O DIMENSIUNE A UNITĂŢII NOASTRE – Românii din jurul României

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Românii din jurul României (în viziunea unui călător incurabil)

 

 …Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, 
populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular
care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el…
Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-nvețe
ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.

Mihai EMINESCU

România este locuită de români şi înconjurată de români.

Nicolae IORGA

 

 

 

Nu în zadar am luat ca motto pentru acest articol un citat din opera lui Mihai Eminescu și altul din cea a lui Nicolae Iorga; ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Țară și pentru cei din afara granițelor. Citate similare puteam găsi și la alți cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folcloriști, lingviști – ai românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Theodor Burada, Anton Golopenția ș. a.

De fapt, aceste teze mi-au fost călăuzitoare în peregrinările mele: în 15 ani un sfert de milion de kilometri prin românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de mii – cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de șase ori, al Terrei noastre la ecuator.

Acești ani și aceste mii de kilometri de drum mi-au permis să văd, să înțeleg, să apreciez și să adun informații, cele mai multe în imagini, despre frații noștri de pe întinsurile continentului european, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii până la moldovenii din Caucazul de Nord și de la goralii (muntenii) din Carpații nordici până la aromânii din nordul Greciei. În  perioada respectivă, pe aceste distanțe, am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CD-uri și DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru.

… Și toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune și fascinație pentru impresionanta extindere, istorică și culturală, a etniei românești pe meridianele și paralelele bătrânului continent european.

Din punct de vedere cronologico-geografic, aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar și nebătătorite) de alții, care au cercetat respectivele spații sub aspect etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc.

Multe dintre aceste drumeții le făcuse cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător și etnograf Teodor Burada.

Obiectul preocupărilor mele personale l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, și nicidecum  românii împrăștiați de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziții” fără de sfârșit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmație a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor”.

Și concluziile pe care le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii. 

Prima constatare pe care țin să o fac are în vedere fărâmițarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului și al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului și limbii noastre. Diferiți invadatori, dar și unii vecini „binevoitori” au făcut tot posibilul ca reprezentanții aceleiași națiuni, fii și fiice ale acelorași părinți să fie numiți în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenționat, din rațiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanță – și de genocid al românilor.

Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru și Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub țarii ruși, apoi în RSSMoldovenești sub regim bolșevic, apoi în Republica Moldova, pentru a cărei independență (așa credeam atunci) am votat și eu, îmi este cel mai bine cunoscut. Nu e cu nimic mai bună situația din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici din Albania, Grecia…

Reprezentanții aceleiași națiuni sunt divizați în români și moldoveni (în Republica Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiți după bunul plac al „stăpânilor” actuali moldoveni(Republica Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), latinofoni (Grecia); sunt înscriși în documentele de identitate ca și locuitorii majoritari (istro-românii sunt considerați croați) sau nu sunt recunoscuți în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, parțial și din Albania), aceasta pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai ușor.

De asemenea, în fel și chip este numită și limba română din țările sus-amintite, în Rusia/URSS și în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se, decenii la rând, alfabetul chirilic. Divizarea, dezbinarea aceasta, se făcea și se mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească, dar și pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populație „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai edificator exemplu fiind cu vlahii din Serbia și Bulgaria, însă nu mai puțin strigător la cer este și „modelul moldovenist”, promovat la Chișinău, dar și la Kiev.

Moldovenismul primitiv de la Chișinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă față de tot ce-i românesc și dragostea necondiționată față de stăpân.

Dovada cea mai grăitoare a netemeiniciei și a lipsei de perspective a „moldovenismului”, „vlahismului” și alte asemenea stă în niște realități incontestabile. Apologeții și promotorii mai mărunți ai „moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-și păstreze ființa românească  – fie ei din Republica Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania –, există mulți, am cunoscut personal numeroși oameni care sunt gata să-și dea și viața pentru această cauză, pentru adevărul istoric și lingvistic românesc.

Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spații românești, de exemplu, cele 10 sate din sudul Rusiei, ținutul Krasnodar, locuite până astăzi preponderent de români. Localitățile românești de la est de Bug nu au mai fost studiate amănunțit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenția în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localitățile dintre Nistru și Bug nu au fost răsfățate de atenția specialiștilor bucureșteni. Nici măcar în Pocuția, pământ pentru care au vărsat sânge ostașii lui Ștefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediții persoane învestite cu această misiune profesională.

Știm că au existat cauze obiective, dictate de interdicțiile „frățești” din timpul „lagărului comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuși de ce și după 1990 continuă aceeași atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferența, defetismul sau poate totuși frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ți căuta frații de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se știe că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării masive și agresive a acestei populații românești, un cercetător onest și bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat.

O altă descoperire din domeniul istoriei românilor: existența unor paralele, a unei simetrii dintre satele românești de la est de Bug (Ucraina) și cele de la vest de Tisa (Voivodina) și din Câmpia Aradului. Am în vedere coincidența de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij,  Martanoșa, Turia, Subotți, Nadlac și încă vreo 25 de localități (unele cu denumirile deja rusificate) din regiunea Kirovograd a Ucrainei, de la est de Bug, pe de o parte; și orașele Pancevo, Subotița și Canija, precum și satele Martonoș, Turia etc. din Voivodina și Banatul zis Sârbesc și Nădlacul  din Banatul românesc, pe de altă parte. Această impresionantă simetrie de ordin toponimic se explică prin migrația împreună cu toponimia locală spre imperiul rus a creștinilor ortodocși care au colonizat noile teritorii ocupate de ruși. În total am descoperit circa 30 de localități în Vest a căror denumire se repetă și în Est.

Curios este faptul că în localitățile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificați/ucrainizați), iar în așezările bănățene actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoș, Canija, Subotița), sârbi (Turia și Pancevo)?…

Unde au dispărut românii de altădată din aceste localități bănățene?

Au fost deznaționalizați sau poate mai curând au fost duși cu toții dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. al XVIII-lea de către țarii ruși, de tătari, turci, karaimi ș. a. asemenea, colonizare încredințată colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuși maghiară?

Alte analogii istorice mă fac să cred anume așa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toți ocupanții, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băștinașii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute și metodele acestora, și consecințele, nefaste pentru noi.

Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că, în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanții străini pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulți conaționali și-au păstrat totuși demnitatea și hărnicia de gospodar pur românești, și-au păstrat religia și obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul și, într-o oarecare măsură, chiar și graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în acest sens avem multe și din toate zonele.

Mai este ceva important: această experiența de teren mi-a demonstrat a câta oară că noi, românii, trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supraviețuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean… acid! Acest Neam nu poate fi blamat, chiar de se încearcă prin diferite vicleșuguri mediatice. Unii ne consideră popor ucigaș, învinuindu-ne și de genocid, uitând să-și numere propriile crime și păcate.

Pentru că etniile mari și cele mici sunt de la Dumnezeu. Și tot de la Dumnezeu e și îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, să nu le înghită pe cele mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râșniță de măcinat națiuni. Ea a șters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 milioane de km pătrați, prin diferite metode bolșevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!…

Dar i-a venit și ei rândul și, în 1991, a dispărut de pe mapamond. Sârbii din fosta Iugoslavia nu recunoșteau drepturile naționale ale națiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc și Banatul de Sud etc. și unde-i azi mini-imperiul iugoslav?

Sârbii au rămas și fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naționale ale românilor timoceni.

Îi va veni rândul și Federației Ruse, dacă nu-și va revedea politica (de asuprire!) națională a etniilor care mai viețuiesc pe întinsurile ei.

