PRIZONIERATUL ROMÂNILOR ÎN RUSIA SOVIETICĂ A FOST UN HOLOCAUST

INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ 

 

 

Suferinţele soldaţilor români căzuți în prizonieratul sovietic au rămas prea puţin dezvăluite. Este greu de stabilit numărul total al mili­ta­rilor români făcuţi prizonieri de către so­vietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după cum nu poate fi trecut cu  vederea fap­tul că România a fost mai mult timp în răz­boi împotriva URSS (22 iunie 1941 – 23 au­gust 1944), decât împotriva Germaniei na­ziste (23 august 1944 – mai 1945).

O cer­ti­tudine: pierderile Armatei Regale Ro­mâ­ne au fost mai mari în timpul campaniei din Est, decât în timpul campaniei din Vest, când deja zarurile fuseseră aruncate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Au existat trei mari etape ale căderii în prizonierat: la Cotul Donului în noiembrie 1942, după căderea Crimeei apărată şi de forţele ro­mâ­ne în aprilie 1944 şi dezastrul din august 1944 din Moldova.

I. OPRIȘAN – Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică, vol. I și II, (Editura SAECULUM I.O., București, 2014)

Instrumentarul istoriei orale are ve­chi­me în Occident, dar a ajuns cu în­târ­ziere în România, de aceea in­ter­viu­ri­le luate de I. Oprişan în 2004-2005 unor supravieţuitori ai campanei din Ră­sărit şi, de cele mai multe ori, ai pri­zo­nie­ratului sovietic reprezintă documente de prim ordin.

Pentru toţi militarii şocul capturării a fost mare. Toate mărturiile concordă asupra unei foarte mari rate a mortalității în două segmente ale traseului prizonierilor de război români:

1) mar­şu­ri­le lungi şi extenuante pe care au fost for­ţaţi să le îndure în zilele imediat după cap­turarea lor, fie la Cotul Donului, în iarna lui 1942, sau în nordul Moldovei, în 1944. Cei slăbiţi şi care rămâneau în urma co­loa­nei erau împuşcaţi fără milă de gărzile so­vietice. După ce prizonierii ajungeau în ora­şul/satul-colector urma

2) transportul lor în garnituri destinate iniţial ani­ma­le­lor, în celebrele bou-vagoane, pentru a fi re­partizaţi lagărelor din adâncurile Uniu­nii Sovietice. Suprapopularea vagoanelor (zeci de oameni nevoiţi să împartă un spa­țiu restrâns), slăbirea organismelor după mar­şurile istovitoare, mâncarea insu­fi­cien­tă şi, mai ales, lipsa apei au dus la moartea altor mii de prizonieri români. Care erau în­gropaţi la marginea şinelor de cale fe­ra­tă, fără a exista o contabilizare a lor.

 Având în ve­dere imensele pierderi umane suferite de sovietici, nu e de mirare că prizonierii de război români au fost distribuiţi în di­verse lagăre care deserveau anumite obiec­tive economice.

Au muncit în mine, carie­re de piatră, la exploatarea lemnului, în kol­hozuri.

După cum reiese din mărturiile înregistrate precum şi din documentele publicate în ultimul sfert de veac, în afara capturării de către ruşi a unui însemnat număr de prizonieri români, în mod izolat, în luptele locale, atât în timpul retragerii lor în faţa armatelor germane şi a aliaţilor, cât mai ales în cursul ofensivelor din anii 1942 -1944, cei mai mulţi ostaşi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri în Est în grupe imense, care nu vor putea fi ştiute niciodată cu exactitate, respectiv în trei momente cruciale: în urma victoriei sovietice de la Cotul Donului/Stalingrad (decembrie 1942), în urma ofensivei ruse din Caucaz/Crimeea (1943) şi mai ales în preajma şi imediat după încetarea ostilităţilor antiruse, prin mesajul regelui Mihai I al României de întoarcere a armelor, rostit la 23 august 1944.

