CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM SE RAPORTEAZA UN MINORITAR LA POPORUL ROMAN

Varujan Vosganian

foto: comunicatemedia.ro

 

 

VARUJAN VOSGANIAN: “Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ungurii din Transilvania sau ca ruşii din Moldova, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit”.

Recent, în cadrul unui dialog despre „Cartea şoaptelor”, am reluat vechea temă a dublei identităţi, întrebându-l pe Varujan Vosganian cum se raportează minoritatea armenească la poporul român.

Răspunsul pe care mi l-a dat a fost clar, curat şi de o exemplară onestitate:

„Iată cum privesc armenii spaţiul cultural şi geografic românesc. În momentele grele ale armenilor, ei au găsit aici un adăpost generos. Şi armenii care au emigrat după căderea regatului Bagratizilor (în secolul XI), venind prin nordul Mării Negre şi drumul Liovului, până în nordul Moldovei, şi armenii care au scăpat din masacre, şi care, apatrizi fiind, au fost primiţi în portul Constanţa – România fiind fost prima ţară care i-a primit pe apatrizii armeni – , şi în 1991 când România a fost prima ţară din spaţiul ex-sovietic care a recunoscut Armenia independentă. Aşadar, pentru noi, România a fost un adăpost. Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ruşii din Moldova sau ca ungurii din Transilvania, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar.

Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul martir care îşi spunea rugăciunile în armeneşte, dar a murit în luptă la Roşcani, pentru Moldova. La 1843, Frăţia îi avea în frunte pe Nicolae Bălcescu, pe Mitiţă Filipescu şi pe armeanul Iacob Melik, în casa căruia se ţineau întâlnirile. Au existat armeni în Divanele ad-hoc.

Cel care a primit sabia din mâna lui Osman Paşa, la Plevna, în Războiul de Independenţă a fost colonelul Cerchez, care era de origine armeană. Prima legislaţie a muncii din România a fost făcută de armeanul Grigore Trancu-Iaşi. Au existat armeni care, chiar dacă nu s-au născut în România, au murit apărând pământul românesc. Au fost personalităţi care au făcut şcoală românească: Gheorghe Asachi, unul din marii făuritori de şcoală naţională, Iacob Iacobovici, mare chirurg şi fondator al Facultăţii de medicină din Cluj, Vasile Conta, pionier al şcolii româneşti de filosofie… Aşadar, între a fi armean şi a fi român nu există niciun fel de incompatibilitate. Şi pot spune liniştit, ca Steinhardt, că poţi fi sută la sută armean şi mie la sută român… Am fost şi eu pus, la un moment dat, în situaţia, nu de a opta, ci de a cântări între două componente ale identităţii…

În 1991, când am vizitat Armenia independentă, Levon Ter-Petrosian, preşedintele de atunci, mi-a propus să fiu ambasadorul neoficial al Armeniei pentru spaţiul Europei de Est. Mai erau Charles Aznavour pentru zona de Vest şi Akam Mestrobian pentru zona Europei Centrale… I-am spus lui Levon Ter-Petrosian aşa: <Eu în România sunt armean şi reprezint comunitatea armeană în Parlament. Dar în afara României eu reprezint România>. E ca la fotbal: nu poţi să reprezinţi două echipe naţionale în acelaşi timp”.

Autor: Miron Manega

Sursa: certitudinea.ro

 

10/12/2012 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

POVESTEA ARMEANULUI FARA NUME SI ALTE ISTORIOARE CU ARMENI SPUSE DE UN ROMAN

Armeanul fără nume

 

„Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…”

 

Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea „jidan” să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă.

De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.

Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.

Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii.

Practic, armenii au ajuns aici de aproape o mie de ani – ba colonizaţi de Bizantini, ba refugiaţi din calea selgiucizilor, a tătarilor şi a mongolilor.

Inşi practici, armenii s-au ocupat în special cu comerţul, atât la noi cât şi prin alte locuri – de pildă, în zilele noastre, comerţul cu diamante de la Anvers se află şi în mâini armeneşti.

Două chestii mi se par interesante, legate de armeni. Prima este alfabetul, creat de la cap la coadă de un ins cu identitate cunoscută, Mesrop Maştoţ, pe la anul 405 d. Chr.

 Mesrop a folosit respectivul alfabet pentru o traducere a Bibliei, fapt care ne trimite la a doua treabă interesantă despre armeni: creştinismul lor are o poziţie aparte faţă de standardul consfiinţit la Chalcedon – ei consideră că Isus Christos are doar o natură divină, spre deosebire de ortodocşi, de pildă, care consideră că în Isus se regăsesc atât natura umană, cât şi cea divină.

