GULAGUL, esența barbariei sovietice

Acronimul GULAG înseamnă Glavnoe Upravlenie Lagerei adică Administrația Generală a Lagărelor de Muncă Corectională. Cu timpul, cuvântul a început să desemneze nu doar administrația lagărelor de concentrare, ci și sistemul sovietic de muncă forțată în totalitatea sa.

Aceasta a fost o structură din cadrul NKVD al URSS, ulterior a Ministerului Afacerilor Interne al URSS și a Ministerului Justiției al URSS, care a gestionat locurile de detenție în perioada 1930-1959.

După 1959, denumirea a fost schimbată în Direcția Principală a Penitenciarelor, iar din 1968 – în Direcția Principală a Instituțiilor de Muncă Corecțională. În 1987, a fost transformată în Direcția Principală pentru Afaceri Corecționale a Ministerului Afacerilor Interne al URSS. Deținuții o numeau numit „mașina de tocat”.

Istoria GULAG-ului comunist sovietic a fost un șir nesfârșit de arestări, interogatorii brutale, torturi, deportări în vagoane pentru vite, munca silnică, morți inutile și premature.

Când în anul 1917 revoluția a cuprins Rusia Imperială, abdicarea țarului Nicolae al II-lea a creat un vid de putere. Guvernul provizoriu era slab, oamenii erau nemulțumiți, distrugerile cauzate de Primul Război Mondial erau vizibile peste tot.

Lenin a profitat de întreaga situație și a orchestrat o lovitură de stat în urma căreia bolșevicii au preluat puterea. El a rebotezat țara proaspăt cucerită Rusia Sovietică.

Premisele nașterii lagărelor

Țarul Rusiei, Petru cel Mare a fost cel care a folosit ocnași și șerbi la construirea de drumuri, fortărețe, fabrici, nave și chiar orașe.

Metoda a fost preluată și de urmașii săi. Totuși, numărul de condamnați era însă destul de redus: în 1916, în preajma revoluției, erau doar 28.600 de condamnați la muncă forțată. Acestora li se adăuga o altă categorie, cea a deportaților.

Deportații din perioada țaristă erau obligați să trăiască în exil, dar nu erau închiși. Mulți au fost trimiși în Siberia împreună cu familiile lor. Între 1824 și 1889 erau aproximativ 720.000 de deportați în Siberia. În ultimii ani ai regimului țarist, sistemul devenise mult mai blând ceea ce a stărni disprețul lui Stalin.

Acesta, arestat și exilat de patru ori, scria că „Nu erai obligat să muncești, puteai să citești după pofta inimii și puteai chiar să și evadezi, nu era nevoie decât să ți-o dorești.”

În anul 1917, revoluția a cuprins Rusia Imperială. Abdicarea țarului Nicolae al II-lea a creat un vid de putere. Guvernul provizoriu era slab, oamenii erau nemulțumiți, distrugerile cauzate de Primul Război Mondial erau vizibile peste tot. Lenin a profitat de întreaga situație și a orchestrat o lovitură de stat în urma căreia bolșevicii au preluat puterea. Lenin a rebotezat țara proaspăt cucerită Rusia Sovietică.

În Rusia țaristă au existat brigăzi de muncă forțată în Siberia încă din secolul al XVII-lea. Acestea sunt considerate ca sursă de inspirație pentru Lenin și bolșevici.

Munca forțată a devenit cunoscută sub numele de katorga, de la cuvântul grec „kateirgon” care înseamnă „a forța”. Prin condamnarea la muncă forțată și deportarea în teritoriile rusești din Extremul Orient, se încerca și rezolvarea unei probleme economice: lipsa forței de muncă care să exploateze resursele naturale ale Rusiei.

„GULAG-ul a fost succesorul lagărelor de concentrare, fondate din inițiativa liderul bolșevic, Vladimir Lenin, în 1918. Oficial, lagărele de concentrare au fost create în Rusia sovietică prin decretul Consiliului Comisarilor Poporului, al cărui șef era Lenin.

Decretul se numea „Despre teroarea roșie”, fiind semnat pe 5 septembrie 1918. În decret se menționa că „situația existentă impune asigurarea spatelui republicii sovietice de dușmanii de clasă prin izolarea lor în lagăre de concentrare”.

Acest act guvernamental a fost publicat în „Izvestia”, care era organul de presă al Comitetului Executiv Central, pe 10 septembrie 1918, când teroarea roșie era în plină desfășurare”.

Astfel, pe 15 aprilie 1919 prin Decretul Comitetului Executiv Central al Sovietelor lagărele de concentrare au fost redenumite în lagăre de muncă forțată, decretul fiind semnat de Mihail Kalinin.

„Așa a apărut în URSS sistemul de detenție forțată a persoanelor, atât criminali, cât și prizonieri politici, care erau adesea trimiși în lagăre pe baza denunțurilor calomnioase.

În contextul războiului civil în desfășurare, bolșevicii, în primul rând, aveau nevoie de locuri speciale pentru a-i izola pe așa-numiții dușmani de clasă.

Și acest lucru a fost preluat din experiența pe care au trăit-o înșiși liderii bolșevici în perioada țaristă”, a spus istoricul Igor Boțan, în dezbaterea publică cu tema „Fenomenul GULAG: geneză, manifestare, lecții”, organizată de Agenția de Presă IPN .md/ro.

El a mai spus că GULAG-ul a reprezentat o parte importantă din investițiile de capital în construcții capitale. â

Foto: Deținuți din Gulag. Wikimedia Commons.

În unele industrii importanța GULAG-ului a fost mai mare, inclusiv în exploatarea cărbunelui, metalelor, minereurilor, inclusiv aurului și uraniului, diamantelor, cobaltului etc.

De exemplu, 100% din extracțiile de aur reveneau deținuților din GULAG-uri, iar în cazul staniului – aproximativ 70%, nichel – 33% etc. „GULAG-ul a fost și o dimensiune a economiei sovietice.

Astfel, în pofida declarațiilor frumoase despre libertate, despre drepturile cetățenilor, a fost instituționalizată robia în Uniunea Sovietică, lucru menționat și în capodopera monumentală a lui Alexandr Soljenițîn, „Arhipelagul GULAG-ului”.

Până în anul 1928, rețeaua de lagăre de concentrare a rămas la dimensiunile în care a fost creată în 1918, dar în 1929 lucrurile încep să se schimbe.

Odată cu primul cincinal care își propunea niște scopuri grandioase în domeniul economic și atunci, începând cu anul 1929, această rețea a lagărelor GULAG-ului, începe să se ramifice, astfel încât, prin lege, s-a ajuns ca toți deținuții condamnați la mai mult de trei ani de detenție, să fie distribuiți în lagărele de concentrare la munci forțate. Statul ”socialismului victorios” își crea sclavi, sclavii statului, sclavii sovietici.

Lucrurile au devenit și mai tragice în perioada anilor 1936-1938, în timpul „Marii terori”, atunci când au avut de suferit peste un milion de oameni din Uniunea Sovietică. Cea mai mare parte, 85% dintre ei, au fost împușcați.

”Statul sovietic începea să exploateze și mai mult munca acestor oameni, nemaivorbind de faptul că viața în aceste lagăre era istovitoare”, a spus cercetătoarea Lidia Pădureac, care a adăugat că a existat un restart al acestui sistem de lagăre de concentrare, după ce s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial, întrucât foarte multă lume din întreaga Uniune Sovietică a nimerit iarăși în lagăre.

Peste un milion și jumătate de oameni care au fost învinuiți de colaborare cu forțele fasciste sau de naționalism, iarăși au nimerit în aceste lagăre. „Așa că putem vorbi despre faptul că numărul lagărelor de concentrare a fost în permanentă creștere. Vorbim practic despre 156 de lagăre, dar și anexele sau filialele acestora, care erau peste 600 de colonii de muncă”.

 

Cifrele arată că în intervalul anilor 1934-1953, prin sistemul concentraționar al GULAG-ului: lagăre de concentrare, colonii, colonii juvenile, colonii pentru femei, închisori etc. – ar fi trecut circa 18 milioane de persoane, astfel că la 1 martie 1940 în ansamblul sistemului existau peste 1,6 milioane de persoane.

Apoi a urmat războiul dus pe teritoriul URSS în perioada anilor 1941-1945. În acea perioadă existau 53 de lagăre, 425 de colonii, plus 50 de colonii juvenile. În acest interval de timp , în perioada războiului, 3% din producția și economia care era realizată în interiorul URSS, venea din instituțiile GULAG-ului.

„Avem o cifră de circa 18 milioane, plus 7 milioane de persoane trecute prin deportări. În total avem o cifră de 25 de milioane de oameni. Este aproximativ 15% din populație. Este o cifră care sperie, îngrozește. Cum de s-a ajuns la aceste proporții abominabile și aceste tragedii, de altfel crime împotriva umanității? Și cum aceste lucruri ajung astăzi să se repete în spațiul Rusiei?”, s-a întrebat Ludmila Cojocaru.

Ideologia pe care se baza sistemul instituit de bolșevici afirma deținerea adevărului și cunoașterea Binelui și a Răului. Aceasta urmărea suprimarea mizeriei și a exploatării omului de către om și găsirea drumului către egalitate și fericire. Toți cei care se opuneau erau declarați „dușmani de clasă”.

Acest concept autoriza, practic, nimicirea fizică a oricărei persoane bănuite de a fi element antisovietic, fără a fi necesare probe în stabilirea vinovăției.

Scriitoarea Hannah Arendt, care a studiat în profunzime regimurile totalitare, remarca faptul că, atât regimul nazist cât și cel sovietic, au creat „adversari obiectivi” sau „dușmani obiectivi”, a căror „identitate se schimba în funcție de împrejurările predominante”.

Atunci când o categorie era lichidată, trebuia declarat război altei categorii. Autoarea a mai adăugat că ”sarcina poliției politice nu era să descopere delicte, ci să fie pregătită atunci când guvernul decidea să aresteze o anumită categorie a populației.”

Nu a existat vreodată o descriere clară a dușmanului de clasă. Au intrat în această categorie bancheri, soții de negustori, speculanți, gardieni de închisoare de pe vremea țarilor și practic,orice persoană care părea suspectă.

Deținuții erau împărțiți în două categorii, care au rămas constante de-a lungul întregii istorii a Uniunii Sovietice: prizonierii politici și cei de drept comun.

Închisorile și gardienii obișnuiți erau potriviți pentru hoții de buzunare și pentru delicvenții juvenili, dar nu pentru sabotori, preoți, ofițeri ai Armatei Albe și alți dușmani ai poporului. Pentru aceștia erau necesare lagăre speciale, în care așa zișii dușmani ai poporului erau dezumanizați în urma unor tratamente barbare.

Erau numiți „viermi”, „gunoaie” sau „buruieni otrăvitoare”. Ei erau excluși din partidul comunist, izolați, umiliți dați afară din slujbe și au fost dese cazurile când, autoritățile au făcut presiuni asupra soțiilor celor condamnați să ceară divorțul și copiii să își repudieze proprii părinți.