Președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova: ”O greșeală a multor state post-sovietice este că nu și-au creat o viziune de asigurare a independenței față de Rusia”

Steagul Uniuni Sovietice şi cel al Rusiei arborate pe Kremlin, la 18 decembrie 1991 FOTO EPAEFE

La 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov s-a adresat cetățenilor sovietici și și-a anunțat demisia din funcția de președinte. Puțin după ora 19:30 în aceeași zi, steagul sovietic, fluturând în vânt, a fost coborât de pe catargul de deasupra reședinței prezidențiale de la Kremlin, unde rămânea steagul tricolor al Federației Ruse.

Pentru a înțelege momentul 2023 în care ne aflăm acum, este necesară o rememorare a ultimilor ani de existență ai URSS, imperiul comunist care a dominat istoria acestei pîărți de lume pentru mai mult de jumătate de secol.

Publicația https://adevarul.ro rememorează importanta zi de 12 decembrie 1989, când la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului din URSS, cunoscutul dizident anticomunist Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererii care supunea atenției necesității ca „Uniunea Sovietică să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie”. Congresul a votat pentru imperiu.

Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van.  A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus  la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990.

Preşedintele fără ţară

Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat” printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului.

În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat,  cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public.

Foto: 4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE

Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară.

Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică  a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni – dintr-o prezenţă de 84,73% la urne – au votat pentru independenţa lor.

În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat  pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991.

Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia

În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară”. În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci.

Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere.

O nouă realitate

„După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente”, spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre.

Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate.

Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe”, a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă.

Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro”.

În legătură cu evenimentele istorice care s-au desfășurat după prăbușirea Uniunii Sovietice, in țările care se aflaseră sub dominația fostului imperiu comunist, ediția online a publicației https://radiochisinau.md., îl citează pe istoricul Sergiu Musteață, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, fondatorul și președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din R. Moldova : ”Cea mai mare greșeală a multor state post-sovietice este că nu și-au creat o viziune de dezvoltare a suveranității și asigurare a independenței față de Rusia”.

Republica Moldova și România ar putea lua exemplul Germaniei și Poloniei, care au creat programe și manuale comune de istorie, susține Sergiu Musteață, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, fondatorul și președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova.

”Rep. Moldova și România cu aceeași limbă și istorie, dar nu avem însă capacitatea de a ne uni eforturile și a face un program de istorie comun care ar demonstra unitatea noastră, bună-voința și care ar apropia oamenii. Nu vorbesc despre unire teritorială, de care se sperie mulți, rămân în zona propagandei și dogmei sovietice, ci de o educație bazată pe valori europene comune, iar în cazul românilor cu atât mai necesar. Noi însă nu am inițiat nici măcar discuții, nu mai spun de programe, manuale comune la limba română. Și multe alte lucruri ne lasă cumva pe maluri diferite ale Prutului”.

Profesor în cadrul Universității Pedagogice ”Ion Creangă” din Chișinău, Sergiu Mustață colaborează și predă în prezent și la mai multe instituții universitare din România în orașe precum  Alba Iulia, Sibiu, Târgoviște sau București, dar și peste ocean, în SUA.

”Realitățile din mediile universitare sunt comune nu doar la nivel de România și Rep. Moldova ci la nivel European și global. În primul rând se atestă un interes  în continuă scădere față de istorie. La noi este vorba și de o problemă de ordin demografic, caracteristic probabil și României, ținând cont de numărul populației și al țării este mai mare, poate nu este atât de vizibil ca în cazul Rep. Moldova. Care ar fi motivele, sigur că ar trebui să ne spună sociologii și cei care se ocupă de tendințele sociale. Cert este faptul că un domeniu mai slab plătit este și mai puțin atractiv”, a spus Sergiu Musteață la emisiunea Maluri de Prut de la Radio Chișinău.

Viitorul  Rep. Moldova este alături de România în Uniunea Europeană, susține Sergiu Mustață, care a subliniat că nu mai avem dreptul să ratăm încă o șansă:

”Bineînțeles că scenariul de la 1918 nu se va repeta, cel puțin în curând, alta era conjunctura și circumstanțele. Dar Rep. Moldova a avut șansa aceasta. A ratat-o în 1991. După care știm ce s-a întâmplat, fără a deschide o lecție de istorie vizavi de cum au oscilat aspirațiile noastre pentru unire, sau cum au fost combătute aceste inițiative, cum s-a speculat, sau cum s-a abuzat pe seama lor. Cât privește perspectiva europeană a Rep. Moldova, totul depinde de noi… Pentru a câta oare Uniunea Europeană ne-a deschis ușa. Acum cred că a deschis-o cel mai larg. Dacă mai ratăm și șansa asta, amin Rep. Moldova!  Noi ar trebui să înțelegem că soluțiile sunt la noi acasă. Nimeni nu va veni de la Bruxelles sau Strasbourg să ne facă ordine în țară, să ne curețe de corupți. Alinierea la standarde europene este de fapt calea spre integrare propriu-zisă””, a declarat Sergiu Mustață.

Lipsa unei viziuni de dezvoltare a instituțiilor care să asigure securitatea națională, a fost una din lecțiile pe care nu le-au învățat cele mai multe din statele post-sovietice care au continuat să rămână în sfera de influență a Rusiei, spune Sergiu Mustață.

”Cred că marea majoritate nu și-a creat o viziune de dezvoltare a suveranității și asigurarea independenței,  și au rămas dominate de acele situații incerte și chiar de război, de care nu a scăpat nici Rep. Moldova. Nici Ucraina nu a înțeles, nici atunci, în 1992 și nici în 2014. Nu a înțeles că și ea este expusă acestor riscuri. Nimeni nu s-a gândit că se va ajunge la un război între Rusia și Ucraina, cu atât mai mult că sunt de același sânge, cum spun ei. Dar interesele geostrategice sunt mai importante decât apartenența identitară. În felul acesta, a fost vorba de lipsa unei viziuni de dezvoltare a statului în sine, de asigurare a sistemelor care garantează  securitatea – Armată, SIS, Poliție. Atât în cazul Rep. Moldova, cât și în cazul Ucrainei.  Am oscilat, am rămas în zona de influență a Rusiei, s-au jucat cu noi cum au dorit, ne-au controlat, ne-au șantajat economic că dacă nu facem cum vor ei, nu acceptă produsele noastre, nu ne dau gaz. Am rămas dependenți de piața și de regulile  pe care ei ni le impun”, consideră istoricul Sergiu Mustață.