Dacă, după legile războiului, ostaşii şi ofiţerii români prinşi la Cotul Donului şi în Crimeea au reprezentat o captură normală – cauzată slabei noastre dotări militare şi neobţinerii ordinului de retragere spre a ieşi din încercuirea sovietică, de teama să nu-l supere pe Hitler -, numărul încă şi mai mare de prizonieri luaţi în Basarabia şi Moldova, în zilele de 23-27 august 1944 a constituit un abuz incalificabil, un sechestru al ostaşilor şi ofiţerilor care depuseseră deja armele, în virtutea apelului către ţară rostit de rege.

S-au tot luat prizonieri militari şi persoane civile până târziu, chiar în septembrie-octombrie 1944, când armata română lupta alături de cea sovietică în nordul Transilvaniei sau trecuse deja Tisa.

 

Sovieticii aveau directive bine definite în ceea ce priveşte separarea trupei de ofiţeri şi subofiţeri. Unul  simplu soldat, mărturisa că militarii români capturaţi de sovietici, în rândul cărora se aflau şi ofiţerii care se amestecaseră în mijlocul soldaţilor rupându-şi tresele, au fost obligaţi să-i indice pe ofiţeri, fiind ameninţaţi de sovietici cu mitralierea.

Ofiţerii erau consideraţi instigatori, dar şi elemente sociale periculoase, având în vedere că după modelul polonez şi cel al epocii, în general din categoria ofiţerilor făceau parte atât cei activi (cu atat mai periculoşi, dar minoritari), cât şi rezervişti, membrii ai intelectualităţii române (profesori, învăţători, funcţionari, în general oameni cu şcoală care ar fi putut avea autoritate în faţa trupelor formate în marea lor majoritate din ţărani).

Unii ofiţeri români probabil că au încercat să se piardă în mulţimea prizonierilor de frică să nu fie direct împuşcaţi, după cum clama propaganda nazistă şi cea antonesciană care erau direct interersate ca trupele să lupte cât mai bine, până la moarte. Alţii ofiţeri şi-au acceptat soarta cu demnitate.

 

Pentru toţi militarii, şocul capturării a fost mare, transformarea  în prizonieri, dependenţi de o voinţă externă percepută ca malefică, a fost reţinut pentru toată viaţa. 

„Am fost 90 de români în vagon şi 10 nemţi. Când am ajuns în Karaganda, din ăia zece nemţi n-a mai rămas niciunul. Toţi au murit. Şi noi dintre ăia 90, dacă ne-am mai dat jos vreo 40 sau 50. (mureau) din cauza frigului şi din cauza alimentaţiei. C-am mers două săptămâni cu trenul”.

 Mai ales privarea acestor oameni de apă este dovada unei intenţii suplimentare de a-i chinui, având în vedere că nu traversau deşertul Arabiei. Unul din repondenţi îşi aducea aminte cum a implorat un băiat rus să-i umple traista cu merinde cu apă şi cum acesta, fiind pe punctul de a i-o înapoia plină, a fost ţinta tirurilor gărzilor care păzeau trenul.

Pentru a spori chinul, li se dădea din când în când celebrul hering afumat şi sărat.

Alte marturii dezvaluiau că datorită setei, prizonieiri ajungeau să-şi bea propria urina sau să lingă balamalele, în căutarea unui strop de rouă.

 

 

 

 

 

 

Unul din cei intervievaţi răspundea senin că în URSS erau trei feluri de mâncare: supă, supă, supă. Din cea chioară, evident. Alt supravieţuitor întărea ideea „ne dădea ciorbă, dar mai mult apă” „Când ne duceam la lagăr, ne punea să mergem cântând. Ce să cânţi cu apă goală?

Din gamelă nu luai decât apă goală, câteva bucăţi de capete de peşte. Peşte a dat mult acolo şi varză”.

 Marşul coloanelor de prizonieri a fost teribil: „Şi mână, şi mână şi mână! Opt zile şi opt nopţi, pe jos, fără mâncare, fără somn, fără absolut nimic! Meregeam adormiţi, visam pe drum (..) Şi ziua în marş mai trăgeam buruieni, că-n pustietăţile alea numa buruieni erau pe câmp şi băgam în gură şi mâncam gheaţa, cum erau bălţile îngheţate.”

 Până în Urali trenul a făcut trei săptămâni „or murit 50-60 de oameni din fiecare vagon.” Hrana dată prizonierilor, formată din peşte sărat, pesmeţi uscaţi, dar nu şi apă. Intr-o baracă de 250 de oameni din lagărul din Urali, iarna a fost teribilă pentru români: în fiecare noapte mureau 10-20 (datorită diareei provenita de la zăpada mâncată după ce au fost daţi jos din vagoane).

 

 

 

 

 

 

 

 „Ruşii-s ruşi, d-aia le zice porci. Zice una şi face alta”  „nu credeam că mai vin acasă. Azi îţi dă drumul, mâni îţi dă drumul…Dar tot minciuni spuneau” Se mânca sfecla rămasă în pământul care se dezgheţa primavara în timp ce mergeau din lagăr către mina de carbune din Donbas. „Rusia era săracă tare…n-avea aţă, n-avea ac- să nu ai aţă, bre!? Poate că la oraş era, da’ aici, unde am trăit eu, nu, sărăcie! (…) era unul Sfredi Petrea din Dărăbani, doi fraţi, unul a murit în Rusia. Petrea, avea o carte de rugăciuni.

Când citeam cartea aceea de rugăciuni, toţi câti eram în blocul acela în baraca aceea, toţi ne aşezam în genunchi. (…) Nu, n-aveam speranţă, dar totuşi ziceam din gură, mă-nchinam Doamne, liberează-mă de aici”.

Unul dintre cei eliberaţi relativ repede, în 1946, după numai doi ani de prizonierat în Crimeea, repatriat cu vaporul Transilvania, eveniment folosit propagandistic de noile autorităţi pro-comuniste, chiar dacă, simplu soldat, are intuiţia adevăratei motivaţii a eliberării rapide „Eu cred c-a fost problemă politică. Pentru că a recrutat tot cam de leatul meu, mai tineri. Au spus aşa :”Mergeţi acasă.Luaţi legătura cu primăriile. Acolo e Frontul Plugarilor, e PCR. Să sprijinim.” 

Marea majoritate a mărturiilor face referire la înrolările în cele două divizii înfiinţate de sovietici. Dacă spre deosebire de majoritatea ofiţerilor regalişti şi loialişti care a refuzat destul de net să colaboreze cu sovieticii, în schimb trupa nu avea repere ideologice atât de clare, nu-şi dădea seama de implicarea politică, de multe ori considereau că este doar o şansă de scapă de iadul captivităţii sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unii dintre cei intervievati au recunoscut că s-au înrolat în diviziile Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloşca şi Crişan, că au semnat un jurământ prin care se angajau să lupte pentru ţară, pentru a o elibera de fiara nazistă etc. Aparatul de propaganda sovietic s-a folosit, fără îndoială, şi de naivitatea prizonierilor, marea majoritate formată din ţărani fie analfabeţi fie semianalfabeţi care erau mai uşor de influenţat de agenţii PCdR.

Soldaţii români au rămas mai puţin timp în prizonierat decât masa ofiţerilor din Armata Regală care nu a acceptat să colaboreze cu regimul comunist. Unii soldaţi s-au întors în 1946 sau 1948 dupa 2-4 ani petrecuţi în URSS. O altă certutudine: numărul celor înrolaţi în diviziile colaboraţioniste a fost destul de mic (o divizie sovietică avea în jurul a 12.000 de militari) faţă de numărul militarilor capturaţi (trupă şi ofiţeri) care variază în jurul a peste 200.000 de oameni (din cei 300.00 daţi dispăruţi).

Pieredrile umane osicileaza in functie de etapa razboiului din est intre 10% si 50% din efectivul implicat (23% la Odessa, 10% la nord de Marea Azov, 24% in Crimeea, 22% la sud de Harkov, 17% in Caucaz dar nu mai putin de 50% la Cotul Donului si in Stepa Kalumca. 70.406 militari au fost ucişi, 242.132 răniţi şi bolnavi iar 307.216 dispăruţi (5.916 ofiţeri, 5.338 subofiţeri, restul trupă). 

Au fost trei valuri de eliberare a prizonierilor de război români luaţi de Uniunea Sovietică în perioada iunie 1941- august 1944: 

(1)un prim val a fost eliberat în 1946, după 2 (sau 4 pentru cei luaţi prizonieri la Stalingrad în 1942) ani de prizonierat. Se pare că s-a încercat oferirea a unui mic ajutor electoral blocului comunist în prizma alegerilor din noiembrie 1946.

(2) În 1948 au fost eliberaţi alte mii de militari români dupa 4 (6 ani-Stalingrad) ani de prizonierat. Ambele valuri erau formate din soldati supravieţuitori (în general tarani).

(3) Ofiţerii au râmas până în 1950-51, irosind 6-7 (sau 8-9 ani pentru cei capturaţi la Cotul Donului-Stalingrad) de ani din viaţă.

Această etapizare se aplică celor care au supravieţuit, evident.

 

Rata mortalităţii este imposibil de stabilit, poate doar documentele sovietice să ofere o cifră aproximativă (dar în acestea nu au cum să apară morţii din timpul transferurilor fie din timpul marşurilor forţate, fie din bou-vagoane care nu sunt contabilizate- se poate oferi o cifra aproximativa a prizonierilor români care au intrat în lagărele GUPVI.)

Speculând şi aproximând, credem că aceasta s-a numarat între un sfert si o treime din numarul prizonierilor de razboi romani capturaţi de sovietici (între 50.000 şi 75.000).

O estimare rezonabilă şi minimă. O altă pistă care ar ajuta la stabilirea acestei cifre ar reprezenta-o numărul prizonierilor de război români care s-au întors şi care ar trebui să apără undeva în arhivele militare române.

Dacă am scădea această cifra din numărul total aproximativ al celor capturaţi, am putea avea o imagine a pierderilor umane din iadul sovietic.

Pentru că de bună voie au rămas în URSS foarte puţini militari români seduşi de mirajul sovietic, fie că vorbim de ofiţeri sau de soldaţii ţărani mistuiţi de dorul de a-şi revedea satele natale.

 

 

…

 

 

 

 

 

 

 

După estimările cele mai aproximative, întrucât un calcul exact nu poate fi efectuat, au fost luaţi prizonieri militari combatanţi şi militari care depuseseră armele cca 500.000 de inşi, mulţi dintre ei trecuţi în statistici drept dispăruţi sau morţi (între cei cca 1.200.000 de eroi pierduţi în perioada războiului).

Ţinem să observăm că în nicio statistică din lume nu figureză civilii luaţi prizonieri cu anasâna de sovietici şi duşi împreună cu ostaşii în pustiurile ruse sau cei împuşcaţi în cazul că nu şi-au dat bunurile (animale, căruţe, alimente etc.) sau chiar dacă le-au dat şi au făcut corvezile impuse nu le-au plăcut cine ştie din ce motive invadatorilor veniţi pe urmele hoardelor medievale.

Se estimează pierderile de vieţi umane şi de prizonieri militari şi civili la cca 1.500.00-2.000.000 de oameni.”

Surse: 

https://filme-carti.ro/carti/infernul-prizonierilor-romani-in-uniunea-sovietica-50152/

 

Volumul “INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ”

Ionel Oprişan

Editura SAECULUM I.O.

Bucureşti – 2014