De la Revoluţie la Generaţia Facebook. Patologiile politicii româneşti și epoca triburilor sociale

 

 

 

 

 

 

 

 

Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Dacă în jurul unor emoții viața noastră comună obține sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și înaltă parte.

 

 

 

Într-un tur al primului și al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2014, s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare a rezultatelor care nu a fost prevăzută de nimeni.

Pornind de la o situație în care votul din diasporă a fost viciat de lipsa unor stampile de vot sau a unor secții de vot suficiente, în câteva capitale europene, diaspora română a început protestul la secțiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. 

Guvernul a refuzat să organizeze în turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziune a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și  candidatul pentru președinție, care conducea confortabil după primul tur, cu 10 procente avans. 

Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook, destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept.

Am întâlnit și noi, în iarna lui 2012, această fenomenală mișcare de proteste pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare. 

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat.

 Același mecanism  dar de mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al presidențialelor.

Modul în care Guvernul a gestionat alegerea și modul în care a răspuns după primul tur

 80% din populația reală din România a urcat la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu a fost o mișcare la urne pentru un candidat.

A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora, care nu a fost rezolvat de Guvern.

 Victor Ponta ar fi  obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiții normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. 

Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă într-un tip de afectivitate a raționalității, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii.

Este o faliment al politicii clasice și  nu doar partidul de putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unei partide și a legăturii lui cu masele.

 Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

Generația aceasta a tinerilor  a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generația Facebook  Sau Generația Y, are unele caracteristici importante: este dezamăgită, nu respectă vechile moduri de legitimare, se opun autorității de orice fel și se întrepătrunde între apatie și revoltă de pe străzi. 

Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacție emoțională de frustrare.

Campania lui Ponta a fost prea sofisticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul,din toate zonele, iar această hibridizare a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic.

Nu au putut să evalueze modul în care va evolua emoția legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una dintre ele fiind asocierea cu Corneliu V adim Tudor.

Dincolo de greșeli de tactică sau strategie

Există un fond de partide clasice care este taxat de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii.

Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și firav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică.  S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri,a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă.

 Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne, chiar dacă este vorba despre o fenomenă cunoscută în ultimii ani ca mecanismul mișcărilor străzii – mișcare a indignaților, Wall Street, revoluțiile portocalii, revoluțiile arabe -,ridicarea unui maselor, a străzii împotriva establishment -ului politic. 

Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și oțină un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul în care s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetățenii din unele dintre acestea au fost împiedicați să voteze, pot avea mai multe origini, inclusiv o birocratică inerție pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulți oameni, de mai multe secții, de mai multe multe etc, dar, de altfel, această fenomen amplifică forța televiziunii plus Facebook, rețelele de socializare, un produs o adevărată revoluție la urne. 

Este imposibil de obținut o astfel de mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. 

Evident, am avut o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook și cei mai nemulțumiți de actuala clasă politică.

Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simțeau dezavantajat în bătălie cu actualul sistem politic, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributul politicianului clasic.

Există o generație Facebook 

Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicii. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și numai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazați pe marketing își creează grupuri mari de suporteri la alegeri sau înaintede alegeri, atunci când se folosesc cele mai moderne metode de manipulare a populației și a segmentelor electorale, a apărut acest mod de cinstire a unui politicician care se bazează pe câteva atuuri.

 

 Punerea în paranteză a televiziunii care  duce la autonomia unui nou tip de mass-media, Facebook, sau o combinație între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. 

Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetățenești care sunt încălcate.Se naște o nouă constiinta – constiința strazii, care este un semn al modernitatii, obligând statul român sa se mobilizeze mai repede în a intelege ce vor oamenii, intra in dialog, schimba stari de lucruri sau facereforma.

 Mulți politicieni, din toate partidele, nu numai cei carese va considera că probabil este vorba despre oteorie a unui complot, vor construi scenarii de studiu care să explice cesa întâmplat, dincolo de vinovăția lor sau recunoașterea obiectivelor unui decalaj față de lumea de azi. 

Vedem clar o inadecvare apoliticii de acum, o politică a tuturor partidelor laviața socială nouă,la ceea ce cere un nou tip de civism.

Generația Facebook  are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. 

Paradoxal, este o masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă să fie unite de o emoție mai degrabă, și nu un contract social pe termen lung. Este o generație circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foartemare nici în celălalt.

 Este o generație dezamăgită, dar capabilă să acționeze punctual în momentul în care un drept al individuluieste încălcat. Apare astfel un nou tip de simț al comunității, dela interesul comunitar la interesul național.

Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă,a intereselor fi căruia ca individ, a drepturilor mele ca individ. 