Și Ucraina trăiește o perioadă grea de tot după ani de politică imperială față de minoritățile naționale, în primul rând față de cea românească, divizată artificial în români și moldoveni…

Ce ar mai fi de zis în concluzie: comunitățile românești din jurul României sunt pline de farmec și au toate șansele să devină pentru românii din Țară, cu o bună organizare și cu suficiente investiții, importante obiective turistice, poate chiar cel mai popular și cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul… Mai mult, aceste comunități alcătuiesc al doilea zid al Cetății Românești care trebuie permanent întreținut, îngrijit, întărit, inclusiv  cu sprijinul Patriei lor istorice….

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/29/o-istorie-a-zilei-de-29-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

Vasile ŞOIMARU –  Revista Limba Română

 www.limbaromana.md/

DESPRE ROMANII DIN PENINSULA BALCANICA

 

 

Peninsula-n coaste

 

 

 

Memoria, în Europa Centrală, cunoaşte un fenomen care a uimit recent un istoric   britanic: capacitatea de a uita, care funcţionează foarte bine atât în ceea ce priveşte trecutul recent (din care prea puţini se arată dornici să recupereze ceea ce e mai dureros, adică activitatea Securităţii şi colaborarea cetăţeanului cu această organizaţie), dar şi trecutul mai îndepărtat (din care, cu puţine excepţii lăudabile, istoricii reţin, de regulă, tot obişnuitele generalităţi).

În cazul României, această capacitate de a uita este dublată, de prea multă vreme, de tendinţa de a lăsa deoparte celelalte ramuri ale românităţii, cu precădere românitatea sud-dunăreană: aromânii, megleno-românii, istro-românii, românii din Timoc. România se lasă dirijată, de multe ori în mod conştient, de ceea ce un alt istoric, de data aceasta român (Gheorghe Zbuchea) numea inspirat “sindromul Rösler”.

Ca urmare a denigrărilor venite în secolele XVIII-XIX, care au generat teze anti-româneşti precum celebra teorie imigraţionistă (potrivit căreia românii s-ar fi format ca popor în sudul Dunării, de unde au migrat în nordul fluviului cândva, prin secolul XII, oricum după stabilirea maghiarilor în Transilvania), majoritatea demersurilor istorice, dar şi propagandistice şi, implicit, cele politice şi diplomatice româneşti au insistat şi insistă pe continuitatea nord-dunăreană a românilor, păstrând tăcerea asupra românităţii sud-dunărene. Cu toate acestea, românii balcanici, cei care trăiesc astăzi în absolut toate statele din peninsulă, sunt la fel de autohtoni ca şi cei din nordul Dunării.

Ei sunt urmaşii traco-dacilor romanizaţi (înaintea şi în timpul romanizării Daciei), deci au şi un substrat comun cu ceilalţi latini orientali, românii de la nord de Dunăre.

Astăzi, Europa a aflat – înaintea noastră, a românilor, despre drama unui popor, numit prin excelenţă european pentru modul în care a găsit să supravieţuiască, indiferent de vicisitudinile istoriei, cuminte, în cea mai deplină linişte şi moralitate. Conform datelor culese de raportorii Consiliului Europei – pe care nu le negăm, dar asupra cărora atragem atenţia că sunt culese din surse oficiale – toate statele din Peninsula Balcanică au pe cuprinsul lor populaţie românească.

Serbia

În Serbia trăiesc, după dorinţa autorităţilor, două categorii de români: românii din Voivodina, recunoscuţi, şi care beneficiază de toate drepturile culturale şi politice (consemnaţi în număr de 40.000), şi românii din Timoc (pe care statul sârb îi consideră “grup etnic de origine necunoscută”, ca atare, neavând ţară-mamă nu au nevoie de limbă maternă). Denumiţi vlahi de către sârbi, consemnaţi doar câteva mii, când de fapt sunt peste 400 de localităţi locuite compact de aceştia, timocenii se luptă pentru supravieţuire afirmând cu încăpăţânare că sunt “rumâni”. Nu au parte de învăţământ în limba română, nici de slujbe la biserică în limba română.

Notă: În 1915, când România a început negocierile pentru intrarea în război, solicitarea guvernului de la Bucureşti prevedea trasarea unei graniţe care să includă teritoriile locuite de români de peste Dunăre, actualul Banat sârbesc şi Valea Timocului (care au trimis reprezentanţi aleşi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia).

Serbia, ocupată în acel moment de Austro-Ungaria şi, deci, inexistentă ca stat, a căpătat totuşi la Paris, după terminarea războiului, teritorii aparţinând spaţiului etnic românesc la cererea marilor puteri pe considerentul că şi România urma să aibă o minoritate sârbă în zona Timiş-Torontal.

Grecia

Potrivit recensământului din 1951 în Grecia se aflau numai 22.736 de vlahi, deşi experţii străini îi apreciau la 120.000. Cele mai optimiste cifre de astăzi se referă la existenţa a 1.200.000 de aromâni în Grecia. Chiar şi ultranaţionalistul cotidian “Eleftheros Typos” vorbea în 1994 despre 500.000 de aromâni, pe care îi socotea însă, greci romanizaţi.

Prigoana împotriva aromânilor a cunoscut apogeul în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, grecii reproşându-le vlahilor sentimentele pro-româneşti şi pro-italiene manifestate pe parcursul conflictului. Zona munţilor Pindului este socotită matca aromânimii, dar aromânii locuiesc din vechime şi în Tesalia (muntele Olimp era într-o vreme înconjurat de o compactă populaţie românească) şi împrejurul oraşului Salonic (dar de aici aromânii au fost alungaţi în bună parte pentru a se face loc grecilor refugiaţi din Asia Mică după victoria turcilor, la sfărşitul anilor ’20).

Un raport publicat în “Greek Monitor of Human and Minority Rights” (vol.1, nr. 3, decembrie 1995) amintea faptul că revendicările aromânilor sunt minimale (dreptul la învăţământ şi biserică în limba maternă), însă la început de mileniu III şi acestea sunt prea mult pentru un stat a cărui Constituţie nu recunoaşte minorităţile naţionale. O mult mai măruntă comunitate românească din Grecia este cea a megleno-românilor, care locuiesc la nord de Salonic, şi al căror dialect este mai apropiat de cel vorbit la nord de Dunăre. Spre deosebire de toţi ceilalţi români sud-dunăreni, megleniţii au fost dintotdeauna o populaţie sedentară, nepracticând păstoritul.

Croaţia

Comunitatea românească din Croaţia, aşa-numiţii istro-români, nu mai numară astăzi decât circa 1500 de persoane. Dialectul vorbit de aceştia a fost înregistrat în “Cartea Roşie a Limbilor pe cale de dispariţie” editată de UNESCO. Cu toate acestea, unii cercetători au descoperit în zona locuită compact de istro-români (peninsula Istria) copii vorbind în dialect, aşa că există speranţe că istro-româna va supravieţui. Nu există învăţământ, nici biserică, nici presă sau cultură în istro-română (cu excepţia unei reviste editate în Italia). Istro-românii nu sunt recunoscuţi de Constituţia croată drept minoritate, ca atare nu au nici un fel de drepturi. De menţionat că sunt de religie catolică.

Notă: În 1329 a fost menţionat în Istria un lider vlah pe nume Radul, într-o perioadă în care croaţii, sosiţi de câteva secole de pe teritoriul actualei Slovacii, se bucurau de o largă autonomie în interiorul regatului maghiar.
Albania
Potrivit celor mai recente estimări (oficiale), aromânii din Albania nu ar fi mai mulţi de 100.000, deşi este cunoscut că prea puţini dintre cei 400.000 de ortodocşi ai ţării sunt etnici albanezi. Aromânii din Albania sunt concentraţi mai ales în jumătatea sudică a ţării, deşi pot fi găsiţi atât în nord cât şi în Kosovo. În ultima vreme oficialităţile de la Bucureşti au început să manifeste un interes sporit faţă de această minoritate, dovadă fiind iniţiativa trimiterii de trupe de menţinere a păcii în regiunea locuită preponderent de aromâni.

Nici în Albania aromânii nu au şcoli în limba maternă şi nici nu beneficiază de vreo recunoaştere a drepturilor lor ca minoritate autohtonă.
Notă: În 1912, o dată cu debutul primului război balcanic, când s-a pus problema împărţirii unor teritorii care aparţineau Imperiului Otoman, România a susţinut pe căi diplomatice înfiinţarea şi recunoaşterea unui stat albanezo-român pe teritoriul ocupat astăzi de Albania. La Bucureşti, cu sprijinul autorităţilor române, se pregătea guvernul viitorului stat, în frunte cu primul preşedinte al Albaniei, Ismail Qemali, cel care avea să proclame independenţa ţării sale în acelaşi an, la 28 octombrie. Deşi creat cu contribuţia decisivă a României, şi a aromânilor din respectivele teritorii, statul albanez nu s-a grăbit să acorde drepturile pe care le meritau concetăţenii lor latini. Nici astăzi nu se grăbeşte.
Macedonia
Constituţia Macedoniei este singura (dintre toate legile fundamentale ale statelor sud-dunărene locuite de aromâni) care recunoaşte dreptul minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba maternă. Parlamentul de la Skoplie este singurul organ legislativ în care sunt reprezentaţi aromânii (ca minoritate nationala – n.n.). Cu toate acestea, Consiliul pentru Relaţii Interetnice, înfiinţat în baza articolului 78 din Constituţie, nu a reuşit până acum să fie un organism eficient, parlamentul respingând majoritatea recomandărilor sale. Televiziunea şi Radioul naţional macedonean au programe în aromână, dar învăţământul în limba maternă este la început. În pofida evidenţei că autorităţile macedonene doresc să sprijine drepturile aromânilor, în problema recunoaşterii comunităţii ortodoxe aromâne din Macedonia ca organizaţie religioasă de sine stătătoare nu a existat înţelegere. Iniţiativa a fost respinsă. Oficial în Macedonia sunt 20.000 de aromâni, sursele comunităţii vorbind despre circa 100.000.
Notă: La sfârşitul războiului ce a dus la destrămarea Iugoslaviei, România a fost primul stat care a recunoscut – cu condiţia acordării tuturor drepturilor europene pentru aromânii de aici – independenţa Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.
Bulgaria
În Bulgaria trăiesc două comunităţi româneşti distincte: aromânii, în sud (la graniţa cu Grecia şi Macedonia) şi “vlahii” (pe toată lungimea Dunării, compact însă doar în zona Vidinului, în prelungirea regiunii Timoc). Statisticile oficiale arată prezenţa a 1550 de aromâni (la care s-ar adăuga câteva sute de familii în Cadrilater) care au izbutit să se organizeze deşi nu se bucură încă de o recunoaştere culturală sau spirituală.

Situaţia vlahilor din Bulgaria este similară celei a românilor timoceni, pentru care singura “scăpare” la ora actuală o reprezintă recepţionarea posturilor româneşti de radio şi tv, care îi ajută să-şi păstreze limba!
Notă: Momentul de maximă glorie şi motiv de mândrie naţională pentru slavii din Bulgaria de azi îl reprezintă existenţa Imperiului Vlaho-Bulgar, întemeiat de fraţii români Petru şi Asan, care au ajuns să impună tribut Constantinopolului. Bulgaria şi-a căpătat autonomia în urma războiului ruso-româno-turc, ca reper stând luptele de la Plevna (ca şi în cazul grecilor, militanţii bulgari conduşi de poetul naţionalist Hristo Botev au activat la Bucureşti).

Dimensiunile principatului bulgar (înfiinţat în 1878, când şi aromânii au sperat în fondarea unui stat propriu, ca urmare a dezmembrării Imperiului otoman) au fost unul dintre izvoarele războaielor balcanice şi al împărţirii injuste al peninsulei stăpânite până atunci de turci.

(Articolul “S.O.S. Românii din Peninsula Balcanică” in Cotidianul din 1 mai 2000), preluare de pe blogul armânescu Zboară Niangrâpsiti