Istoria neterminată a Tezaurului BNR de la Moscova. Cine s-a înfruptat din tezaurul României?

 

 

 

 

 

 

 

 

Un secol din istoria neterminată a Tezaurului BNR de la Moscova

 

 

 

 

 

 

 

 

Intrând în război alături de Antanta în august 1916, România avea să se confrunte curând cu o situație extrem de dificilă, ca urmare a bătăliilor pe două fronturi atât în Transilvania, cât și la Dunăre.

De aceea, consemnează situl https://www.bnr.ro/Un-secol-din-istoria-neterminata-a-Tezaurului-BNR-de-la-Moscova, încă din septembrie 1916, Banca Națională a României a luat primele măsuri pentru punerea la adăpost a tezaurului său din aur.

Astfel, directorul Sucursalei Iași a BNR primea instrucțiuni să-l aștepte la gară pe directorul Theodor Căpitanovici, „joi, 8 septembrie, orele cinci după-amiază”, să pregătească trăsuri și să rezerve cinci camere la hotel.

O săptămână mai târziu, misiunea transportării la Iași a tezaurului BNR era deja încheiată. Preocuparea deosebită a conducerii Băncii pentru acest tezaur se explică prin faptul că el reprezenta rezerva metalică legală, fundamentul emisiunii biletelor băncii.

Potrivit Statutelor BNR, „Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur de cel puțin 40% din suma biletelor emise de dânsa“. În condiții excepționale, așa cum erau cele de război, acoperirea se reducea la 33%.

Prin urmare, cantitatea de bancnote aflate în circulație depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naționale, menținerea acoperirii în aur asigurând convertibilitatea leului, moneda națională. Deși Banca Națională a României a fost o bancă privată în perioada 1900 – 1925, rezerva metalică nu era a acționarilor, era proprietatea instituției, „avutul nostru“, cum îi spunea guvernatorul BNR din acei ani (Ioan G. Bibicescu).

Din cauza avansului trupelor Puterilor Centrale către București, Familia Regală, Guvernul, Parlamentul și alte instituții centrale ale statului român s-au refugiat la Iași. În orașul moldav, devenit capitala rezistenței naționale, s-a mutat și sediul Băncii Naționale a României începând cu 14 noiembrie 1916.

În pragul iernii anului 1916, teritoriul național era ocupat în proporție de două treimi de armatele Puterilor Centrale, armata română retrasă pe noile aliniamente urma să fie supusă refacerii, iar o mare parte a populației se deplasase în Estul țării, unde îndura nu numai rigorile iernii foarte aspre, ci și foametea și bolile.

 

 

 

 

               Foto: Sediul Sucursalei BNR Iași, unde a fost mutat tezaurul BNR
           în perioada 8 septembrie – 14 decembrie 1916 (Fototeca Arhivei BNR)

 

 

 

 

 

În aceste condiții, guvernul și conducerea BNR au decis mutarea tezaurului BNR pe teritoriul Rusiei, singurul stat aliat cu care România se învecina atunci. Guvernul român și reprezentanții BNR au semnat cu reprezentantul Imperiului Rus la Iași convenția în care s-au precizat condițiile efectuării primului transport la Moscova. Potrivit acesteia, valorile românești se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”.

Acest prim transport a avut loc în decembrie 1916 și a inclus 1738 de casete cu Tezaurul Băncii Naționale a României (1735 cu monede și trei cu lingouri) și două casete cu bijuteriile Reginei Maria. Aurul BNR valora 314,5 milioane lei, iar bijuteriile Reginei 7 milioane lei.

Cele 1740 de casete au fost depozitate la Kremlin, în Sala Armelor, în compartimentul rezervat Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat a Rusiei, și au fost inventariate în ianuarie – februarie 1917, când s-a consemnat că „practic, toate valorile verificate, adică inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, cantitativ și contravaloric, în deplină concordanță cu declarațiile Băncii Naționale a României”.

Numărul mare și varietatea monedelor (lire engleze, coroane austriece, mărci germane, napoleoni, carolini, adică polul românesc în valoare de 20 lei etc.) se explică prin aceea că, potrivit legii, biletele Băncii erau „plătite la prezentare la birourile Băncii, în monetă națională liberatoare sau în monetele străine care au curs legal, conform legislațiunii monetare a statului”.

 

 

 

 

 

Foto: Protocolul încheiat la Iași, la 14 decembrie 1916,
de A. Mossoloff, reprezentantul Rusiei, Victor Antonescu, ministrul român de Finanțe,
și reprezentanții BNR (Th. Căpitanovici, Anghel Saligny și M. Z. Demetrescu)
cu ocazia încărcării tezaurului Băncii Naționale a României în tren
(prima și ultima filă, Arhiva BNR, Secretariat, Dosar 5/1916).