De 200 de ani, statul român încearcă mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre care este vorba tot timpul: unitatea națională; am urmărit doar obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social,nimic serios pentru economie – excepție, comunismul lui Ceaușescu.

Acesta este o caracteristică interesantă a acestei generații. Este ogenerație în flăcări, o generație care se adună în jurul unei emoții, dar nu sunt un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contractele tradiționale, moștenite prin educație.

Este un contract pe durată determinată. Un fel de, cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – politica a neotribalismului. Oamenii se află în stradă și fac un fel de elogiu al rațiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoaștem noi de Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social.

Generația Facebook  reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup simte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluție de generalizare a insecurității.

Peste trei sferturi dintre români simt o mare nesiguranță pentru locul lor de muncă. Această generație nouă simte această insecuritate, dar caută o soluție și, față de ceilalți,renunță la apatia socială și politică, devine un grup care acționează, chiar dacă intermitent. 

Revolta este soluția principală,solidaritatea într-o emoție colectivă este forma de manifestare. Nu poțiprosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes național sau interes colectiv.

 Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și aceasta face mai ușor de indoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicii: datorie, patriotism etc. Este, în final, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și a unei noi forme de cultură politică.

 Este o cultură politică care are mai degrabă un aspect anarhic câteodată, dar aduce o nouă formă de responsabilitate, care încă nu este maturizată.

Aceste mișcări se tem să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiți de sistem, dar este o generație interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generație, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage.

Politica mutantă, antreprenorul politic și partidul francizei 

Motto: „Românii sunt iubitori de noi ,

Înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii“.

Un episcop bulgar, în jurul anului 1680

Eroarea noastră, principala percepție este legată de faptul că ne imaginăm că partidele au o indisolubilă relație cu electoratul. Dacă vom crede pe cuvânt discursurile de campanie, atunci vom avea imaginea unor pietre uriașe în care locuiesc diferite tipuri de electori, iar pe de altă parte zboară îngeri de diferite culori politice, alimentând mulțimile extaziate cu vorbe de duh, azimă și honey.

Electoratul se întâlnește doar din patru în patru ani cu politica. În rest, citește ziare, stă zile și nopți în fața televizorului, adoarme și se trezește cu radioul pornit pe noptieră. 

Partidele din viața reală trebuie să păstreze doar o legătură continuă cumass-media. 

Zilnic trebuie să urce un bolovan pe munți.  Electoratul este sfătuit de jurnaliști și înțelege că este important să avem populari ca să ne protejăm interesele țării.

 O greșeală este legată de faptul  că ne credem unici și nu ne uităm prea mult la ceea ce se întâmplă în Europa. Dacă am privi la alții, am putea observa că mutațiile politicii europene sunt rapide, că apar  politiciaeni de genă mutantă.

Ba chiar am putea spune că apare o politică mutantă. Noua politică apare cu brutalitate, nu așteaptă secole ca să ne avertizeaze.

Berlusconi (și Bernard Tapie) au apărut cu brutalitate, fără avertismente.O noua ipostază a politicianului în Europa – un fel de politician total, un super-politician, robocopul politicii. 

Două fenomene sociale sunt responsabile pentru acestemutații politice. În primul rând, această nouă politică reală vine dintr-o schimbare profundă a raportului dintre economie și social, consum și capital, proprietate și circulație.

Procesul de producere a plusvalorii nu mai este indisolubil legat de proprietate,extragerea de plusvaloare nu se mai face doar prin exploatarea directă a muncii, cum spunea Marx. Multe întreprinderi de mare succes din ultimele ani și-au bazat succesul pe schimbarea raporturilor dintre producție, distribuție și consum.

 Cel care vinde mărfurile nu este anonim, nu trebuie sa se mai chinuie sa-și faca un nume, el devine rapid cetățean al imperiului.

 

România – sfârșitul utopiei politice

România a traversat ultimii 15 ani sub semnul utopiei. Născută la Crăciunul, în care am păcătuit cu  Ceausescu, democrația utopică ne-a purtat rătăcind prin deșertul fiecărui, mai bine de o decadă, obligându-ne să plătim acea păcat originar.

Utopia a fost singurul mod prin care am putut noi,românii, să privim peste gardul prea înalt al istoriei.

Utopia s-a născut pe baza facultății noastre de viză împotriva realității, irațională, agresivă, fantasmagorică. Am văzut că există o Românie profundă, care nu este atinsă de comunism. 

Ne-am amăgit că veșnicia sa născut în satul românesc și că sufletul pârâului român este de neîntinat.  

Coeziunea partidelor se bazează pe simplitatea loialității, cine pune întrebări esteeliminat ca trădător, iar dacă cineva are dubii, este izolat de ceilalți.Conducătorii iubiți de popor au spus poporului doar ce voiau să audă. Nu vorbesc niciun conducător despre nevoia de a lucra mai mult.

Nici nu ne sculăm prea târziu sau ne culcămprea devreme. Nici nu ar trebui să ne spălăm mai des, ori săcurățăm singuri șanțurile din fața porții ca să nu ne mai înundămploile curte.

Toți au spus doar că există niște trădători, existăforțe oculte, de regulă adversari politici, din cauzacare nu curgelapte și miere peste colțul nostru de rai. Serviciile lor secrete au

vorbit tot timpul despre amenințări, vulnerabilități sau conjurații trădătoare. Dar nimeni, niciodată, nu a dat vreun nume.

Vinovații au rămas misterioși, iar conducătorii deveneau de două ori mai puternici: deveniseră păstrători ai unui minunat secret, care nu se poate spune nicimăcar și, cu un tambur, puteau și să-i șantajeze pe cei care simțeau cu musca pe căciulă.

Conducătorii au scăpat mereu țara de separare, de ocupare sau de izolare. Erau mereu diferiți de cei care le cărau lectica printre popoare.Conducătorii au avut grijă ca politica să fi fost timp de 15 ani organizată în două blocuri. Noi și Ei. A existat mereu un dezechilibru între o mare parte (FSN, PDSR, PSD) și o sumă de partide mai mici, obligată să se alieze pentru o câștiga. 

Cei ca noi erau demni de iubire – Ei, cu toții, niște ticăloși.

Alternanța la putere făcea locurile să se schimbe, păstrând ura intactă. Astăzi,  bipolaritatea a murit. Există tendința de a construi o lume politică pe trei piloni.

Dacă adăugăm PSD, avem deja trei partide și mai multe variante pentru alegători. Iubirea sau ura nu mai ajung pentru a ne raporta la spectrul politic. Trebuie să fie o valoare intermediară sau poate chiar să avem curiozitatea să ne întrebăm cine sunt politicienii pe care i-am iubit, sau pe cei pe care îi uram.

Politica nu mai este un vehicul spre paradis, ea va deveni un fel de poștalion care ne duce până la han, la bordel ori poate … în fine,la muncă. 

Va deveni un mijloc de acțiune social, nu o opțiune de viață și de moarte. Poate oamenii își vor da seama că viața lor nu mai este atât de dependentă de politicieni. Trebuie să neuităm la ei ca la niște oameni, să alegem după performanțe, nu după pasiunile noastre sau fantasme. 

Într-un sistem multipolar,președintele nu mai este zeu, veghind la lupta dintre Bine și Rău,devine un pol care va avea poate forța de atracție politică egală cu a unuia dintre ceilalți trei.

Poate deveni cel puțin un președinte respectat de popor. Traian Băsescu a fost ultimul beneficiar al mesianismului politic în România. A venit ca un antierou, a spus din prima zică a uitat calul alb la o crâșmă, unde ia oferit o bere, un bărbat de râs, un râs de cesar de de moment, care a deplâns poporul că este constrâns să-l aleagă pe el, un plebeu comunist.

Era primul conducător care părea viu și seamănă cu cei mulți și flămânzi. Este ultimul beneficiar al utopiei, dar o utopie degradată, cea în care investim ultima formă a visului, adică nebunia de a crede că un om simplu va putea face ceea ce nu au putut face cei  dăruiti cu har. O utopie un disperaților.

Odată cu el însă, utopia politică va muri de definitiv, pur și simplu pentru că este rezultatul pierderii fascinației pentru eroul-salvator. Cruzimea maselor o depășește în acest caz pe cea a conducătorilor trecuți. Ei dau acum căsătoria desculțului senzația că este egalul zeilor . Dar nu pentru că l-ar iubi, ci pentru că vor să-i pedepsească prin această blasfemie pe zei.

Într-o zi, Președintele de acum va pierde. Mi-ar plăcea să cred că Președintele României va fi demn în actul ultim al pierderii puterii. Că va rezista cu dignitate.

De ce? El este și pentru adversarul meu politic, dar motivul meu este subiectiv. Am plecat la 14 ani din sat, cu un geamantan de carton în mână, să cuceresc lumea. Și am văzut un lucru care ma cutremurat: în democrație, conducătorii sunt omorâți prin vot. Nu sunt împușcați, nici în junglă, nici ghilotinați. 

În sistemele utopiei democrației, ei nu-și-au dat seama că au murit. Umblă ca niște fantome, se miră că numai sunt șefi. Pun totul pe seama trădării și nici măcar nu știu că au murit. 

Când scriem aceste rânduri, se apropie bilanțul celor 30 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989. Se vorbește mult despre ce sa schimbat, pro sau contra, se vor găsi lucruri bune sau rele, în funcție de tabere. Dar dacă ne uităm cu atenție, vedem că sunt foarte multe lucruri care nu s-au schimbat, au rămas ca niște pietre grele care s-au opus evoluției sau curgerii politicii sau dezvoltării țării.

