională.

Băh, şi i-a ieşit treaba armeanului nostru! A scos constituţia, măh, să mor io! A citit-o până şi Iorgovan, Ăl dă sus să-l ierte, da’ nu i-a ieşit chiar la fel!

În consecinţă, după o vreme oarecare, armeanului i s-a oferit scaunul de ministru al justiţiei, numa’ că, poftim daravelă! Armeanul, nu şi nu, că iel ie doar un conlocuitor, că nu se cuvine să ocupe un fotoliu ministerial câtă vreme există suficient de mulţi jurişti români în stare să-şi asume asemenea responsabilitate.

Hm! Sărmanul… oare ştia ce vorbeşte?

Trec anii şi, pe pagina din urmă a ziarelor încep să apară nişte poveşti fuaaarte ciudate. Era vorba (vă amintiţi, nu?), despre nişte inşi cam egalitarişti – nu-i pricepea nimeni şi nu se ştia ce dracu’ îi apucase, da’ făceau un tărăboi ceva dă speriat, motiv pentru care li s-au dresat sumedenie de procese pentru tulburarea liniştii publice, pentru gunoaie lăsate pân oraş şi pân mentalu’ public, chestii d’astea. Inşii ierau comunişti şi… hm, cine credeţi că s-a trezit să le fie avocat dân oficiu?

Tot armeanu’ ăsta făr’ de nume. Cum ajungea un comunist la ananghie, hop şi armeanu’ nostru să-i sară în apărare. Fără bani, fără nimic, aşa, de amoru’ artei. Întrebat fiind de ce se bagă în aiureli din astea, omul a replicat că era plictisit să tot apere inşi pe care îi putea apăra oricine.

Încă o dată: hm!

Băh, şi vine WWII, şi după aia vin comuniştii la manete. Încep procesele astelante: contra legionarilor şi ale foştilor decidenţi interbelici. Ei, şi cine credeţi că a sărit în apărarea lor? Normal, armeanu’ făr de nume, care motiva că era o provocare să faci dreptate în condiţiile anilor ’47 – ’50.

Numai că, a fost o provocare şi la adresa comuniştilor, care l-au răbdat iei ce l-au răbdat pe fostul lor apărător dân oficiu, după care, odată i-a luat dracii şi l-au închis şi pă armeanu’ făr’ de nume, aşa că să vadă care era obiectu’ muncii sale. A avut şi iel un apărător dân oficiu da’, normal că nu l-a scăpat dă mânia proletară, care mânie proletară l-a trimis pă la vreun canal sau gherlă, dă unde nu s-a mai auzit niciodată, nimic dă iel.

Acu’, vă rog io, da’ vă rog io mult să faceţi un efort şi să indentificaţi, privind în jur, pă sticlă, pân ziare sau să trageţi cu urechea până daţi de un asemenea individ pă veşnicele plaiuri carpato-danubiano-pontice.

Un avocat care să sară la bătaie dân oficiu pentru unii care au pierdut lupta dinainte, şi care avocat să fi refuzat, în prealabil, un fotoliu de mininstru, oferit lui pentru că a redactat o constituţie considerată exemplară – adică NICI nu i-au dat ministerul aşa, la derută, pân’ la promulgare, după cum auz că se praftică în zilele noastre, Amin!

Gata, gata, gata, pricep, hooo! Pricep că n-avem avocaţi atât dă competenţi, pen’ că trăim în alte vremuri! Da’ măcar v’un om ca armeanu’ ăsta, măcar o fiinţă cuvântătoare, indiferent de job (poa’ să fie şi ziarist d’ăla, dă rit nou, care n-ar fi trecut pă vremea mea, la română, nici mort), o fi vizibil pă vreundeva?

Nu? Mda… Bănuiam io. Un ins din ăsta e într-atât dă exotic încât trebuie să fie unreal. Imaterial. Nevăzut şi neauzit. Nebun, deci taNpit. Un neadaptat, fir-ar el să fie, că nu-ş’ ce m-a apucat să scriu despre iel!

Da’ nu pot să nu mă întreb o chestie: oare cum ar fi dat acest om în zilele noastre, invitat la v’un tocşou cu Elena Udrea, pă Realitatea să zicem, beneficiind de moderarea măiastră a lui Icsulescu plus V. Stan plus leptopu’?

Iar la final, nu ştiu de ce naiba mă mai mir că, român de-al nostru fiind şi io, nici măcar numele nu i l-am ţinut minte…

P.S. Chiar nu-mi amintesc numele acestui personaj. Mi-ar părea tare bine să-l aflu vreodată, pentru că, zău, e un nume pe care n-ar fi trebuit să-l uit. „Mais, on est ici aux portes de l’Orient, où toutes les choses sunt prises à la legère…”

Sursa: sebastian-corn.tapirul.net

P.S.Domnul Sebastian Corn ne-a istorisit despre  un armean intr-adevar destept si atasat de patria lui de adoptie-Romania.Armeanul de care nu-si aminteste autorul ,este  aproape sigur, HURMUZ AZNAVORIAN,un mare jurist al Romaniei interbelice .

Vom putea afla mai multe despre acest armean,care are de data aceasta  nume si care poate servi drept exemplu de patriotism oricaruia dintre noi ,citind:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/23/in-memoria-unui-mare-armean-care-a-iubit-romania-si-a-trait-pentru-ea/