Această poziţie dogmatică armenească poartă numele de monofizism, iar noi nu suntem de acord cu iea.

Buuuun, revenind la armenii din Românica, după atâta stat pe la noi, au lăsat şi ei câteva urme… fizice, să zicem.

E-xact !… Manuc, ăsta, Manuc Bey, după cum mai era cunoscut, se numea, de fapt, Emanuel Mârzaian şi provenea de la Ruse.

 

 

 

Fișier:Manuc bei.jpg
Manuc bey

Povestea lui Manuc Bey este în stare să umple, numai ea, o carte întreagă, fiind iel un om orientat foarte, care a solicitat şi căpătat cetăţenia rusească, despre care se spunea că iera cel mai bogat ins din Balcani, care a mai ciugulit şi funcţia de mare dragoman al Moldovei (principe, supus Porţii) şi care a şi intermediat între ruşi şi turcaleţi pacea de la Bucureşti, în 1812. Negocierile au avut loc (cum altfel?) la Hanul lui Manuc.

 

 

Fișier:Hanul lui Manuc, 1841.jpg

Hanul lui Manuc

A mai avut o casă ţapănă,la Hânceşti, în Basarabia.

 

 

 

 

 

 

După toate cele la care a participat (a scăpat ca prin urechile acului de o răscoală între insideri la Istanbul, chiar când i se înmânau oficial titulaturile pentru Moldova), să ne mai mirăm că a murit… hm, în urma unui banal accident de călărie, în timp ce alerga nebuneşte pe calul său Murg ?

Mă rog. N-a fost el singurul armean cu stare şi care a lăsat urme în republica sărbătorească română.

Spiru Haret. Virgil Madgearu. Vasile Morţun. Alexandru Tatos. Anda Călugăreanu. Toţi au fost armeni.

Mda… Io vreau să vă zic, însă, despre un armean al cărui nume nu mi-l amintesc.

O să înţelegeţi singuri de ce n-am cum să mi-l amintesc.

Armeanul nostru făr’ de nume avea studii juridice. Era un ins talentat, săracu’. Ei, şi pe la 1922 – 1923, a fost iel prins într-o chestie serioasă, acolo, la ministerul de justiţie.

Erau nişte ani acceptabili, în care Bucureştiul arăta cam aşa:

Anii ierau acceptabili pentru că manelele se auzeau prea puţin spre dăloc, pen’ că maşinile ierea mai rare, pen’ că nu începuseră ăştia încă să vândă lucruri care se strică repede doar ca să avem motiv să cumpărăm tot dă la iei, pen’ că în anu’ hăla (cum care? – 1923!!!) s-a înfiinţat echipa aia dă fotbal, Real Rapid, pen’ că Copos nu iera nici măcar în intenţia coaielor lu’ ta’su şi pen’ că, tot atunci, un dolar american făcea exact 4.200.000.000.000 mărci general-germane.

Tot în anul ăla (1923, pricepeţi!), la 28 martie a fost aprobată Constituţia României Mari.

Constituţia a fost redactată de acest armean făr’ de nume, dă la cap la coadă, aşa cum făcuse Mesrop odinioară cu alfabetul armenesc – adică s-a chinuit armeanu’ dă la Bucale (fără pisiuri, fără hyperlinkuri şi alte alea) să pună în acord sute de articole, astfel încât să nu se bată cap în cap şi nici să nu sară juriştii toată ziua bună ziua cu cereri de explicaţie pă la Curtea Constituţională.

Băh, şi i-a ieşit treaba armeanului nostru! A scos constituţia, măh, să mor io! A citit-o până şi Iorgovan, Ăl dă sus să-l ierte, da’ nu i-a ieşit chiar la fel!

În consecinţă, după o vreme oarecare, armeanului i s-a oferit scaunul de ministru al justiţiei, numa’ că, poftim daravelă! Armeanul, nu şi nu, că iel ie doar un conlocuitor, că nu se cuvine să ocupe un fotoliu ministerial câtă vreme există suficient de mulţi jurişti români în stare să-şi asume asemenea responsabilitate.

Hm! Sărmanul… oare ştia ce vorbeşte?