Deci ce nu sa schimbat? Încercați o listă, fără multe exemple sau explicații. Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea.  Dar ce nu sa schimbat? O listă fără multe comentarii sau explicații …

După aceste decenii trecute, nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment,când au murit cei mai multe din oameni.

Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câțiva zeci de mii de revoluționari care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxeși impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult timp pentru că nu mai are cine să lupte pentru ei, vaduvele și orfaniinu pot ieși să sebată cu scutierii.

Au rămas frica și o politică moartă de frică , mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.

Politicienii trec,dar frica rămâne, ca o fază, ca un memento al incertitudinii și golului, al chaosului și morții sistemului.Nu am scăpat nici o nevoie de tact, o acută prezidențializarea puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor avea mereu un președinte care să le aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. 

În prezent, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români – Santa Klaus. 

Discursul urii  a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei din țară care nu votează progresiști, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. 

Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cu noi. Diversiunile cu polenizarea apei și coloanele armatei sunt în revoluție pe Facebook.

A revenit ,dupa 30 de ani, anticomunismul și a rămas valabilă mxima lui George Soros :

”Este întotdeauna mai ușorsă mobilizați oamenii contra unui ceva decât pentru ceva” 

Autonomia ungurilor și a secuilor este tot în stare de proiect, acum mai avansat, dar tot așteptând mai bune vremuri pentru a trage o mică frontieră care să înconjoare moșia Székelyföld.

Încă mai avem școli, iar  PIB-ul nostru este,tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989.

Mai avem încă ediții chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă,după trei decenii de democrație, masele în stradă pentru a șterge guvernele de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoti, corupți ,bandiți sau golani, dar într-o proporție mai mare decât în ​​primul an de libertate. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție în acte ori niște ofițeri din administrația centrală sau locală cer bani negri sau șpăgi pentru eliberarea documentelor.

În general, încă funcționează mitologii politice în locul unorstrategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe mioritica plaiurilor,economia de piață care ea singur aduce bunăstarea, singura cotă– singura cale spre bunăstare și creșterea economică.

FMI și Banca Mondială ne dau certificat de sănătate și ne facem proiectul de buget pentru anul vitivinicol, iar mitul bunăstării rămâne să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o seamănă cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica formă delegitimare a unei autorități. 

Administrația locală este inclusă încentrul centralizat, obiectivul căruia lucrăm de două secole, astfelcă avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană,acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale înteritoriu.

Forța centrului se întâlnește ca localitățile locale să fie doar copii baronilorde la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea,nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduce o schemă abstractă creată la centru sau țintă de politică politică: social-democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs.inocenți etc. Astfel, după  toată această perioadă,puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță reală pentru oameni concreți sau comunități reale.

Avem și acum  o politică obsedată doar de menținerea puterii și domniei și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluripublice în timp ce crede că trecerea statului de proprietate încapitalul recenta este revoluția adevărată (dar nu l-am citit peMarx, care credea la fel, doar că voia asta pentru clasa muncitoare).

Și acum, liderii dreptei sunt tot angajații statului, chiar dacă s-au dezvoltat și un mic capitalism românesc. Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public; din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanţii ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid,și o invocă, vorbesc în numele defunctei.

Miile de organizație de îngrijire se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri în care statul uită de oameni, formate mai ales din rândul tinerilor, nu sunt introduse în seamă, dar rămân la lista de susținere a intelectualilor sau la scrisori deschise către vreun conducător care candidează la vreo funcție.

Acum idolatrizăm o vreme pe tinerii care  au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca pe cei care odinioară au iesit să moară în fața tancurilor, dar în scurt timp toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să crească copii.

Nici acum nu avem încă un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente de contabilitate și cu ochii închiși. Resursele noastre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor.

Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război,  natalitatea scade continuu.Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. 

O naivitate șocantă pentru un popor care se bucură că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să necalce în picioare.

O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mere ufrustrată că nu-l primește.

După 25 de ani de libertate, „istoria încă se răzbună pe noi,repetându-se”, cum scria acum un secol Nicolae Iorga.

Explozia politicii ca spectacol și Facebookul inovează, dar ne duc înapoi spre formele embrionare de tribalism politic.

 

 

Vasile Sebastian Dâncu

Fragmente din : TRIBURILE. Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

https://www.academia.edu/30839961/TRIBURILE_Patologii_ale_politicii_rom%C3%A2ne%C5%9Fti_de_la_Revolu%C5%A3ie_la_Genera%C5%A3ia_Facebook