 

 

 

 

 

 

În vara anului 1917, autoritățile române de la Iași se așteptau la o ofensivă militară de proporții a Puterilor Centrale și, în acest context tensionat, a avut loc al doilea transport al Tezaurului României la Moscova.

De această dată, trenul care a plecat la Moscova a dus atât valori ale Băncii Naționale a României, cât și ale altor instituții (Academia Română, Casa de Depuneri și Consemnațiuni și alte bănci, Arhivele Naționale ale României, Muzeul Național de Antichități, Pinacoteca Statului, ministere, mănăstiri).

În cele trei vagoane cu valori ale BNR, care au fost depozitate tot în sala Armelor, la Kremlin, potrivit protocolului semnat și de această dată de reprezentatul rus, ministrul român de finanțe și reprezentanții BNR, s-au aflat: „titluri, efecte, valori, depozite, parte din arhivele și cărțile sale, actele sale etc., ca și partea în aur din depozitele sale în metale, proprietatea sa privată”.

Valoarea totală a valorilor românești transportate la Moscova în iulie 1917 a fost de 7,5 miliarde lei, din care valorile din cele trei vagoane ale BNR au fost evaluate la 1,5 miliarde lei, din care 575 000 lei reprezentau aurul. În ceea ce privește aurul, în total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin.

 

 

Protocol semnat la Iași, 27 iulie 1917, de S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei,
Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR
(C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), cu ocazia celui de-al doilea transport de valori
trimise la Moscova (prima și ultima filă, ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916)

În octombrie 1917, bolșevicii conduși de V. I. Lenin au cucerit puterea și, în ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova, declarând că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

Confiscarea tezaurului BNR a afectat grav echilibrul monetar al României, dar, cel puțin în primii ani după război, se mai spera că acesta va fi recuperat.

Astfel, în februarie 1920, Consiliul de administrație al BNR preciza că: „avem informațiuni care ne permit să sperăm că e tot în ființă și adăogăm că puterile aliate au reînnoit promisiunea lor de a da tot concursul pentru ca să intrăm în posesiunea lui”.

Prin urmare, aurul trimis la Moscova de Banca Națională a României a fost menținut în activul bilanțurilor instituției până în anul 1929, când s-a realizat stabilizarea monetară și „creanțele litigioase asupra străinătății”, așa cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova, au fost eliminate.

Chiar și după această data însă, contul aur la Moscova a continuat să fie înscris în bilanțul instituției „pentru memorie” până în anul 1943.

În anul următor, acest post a dispărut din bilanțul Băncii, ca urmare a prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României.

 

 

 

 

Bilanțul general al Băncii Naționale a României,
încheiat la 31 decembrie 1943, în care figurează postul „Aur la Moscova”
(Raportul anual al Consiliului de administrație al BNR, februarie 1944).

Problema tezaurului BNR a marcat relațiile româno – sovietice și apoi româno – ruse din ultimul secol, deoarece, deși au avut loc două restituiri, în 1935 și, respectiv, 1956, acestea nu au vizat aurul BNR depozitat la Moscova. De aceea, potrivit guvernatorului Mugur Isărescu, „nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică, nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României”.

Negocierea Tratatului privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a oferit prilejul reintroducerii în discuțiile oficiale româno – ruse a problemei Tezaurului românesc.

Chestiunea Tezaurului s-a regăsit în declarația comună a celor doi miniștri de externe, care au agreat înființarea unei comisii comune pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc. Între 2003 și 2016, au avut loc patru sesiuni ale Comisiei comune româno – ruse.

Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei.

 

În anul 2016, când se împlineau o sută de ani de la de la plecarea primului tren, guvernatorul Mugur Isărescu declara că „Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”.

 

 Cine s-a înfruptat din tezaurul românesc?

 

 

Franța și tezurul României… Germania și împrumutul datorat României

 

Poate vă întrebați care-i motivul pentru care, după Revoluție, Franța a dat un atac susținut asupra României. Nicio altă țară nu a concentrat atâtea resurse precum Franța. Mai mult, de fiecare dată, francezii sunt susținuți în demersul lor de toți ceilalți „penetratori”.

E ciudat, mai ales că, în mod normal, la apariția unor asemenea coliziuni de obicei iese cu scântei.

De unde oare această înțelegere? Și, mai ales, de unde interesul atât de atent al Franței? Într-adevăr, Franța e parte a găștii internaționale de bandiți care jefuiesc România.

Din acest punctde vedere, interesul său e la fel de justificat ca și cel al celorlalți bandiți. Însă, mai e ceva. De ce a fost nevoie ca Franța să facă „puțin mai mult” medaliindu-i pe trădătorii Coldea & Kovesi? La urma urmei, de jupuit ne jupoaie ceva mai puțin decât Austria. Pe o scară a banditismului, Franța ar ocupa locul 3 sau 4 față de ceilalți „parteneri” ai României. Și-atunci care-imotivul?

Ei bine, există un motiv cât se poatede serios care poate afecta serios stabilitatea Franței. E vorba de o chestiune istorică, mai precis de tezaurul României mutat în Rusia. Puțină lume știe că întreaga operațiune desfășurată în două tranșe (12-14 decembrie 1916 și 23-27iulie 1917) a avut … trei părți semnatare.

 

* România, cea care muta tezaurul,
* Rusia, cea care primea tezaurul și …
* Franța care a semnat în calitate de garant.

Așadar, tezaurul nostru mutat la ruși avea ca și garant Franța. Acesta este motivul pentru care un exemplar al Protocolului dintre România și Rusia se află în Franța.

Având în vedere refuzul Rusiei de a înapoia tezaurul (aici e o problemă în care, pentru a se închide cercul, e implicată și Germania!), România e îndreptățită să solicite despăgubiri din partea Franței.

E cât se poate de simplu, însă România n-a făcut-o și nici n-o va face cât timp va avea la vârf marionete controlate.
De altfel s-a văzut limpede ce s-aîntâmplat cu datoria Germaniei către România, descoperită și făcută publică deprofesorul Radu Golban.

Au sărit ca arși fix beneficiarii acesteia, adică BancaNaționala României, negând existența acelei datorii care era perfect documentată.
La fel se întâmplă și acum cu Tezaurul. În mod normal, procesul de recuperare e unul simplu, iar dacă nu se reușește recuperarea din Rusia, garantul trebuie să suporte.

Poate înțelegeți astfel de ce Franța a medaliat un șef în exercițiu al principalului serviciu secret al țării și pe procurorul șef al celui mai influent parchet, de ce președintele țării e susținut, între altele, de grupuri obscure având filiații în Rusia și de ce, cât timp vom avea o arhitectură statală precum cea din prezent, României nu i se va returna niciun gram de aur. Suntem împânziți de trădători!
Ori deparazităm țara, ori paraziții ne mănâncă de vii!

                                                                                                               Dan DIACONU

O notă foarte importantă din  https://www.justitiarul.ro  prezintă mai jos o ipoteză argumentată conform căreia Tezaurul României a ajuns într-un final în Franța via Germania, ceea ce explică și mai bine atitudinea celor două țări față de România și obediența alogenilor instalați din exterior la conducerea țării noastre, față de tandemul Germania-Franța care conduce Europa!

«12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul vizaexclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă delingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doileatransport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv învaloare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur).

În total:93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele douătransporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur.

Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizieuluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după PrimulRăzboi Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţiaAntantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”. (…)

7 mai 1918: România semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. 
Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane.

Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. 
Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului. (…)

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului dela Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciileaduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia.

Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conformtratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur.În total: 93.540 kg aur.

Sunt singurele tranşe prevăzute concret întratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită cătreBerlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajunsulterior la Berlin.

11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti.

Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit să fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie pânăla semnarea unui acord de pace.
Formularea exactă din armistiţiu este:

„Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”.Este clar că textul din armistiţiu se referă lacele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova). (…)

Jaful Mileniului 2, 93.536 kg aur, Tezaurul României, ajunge în Germania+Franța, via Rusia!!!

5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz –Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez. (…)
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei.

 Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie 1918, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918. (…)
1956:Rusia a trimis către autorităţile comuniste din România aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916.

Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea dată, la Moscova.
Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţi istipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne. (Radu Golban, Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi)

«Carol I şi Ferdinand au condustreburile privind dotarea, organizarea şi pregătirea armată a statului aşaîncât prima dată în secole, o armată străină a invadat teritoriul românesc prinînfrângerea armatei române şi a ocupat cea mai mare parte din ţară. Regele şiguvernul s-au restrâns la Iaşi, din Statul Român rămânând abia cât jumătate din Moldova intre Carpaţi şi Prut. (Nota redacției: Este vorba de Primul Război Mondial.)

Doi evrei, frațiiMax si FelixWarburg, au facut istoria cum au vrut ei în anii ’40!

TEZAURUL: chipurile, Consiliul de Ministri, dar ştim că erau ca şi azi, doar nişte marionete, a decis să trimită tezaurul la Moscova spre protejarea lui,chipurile.
Rusia era în curs de a fi preluată debolşevici susţinuţi de germani.
Şeful operaţiunilor de război al Germaniei era Max Warburg, bancher din Hamburg.
Bolşevicii, de fapt evrei din Brooklin, New York conduşi de evreul Lev Davidovich Bronshtein, sub falsa identitate de Leon Trotsky, au preluat Imperiul Rus şi l-au evreizat prin sovietizare cu 20 de milioane de dolari aur daţi de Jacob Schiff, tatăl soţiei lui Felix Warburg care a fost organizatorul industriei de război a SUA şi şeful de facto al preşedintelui Woodrow Wilson. Cele 20 demilioane au fost transferaţi prin bănci suedeze ale familiei Warburg. Max si Felix erau frați.

O aripă a familiei Warburg aconstituit sistemul bancar din Danemarca şi Suedia cu vreo sută de ani anteriorşi constituie baza familiilor conducătoare ale celor două ţări în prezent.
Numele anterior al familie Warburg a fost Del Banco şi au venit din Venezia, evrei strămutaţi cu multe secole anterior care au dezvoltat Republica Veneţiana bazată pe traficul de sclavi şi camătă.
Deci Imperul Rus era în curs de a fi preluat de evrei sub identitate de bolşevici ruşi susţinuţi de evrei, sub falsă identitate de germani, poziţionaţi în funcţii de conducere în Statul German cu bani de la evrei sub falsă identitate de americani poziţionaţi în funcţii deconducere în Statul American.
În ianuarie 1917 ajunge prima parte a tezaurului la Moscova, în februarie 1917 Kerensky, evreu, ia conducerea Rusiei de facto, în august 1917 ajunge a doua parte (a tezaurului n.r.) la insistenţele lui Nicolae Titulescu ministru de finanţe, mason de vază, iar în noiembrie 1917 bolşevicii preiau conducerea de la Kerensky.

Surprinzătoare coincidenţă – la pacea de la Brest în 1918, Statul Rus condus de bolşevici a dat Statului German o despăgubire chipurile de 93,5 tone de aur o cantitate identică cu cele 93,5 tone de aur preluate de la Statul Roman în custodie.

Arhivele sunt încă ferecate dar să nune mirăm dacă am afla că tezaurul României a jucat un rol esenţial în preluareaImperiului Rus de către evrei la 1917.

Este clar că transferul tezaurului a avut un rol ca Statul Roman să nu mai aibă nici o resursă să poată plăti cheltuielile de apărare.
Povestea cu protecţia averii naţionale se prăbuşeşte în fata coincidentelor descrise mai sus. 

Chiar în condiţiile deosebit de ostile şi degradate create de Guvernul Statului Român, totuși Oştirea Romană avea o remarcabilă capacitate de luptă, capacitate pe care Guvernul şi Ferdinand făcuseră tot ce era posibil să o saboteze, capacitate care s-a dovedit sub agresiunile simultane cea făţişă a adversarului şi cea clandestină a duşmanului intern reprezentat de clasa „conducătoare”.

 

VISUL DE AUR AL INVADATORILOR DE PESTE 2.000 DE ANI DISPARIȚIA UNUI STAT ROMÂNESC !

 

La recomandarea şefilor lor străini, în 1917 guvernul cu Ferdinand în frunte plănuiau să se refugieze în Rusia ceeace însemna în fapt, dispariţia Statului Român cu efectul împărţirii teritoriilor locuite de romani sub controlul statelor vecine: Ungaria, Serbia, Rusia, Bulgaria. 

VISUL DE AUR AL INVADATORILOR DE PESTE 2.000 DE ANI. Preventiv trimiseseră tezaurul înainte de planificată disoluţie a „Statului Român Modern” ca să rămână al lor.

DAR patrioţii români nu s-au lăsat distruși. Au înţepenit în tranşee la Mărăşeşti şi Oituz, au respins pe germani, s-au îndreptat spre est şi au dezarmat şi alungat hoardele ruseşti dezorganizate de revoluţie, s-au repliat şi au respins atacurile din aprilie şi iulie 1919 ale ungurilor sub conducerea evreului Bela Cohen, şi au eliberat Budapesta de guvernul  chipurile comunist şi au pus şi opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta la 4 august 1919

Forţa şi hotărârea Neamului Românesc a convins inamicii de toate felurile că nu se pot juca prea mult cu noi şi trebuie să facă şi ce vrem noi aşa că s-a făcut reîntregirea la 1918.

La Conferinţa de pace de la Versailles în 1919, partea învingătoare a fost condusă de şeful delegaţiei americane Felix Warburg iar partea perdantă a fost condusă de şeful delegaţiei germane Max Warburg, adică frati’su lu’ Felix !!!
În favoarea cui credeţi că a negociat Felix cu Max, cine se încumetă să ghicească?»