Trec anii şi, pe pagina din urmă a ziarelor încep să apară nişte poveşti fuaaarte ciudate. Era vorba (vă amintiţi, nu?), despre nişte inşi cam egalitarişti – nu-i pricepea nimeni şi nu se ştia ce dracu’ îi apucase, da’ făceau un tărăboi ceva dă speriat, motiv pentru care li s-au dresat sumedenie de procese pentru tulburarea liniştii publice, pentru gunoaie lăsate pân oraş şi pân mentalu’ public, chestii d’astea. Inşii ierau comunişti şi… hm, cine credeţi că s-a trezit să le fie avocat dân oficiu?

Tot armeanu’ ăsta făr’ de nume. Cum ajungea un comunist la ananghie, hop şi armeanu’ nostru să-i sară în apărare. Fără bani, fără nimic, aşa, de amoru’ artei. Întrebat fiind de ce se bagă în aiureli din astea, omul a replicat că era plictisit să tot apere inşi pe care îi putea apăra oricine.

Încă o dată: hm!

Băh, şi vine WWII, şi după aia vin comuniştii la manete. Încep procesele astelante: contra legionarilor şi ale foştilor decidenţi interbelici. Ei, şi cine credeţi că a sărit în apărarea lor? Normal, armeanu’ făr de nume, care motiva că era o provocare să faci dreptate în condiţiile anilor ’47 – ’50.

Numai că, a fost o provocare şi la adresa comuniştilor, care l-au răbdat iei ce l-au răbdat pe fostul lor apărător dân oficiu, după care, odată i-a luat dracii şi l-au închis şi pă armeanu’ făr’ de nume, aşa că să vadă care era obiectu’ muncii sale. A avut şi iel un apărător dân oficiu da’, normal că nu l-a scăpat dă mânia proletară, care mânie proletară l-a trimis pă la vreun canal sau gherlă, dă unde nu s-a mai auzit niciodată, nimic dă iel.

Acu’, vă rog io, da’ vă rog io mult să faceţi un efort şi să indentificaţi, privind în jur, pă sticlă, pân ziare sau să trageţi cu urechea până daţi de un asemenea individ pă veşnicele plaiuri carpato-danubiano-pontice.

Un avocat care să sară la bătaie dân oficiu pentru unii care au pierdut lupta dinainte, şi care avocat să fi refuzat, în prealabil, un fotoliu de mininstru, oferit lui pentru că a redactat o constituţie considerată exemplară – adică NICI nu i-au dat ministerul aşa, la derută, pân’ la promulgare, după cum auz că se praftică în zilele noastre, Amin!

Gata, gata, gata, pricep, hooo! Pricep că n-avem avocaţi atât dă competenţi, pen’ că trăim în alte vremuri! Da’ măcar v’un om ca armeanu’ ăsta, măcar o fiinţă cuvântătoare, indiferent de job (poa’ să fie şi ziarist d’ăla, dă rit nou, care n-ar fi trecut pă vremea mea, la română, nici mort), o fi vizibil pă vreundeva?

Nu? Mda… Bănuiam io. Un ins din ăsta e într-atât dă exotic încât trebuie să fie unreal. Imaterial. Nevăzut şi neauzit. Nebun, deci taNpit. Un neadaptat, fir-ar el să fie, că nu-ş’ ce m-a apucat să scriu despre iel!

Da’ nu pot să nu mă întreb o chestie: oare cum ar fi dat acest om în zilele noastre, invitat la v’un tocşou cu Elena Udrea, pă Realitatea să zicem, beneficiind de moderarea măiastră a lui Icsulescu plus V. Stan plus leptopu’?

Iar la final, nu ştiu de ce naiba mă mai mir că, român de-al nostru fiind şi io, nici măcar numele nu i l-am ţinut minte…

P.S. Chiar nu-mi amintesc numele acestui personaj. Mi-ar părea tare bine să-l aflu vreodată, pentru că, zău, e un nume pe care n-ar fi trebuit să-l uit. „Mais, on est ici aux portes de l’Orient, où toutes les choses sunt prises à la legère…”

Sursa: sebastian-corn.tapirul.net

P.S.Domnul Sebastian Corn ne-a istorisit despre  un armean intr-adevar destept si atasat de patria lui de adoptie-Romania.Armeanul de care nu-si aminteste autorul ,este  aproape sigur, HURMUZ AZNAVORIAN,un mare jurist al Romaniei interbelice .

Vom putea afla mai multe despre acest armean,care are de data aceasta  nume si care poate servi drept exemplu de patriotism oricaruia dintre noi ,citind:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/23/in-memoria-unui-mare-armean-care-a-iubit-romania-si-a-trait-pentru-ea/

23/09/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: