CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

ORIGINEA TRICOLORULUI ROMÂNESC


Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru , galben şi roşu- sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea  celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc,  s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene. Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.” [1]

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.” [2]

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor…

Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4]. O luna mai târziu, “vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.

Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: “lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind” [5].

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza. El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″ [7], adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca: “Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.” [8]

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii. Este, deci, fara îndoiala ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului. Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

 Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.

Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord -vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco – romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].
Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie. Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31].

 Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14].

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii [16]. În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17]. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru [19].

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie [20].

Acelasi stindard galben – alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21].

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca, Pentru apararea careia lupta.

Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine [22].

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte [23].

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro – ungara, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

 

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer).

 

Bogdan Ioan Stanciu, vicepresedinte  Asociatia Altermedia

About these ads

20/09/2011 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

5 comentarii »

  1. O mentiune: draconul dacic, in afara capului, era vopsit in rosu, galben si albastru. Ce simbolistica aveau ptr stramosii nostri aceste culori…

    Comentariu prin Spike Backtrack | 25/09/2013 | Răspunde

  2. Buna.
    Eu am un blog “orasul nostru satu mare” in care sunt si articole nationaliste,vrei sa facem schimb de adrese pe blogroll?

    Comentariu prin cosmaalexandru | 27/09/2013 | Răspunde

  3. @Spike Backtrack Poți să oferi o sursă pentru cele afirmate? Caut de mult dovezi că acel stindard avea astfel de culori. Arheologic nu s-a găsit absolut nimic care s ateste asta.

    Comentariu prin Ioan | 30/09/2013 | Răspunde

    • Cu putin timp in urma, doi istorici(Aurel David şi dr. Marius Bizere,au sustinut separat, printr-o documentaţie solidă ca balaurul cu cap de lup,stindardul dacilor, era colorat în roşu, galben şi albastru – a adică aceste culori erau cromatică reprezentativă a strămoşilor noştri, din vremuri imemoriale .

      Cititi:

      http://quadratus.wordpress.com/2008/11/14/simbolismul-lupului-si-al-sarpelui-dragonul-dacic/

      http://adevaruldespredaci.ro/tricolorul-il-avem-de-la-daci-o-noua-ipoteza/

      O dovada de continuitate este si aceea ca in anul 535, împăratul bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene si înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor romanizaţi, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta.

      Urmaşii lui Dragoş şi ai fiului său, Sas, păstrau săgeata pe blazon, iar culorile scutului şi ale elementelor care îl compuneau erau: roşu, galben şi albastru.

      Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris in felul următor: ,,Dragowye alias Sassowye – in campo coelestini coloris , lunam fulvi aut aurei coloris deferunt , in cuius utroque cornu stella aurea dipingitur , et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”.

      Comentariu prin cersipamantromanesc | 30/09/2013 | Răspunde

      • Recent a aparut o noua lucrare, “Tricolorul romanesc”, de patru autori, Dr. Adina Berciu-Draghicescu, Dr. G.D. Iscru, Tiberiu Velter si Aurel David, la Editura Sigma din Bucuresti (1995), in care se avanseaza ipoteza ca steagul tricolor se regasea la daci in culorile stindardului (signum) sub forma unui balaur zburator cu cap de lup, confectionat din lemn, ori metal, si stofa colorata.

        Acesta era un simbol ce se dovedeste activ la intregul neam tracic, care statea “Sub semnul lupului”. Imaginea lui a ramas pe Columna lui Traian de la Roma si vom putea sti exact culorile acestui stindard cand vor da rezultate studiile unui grup de savanti italieni, care incearca restaurarea culorilor initiale ale Comunei, prin regasirea lor in memoria marmorei si aducerea la suprafata cu mijloacele sofisticate ale cercetarii nucleare.

        Acest stindard a fost conservat si utilizat in secolele urmatoare, in special pentru legiunile care s-au format din luptatorii daci angajati in slujba Romei. Dintre acestea, se disting Cohorta “Augusta Dacorum” si Cohorta “Aurelia Dacorum”, care au avut resedinta in Pannonia, de unde Cetatea “Aquincum” (viitoare Buda veche) a mostenit in stema sa culorile rosu, galben si albastru, regasibile in steagul tricolor al Budapestei de azi.

        Teoria este cat se poate de curajoasa, dar nu este pentru prima data cand se sustine. La 1851 J.F. Neigebauer, in lucrarea “Dacien aus der Uberresten des Klassichen Alterthums mit besonderer Rucksicht auf Siebenburgen. Topographische Zusamengestellt” afirma ca tricolorul romanesc este o mostenire din timpul Daciei Traiane.
        La acestea, in 1976, Dr. Marius Bizerea adauga argumente din secolul al VI-lea, dupa documente gasite in Biblioteca Vaticanului.
        Astfel, Domnia sa arata ca in Novella XI din 14 aprilie 553 a Imparatului Justinian sunt descrise stemele teritoriilor supuse Episcopiei Justinian Prima. Intre acestea, si stema Daciei transdanubiene, care este descrisa astfel: Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum, in cuius medis videtur turris, significans utramque Daciam, in secunda divisione, scutum coelesti, cum (signum)tribus Burris, quarum duae e lateribus albae sunt, media vero aurea.

        Si in traducerea Dr. Marius Bizerea: “Din partea dreapta, in prima diviziune (un) scut rosu in mijlocul caruia sunt vazute turnuri insemnand Dacia de dincolo (=Dacia Traiana ), in a doua diviziune scut ceresc (albasru= de culoarea cerului) cu semnele tribului burrilor, ale caror doua laturi sunt albe, iar mijlocul auriu.”

        Preponderenta culorilor din aceasta stema este limpede rosu in dreapta, auriu la mijloc albastru in stanga si poate fi o continuare in stema a culorilor din stindardul traco-dacic al balaurului cu cap de lup, care a fost folosit in Europa centrala, pana in Evul Mediu ca steag de lupta, inclusiv pe timpul celor “zece regi”, care au stapanit Pannonia dupa trecerea hunilor si pana la venirea ungurilor.

        In continuare, de-a lungul Evului Mediu, se poate observa la romani o indelungata traditie a utilizarii culorilor tricolore: “ramase mostenire de la Imperiul roman” dupa cum spunea George Baritiu pe la 1890. Se vede aceasta traditie in steagul din jocul calusarilor, de mostenire daco-romana, in blazonul Dragosestilor din Maramures, in costumul militar romanesc, cum apare in “Cronica pictata de la Viena”, precum si in tesaturi, in manuscrise, sau pictura bisericeasca murala, patrunzand treptat, inspre epoca moderna, catre insemnele suveranitatii.

        Primul steag romanesc cu tricolor este acela al Adunarii Norodului de la 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Urmeaza apoi steagurile tricolore cerute de Domnitorul Al. D. Ghica si date de Sultan pentru corabiile romanesti si pentru cele trei regimente ale noii armate romane. Acestea au si fost inmanate la 1834.

        Oficializarea definitiva a tricolorului romanesc se produce in evenimentele de la 1848, dupa ce a fost cultivat in Societatea “Fratia” ca steag de reprezentare. Cea dintai stire provine din presa de la Paris, unde un grup de tineri moldo-romani au mers la Guvernul provizoriu, victorios in februarie, ca sa prezinte felicitari, fluturind “steagul national cu culorile albastru, auriu, rosu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Aici era ceva, caci se putea simboliza unirea romanilor prin unirea unor culori, deoarece multa vreme steagurile unor domnitori moldoveni au fost de fond rosu, cele muntene de fond auriu si cele transilvane au utilizat fond albastru. Incat tricolorul astfel alcatuit de tinerii romani care studiau la Paris putea simboliza cromatic ideea de unire, sau macar ideea de identitate a unei comunitati etnice. Steagul tricolor a fost prezent si la Blaj, dupa relatarea lui George Sion, dar cu benzi orizontale si cu alb in loc de galben, deci rosu-alb-albastru, probabil dintr-o influenta franceza a momentului revolutionar, insa avand scris cu litere aurii dominante: VIRTUTEA ROMANA REINVIATA

        Cu toata prudenta, ca steagul sa nu fie tricolor cu totul, ca la romanii din Muntenia, totusi s-a facut cercetare de catre autoritati, sub acuzatia ca steagul arborat in Blaj la adunarea din3/15 mai 1848 ar fi fost un steag rusesc, adus de catre episcopul Andrei Saguna de la Mitropolitul din Karlovitz, adica o provocare.

        Pentru a incheia aceste note succinte, mai amintesc ca in contextul miscarii revolutionare, care izbuneste la Bucuresti, Guvernul Provizoriu da Decretul nr. 1/din 14 iunie 1848, prin care in primul sau act de decizie publica intareste o traditie, dispunand: “Steagul national va avea trei culori: albastru, galben rosu”. De atunci, asa a ramas, decat ca benzile utilizate orizontal ulterior s-au dispus vertical. Dar si acesta a fost un drum. De pilda, pictura lui Costache Petrescu “Grup de manifestanti la 1848″ ca si fotografiile de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, prezinta tricolorul romanesc cu benzi orizontale, desi in Romania se trecuse la benzi verticale, prin Decretul regal din 1898 si asa a ramas pana in zilele noastre.

        Comentariu prin cersipamantromanesc | 30/09/2013


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 351 other followers

%d bloggers like this: