CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 8 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 8 aprilie în istoria noastră

 

 

 

 

Anul  217 e.n.: Impăratul roman Caracalla, (211-217) (n. 186), este asasinat  si succedat la tron de prefectul Garzii Pretoriene Marcus Opellius Macrinus.

Caracalla a efectuat în 213 o călătorie în Dacia pentru a pune în aplicare programul  său militar de întărire a fruntariilor europene ale Imperiului Roman.

 

 

Prezența sa in Dacia  fost atestată de numeroase inscripții  și de câteva fragmente statuare găsite la Porolissum (Moigrad, jud. Salaj).

Cele două fortificații romane de la Porolissum, împreună cu un sistem defensiv complex,  au reprezentat cheia de boltă a apărării romane în regiunea nord-vestică a Daciei.

A fost asasinat  în timpul unei campanii militare in Mesopotamia.

 

 

1802: S-a născut la Bârzeiu de Gilort, județul Gorj, Gheorghe Magheru, general și om politic, conducător al armatei revoluționare române din Muntenia, la 1848 .

 

Fișier:Gheorghe Magheru desen.png

 

 

A avut o viată  aventuroasă, fiind un haiduc celebru în zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române.

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al  revolutionarului roman transilvanean Avram Iancu. A decedat la  23 martie 1880 în  București.

  NOTĂ: „Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic dicţionar” dă naşterea la 3 martie 1802.

 

 

 

1823: Este sfinţită biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din satul Cinişeuţi, judeţul Orhei, din Basarabia ctitorită de Matei Ziloti.

 

 

 

La începutul secolului al XIX-lea satul era în proprietatea familiei Ziloti şi avea 151 de gospodării ţărăneşti.

 

 

 

 

1828: S-a născut la Parma, în Italia, medicul Carol Davila.

Pe numele de naştere Carlo Antonio Francesco d’Avila (d. 24 august 1884, Bucureşti), a  studiat în Germania şi Franţa.

A sosit în Ţara Românească la 13 martie 1853, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne şi Cher.

Ar fi trebuit să stea în Ţara Românească doar 3 ani, dar a rămas până la sfârşitul vieţii. A venit  în Bucureşti invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar.

A contribuit fundamental la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti.

În 1860 a fost ridicat la rangul de general de domnitorul Al.Ioan Cuza.

A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi   proiecte de reformă.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a intemeiat la Bucuresti  Azilului de orfane, întecaruia îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta.

 Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri. Printr-un decret-lege semnat de principele Carol I, la 31 mai 1868, i se acorda cetatenia romana.

  În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central.

La iniţiativa dr Mioara Mincu şi a Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România, generalul a fost numit membru post mortem al Academiei Române.

Importanţa meritelor generalului în punerea bazelor medicinei moderne din România, este recunoscută şi prin faptul că unele dintre cele mai importante instituţii de sănătate îi poartă numele, precum Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Spitalul Universitar de Urgenţe Militar Central „Dr. Carol Davila”, Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila” ş.a.

 

 

 

 

 

 

 

1829: Se tipărește la Bucureşti primul periodic în limba română din Valahia, „Curierul românesc”, editat de Ion Heliade Rădulescu (8 aprilie 1829, stil vechi – 20 aprilie 1829, stil nou).

 

Cu o apariţie îndelungată şi constantă, ziarul folosea la început alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză; din 1844 s-a trecut treptat în editarea publicaţiei la folosirea alfabetului latin.

Ion Heliade-Rădulescu, scriitor român

Ion Heliade-Rădulescu, scriitor român

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat unul dintre cei mai importanti ctitori din cultura română prepaşoptistă

 

 

 

Curierul românesc va apărea pînă la 19 aprilie / 1 mai 1848, seria a I-a  şi 29 noiembrie / 11 decembrie – 13 / 25 decembrie 1859, seria -a II-a.

 

 

 

 

 

 

 

1839, 8/20: S-a născut (la Sigmaringen, în Germania) Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, proclamat domnitor al României la 10.V.1866.

După cucerirea Independenţei (1877), în data de  10.V.1881 Carol I este încoronat, devenind primul rege al României.

Și-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne româneşti, contribuind la consolidarea instituţiilor democratice ale statului.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, photos

 

 

 

 

A fost membru de onoare al Societăţii Academice Române (1867), preşedinte de onoare (1879-1914) şi protector (1867-1914) al Academiei Române (m. 1914).

 

 

 

 

 1869: În Basarabia ţaristă este aplicată reforma instituţiilor judecătoreşti.

 

 

 

 

1880: A avut loc la Teatrul Național din București, premiera comediei lui I.L. Caragiale ”D’ale carnavalului” ; piesa a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 mai 1885; (8/20).

 

 

 

 

 

1885: A murit Constantin A. Rosetti, scriitor, publicist şi om politic liberal; ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1860, 1866-1867) a propus şi susţinut înfiinţarea Societăţii Academice Române din 1866, numărându-se printre membrii fondatori ai acesteia; (n. 1816).

 

 

 

 

1898: S-a născut Alexandru Claudian, poet şi sociolog al literaturii (d.16.10.1962).

 

 

 

1885: La Bucureşti, în România, se stinge din viaţă Constantin A. Rosetti, om politic român, jurnalist, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Muntenia, membru fondator al Societatii Academice Romane, un permanent luptător pentru cauzele, valorile şi idealurile româneşti; (n. 2 iunie 1816, Bucureşti)

Constantin A. Rosetti (n.1816-d.1885), om politic și jurnalist român originar din Muntenia

Constantin A. Rosetti (n.1816-d.1885), om politic și jurnalist român originar din Muntenia

 

 

 

 

 Constantin A. Rosetti, a fost membru fondator al Academiei Române, fondator al Partidului Naţional Liberal. S-a afirmat ca un lider radical al grupării politice liberale şi a ocupat funcţii importante în stat.

De asemenea, Rosetti a fost unul dintre precursorii jurnalismului românesc.

Rosetti a fost  ales deputat şi numit secretar în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă din Muntenia. S-a numărat printre entuziaştii ce l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite Române, prilej cu care va rosti un discurs memorabil:

 

 

  • Măria Ta, suntem fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-a onorat cu marea şi frumoasa misiune de a depune coroana lui Mihai în mîinile Măriei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan … Românii munteni au încoronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre … Atâta timp cît Tu vei purta stindardul Unirii, al naţionalităţii, al justiţiei şi al libertăţii, muntenii şi moldovenii te vor urma ca un singur om.

 

1909: Regele României Carol I a adresat o scrisoare prințului Ferdinand de Saxa Coburg, prin care recunoștea independența și proclamarea Regatului Bulgar.

 

 

 

 

1911: La Răşinari, în judeţul Sibiu, Transilvania s-a născut Emil Cioran, filozof şi scriitor român stabilit ulterior în Franţa.

Emil Cioran (n.1911-d.1995), scriitor și filozof român

Emil Cioran (n.1911-d.1995), scriitor și filozof român

 Prima lui carte apărută în 1934 în România, intitulata „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935),Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi și Sfinţi (1937). 

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București.

In 1940, a inceput sa scrie ”Indreptar patimas”, ultima sa carte in limba romana, a carei varianta definitiva (ramasa inedita pana in 1991) a fost incheiata in 1945.

După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, iar in 1949 i-a aparut la Gallimard prima carte, ”Precis de decomposition”.

Operele sale au fost apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar și pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii.

Cu exceptia Premiului Rivarol, care i s-a conferit in 1950 pentru debutul francez, a refuzat toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier).

A incetat din viata la Paris, in data de 20 iunie 1995.

 

 

 1917: S-a născut la Focșani, compozitorul, pianistul şi dirijorul român Florentin Delmar; (d.31 martie 1983).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1918: A luat ființă la Iasi, Liga Poporului, o formațiune politica aflată sub conducerea mareșalului Alexandru Averescu.

 

 

 

 

 

Foto: Mareșalul Alexandru Averescu

 

 

 

 

 

 

1920: În România este adoptat prin decret regal, Regulamentul de funcţionare a comisiilor pentru descongestionarea organismelor administrative din teritoriile unite şi unificarea lor cu vechiul Regat, in conformitate cu  care la Chişinău, în România unită, a început să activeze o comisie regională.

Tot în această zi, Comisia centrală de unificare  prezidată de primul-ministru A. Averescu, l-a numit în calitate de Inspector general administrativ al Basarabiei pe generalul Mihail Schina.

 

 

 

1927: S-a născut la Brăila, cântărețul și compozitorul român George Grigoriu; ( 23 februarie 1999, București).

A absolvit Conservatorul Regal din Bucureşti, secţia canto.

 

 

 

 

 

Imagini pentru George Grigoriu; photos

 

 

A activat alături de fraţii săi, Cezar şi Angel, de la finele anilor cincizeci şi până la jumătatea deceniului 1960, în formaţia „Trio Grigoriu”, care a oglindit  evoluţia muzicii usoare româneşti  de la proletcultism la o oarecare libertate (stilistica ultimelor înregistrări ale formaţiei aduce mult cu muzica rock, o achiziţie foarte nouă a muzicii româneşti la vremea respectivă).

În continuare, George Grigoriu s-a dedicat compoziţiei de muzică uşoară şi muzicii de film (Dragoste la zero grade, Actorul şi sălbaticii) şi scenă (câteodată, în colaborare cu fratele său Cezar – Împuşcături pe portativ, cu Margareta Pâslaru şi Cornel Fugaru, este cea mai cunoscută colaborare a celor doi fraţi în postură de compozitor şi regizor).

  George Grigoriu a compus pentru generaţia Margaretei Pâslaru (artista s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea sa iar peste ani marele compozitor scria „Margareta Pâslaru – un mit al muzicii uşoare româneşti”) şi a promovat voci valoroase de muzică uşoară sau alte genuri; totuşi, a continuat să ajute artiştii tineri (Luminiţa Dobrescu, Angela Similea, Stela Enache, Mihaela Mihai, George Enache, Mihaela Runceanu, Marina Florea).

Un „elev” mai recent al lui George Grigoriu este cântăreţul de muzică pop Fuego.

Printre distinctiile primite se numara Ordinul Meritul Cultural, clasa a III-a, în 1967 si cel de  Cetăţean de onoare al Brăilei, post-mortem, prin Hotărârea nr.303 din 30 septembrie 2005 a Consiliului Local Municipal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1933: S-a născut marele istoric Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române; (d. 14 aprilie 2012).

 

 

 

Profesorul Academician Florin Constantiniu Foto Cristina Nichitus Roncea 150x150 Regretatul Profesor Florin Constantiniu: Tinerii de azi vor o Miscare Legionara pentru ca Parlamentul este un putregai politic

 

 

 

Istoricul  român Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, Bucureşti – d. 13 aprilie 2012, Bucureşti) a fost  membru corespondent (din 1999) al Academiei Române, iar din  anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

A fost cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fiind distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.

A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei şi a abordat diverse direcţii de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărţii „O istorie sinceră a poporului român”.

A murit la 14 aprilie 2012, la Bucureşti.

 

 

 

 

 

1946: A murit poetul Ilarie Voronca; (n. 31 decembrie 1903).

 

 

 

A fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor  „75 HP” şi „Integral” şi al mişcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat şi Roneiro Valcia.

Naturalizat francez în 1938, va participa la mişcarea de rezistenţă, ca scriitor şi luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în ţară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general.

Se sinucide în acelaşi an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.

La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 şi 1965, tânărul grup de literaţi „Pont de l’épée” adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca.

În 1972, la editura Minerva din Bucureşti apar, sub îngrijirea lui Saşa Pană, două volume de Poeme alese.

 

 

 

1952: S-a născut la Buzău,  publicistul român Gabriel Andreescu.

Este un activist român pentru drepturile omului şi specialist în domeniul ştiinţelor politice, disident anticomunist român, care s-a opus deschis lui Ceauşescu şi regimului său autoritar.

În vara anului 1989 a fost arestat de Securitate pe motiv că s-a pronunţat prin scrisori şi interviuri contra dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.

Astăzi, este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti şi este membru activ al mai multor organizaţii de drepturile omului.

 

 

 

 

 

A avut o prodigioasă activitate în presă, a scris şi predat în domenii precum multiculturalismul, minorităţile naţionale, libertatea de religie şi secularism, etica şi politica memoriei ş.a. Este directorul trimestrialului Noua Revistă de Drepturile Omului, continuatoarea Revistei Române de Drepturile Omului.

 

 

 

 

1967: Se constituie Automobil Clubul Român (ACR), care preia atribuțiile Asociației Automobiliștilor din România.

 

1973: Avea loc primul concert al „Cvartetului Voces Contemporanae”, numit mai târziu „Cvartetul Voces”; printre fondatori: Bujor Prelipcean (vioara I) şi Dan Prelipcean (violoncel), formula ulterioară fiind desăvârşită de Anton Diaconu (vioara II) şi Constantin Stanciu (viola).

 

 

 

 

1994: A murit la București, regizorul, actorul și scenaristul român Jean Georgescu; (n. 12/25 februarie 1904, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Clasic al ecranizărilor caragialeşti, el semnează filme-reper ale cinematografiei româneşti din anii ’40 („Milionar pentru o zi”, „O noapte furtunoasă”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Lanterna cu amintiri”, „Năbădăile Cleopatrei”, „Maiorul Mura”) (n.25.02.1904).

Este  cel mai bine cunoscut pentru regia filmului „O noapte furtunoasă“ (1942), film produs de Ion C. Cantacuzino, cu Radu Beligan în rolul lui Rică Venturiano.

La începutul anilor ’30, cineastul s-a îndreptat spre Paris, unde a rămas până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Și acolo, a realizat filme în calitate de regizor-scenarist, printre care mediumetrajele „La miniature” (1933) și „Ça colle” (1933), în care rolul principal era interpretat de Fernandel, aceasta fiind una dintre aparițiile pe ecran ce l-au consacrat pe celebrul actor francez de comedie.

Reîntors în România în 1939, Jean Georgescu și-a îndreptat atenția către Caragiale, adaptând piese de teatru și povestiri scurte scrise de acesta.

„O noapte furtunoasă” rămâne și astăzi un reper al istoriei cinematografiei românești. I-au urmat „Vizită” (1952), „Lanțul slăbiciunilor” (1952), „Mofturi” (1965). În filmul „Directorul nostru”, realizat în 1955, Grigore Vasiliu Birlic realiza un rol de comedie memorabil.

În perioada comunistă, Jean Georgescu a fost marginalizat ca regizor, în viața personală fiind silit să divorțeze de soția sa franțuzoaică. 

 

2004: În urma unor cercetari arheologice desfășurate în localitatea Davideni din județul Neamț, a fost anuntata descoperirea, pe o fibula de tip romano-bizantin din secolul al VI-lea, a primei imagini reprezentand chipul Mântuitorului Iisus Hristos, de pe teritoriul României.

 

 

 

 

2016: A murit Mircea Albulescu (numele adevărat: Iorgu Constantin V. Albulescu), actor, profesor universitar, publicist, poet şi prozator; actor al Teatrului de Comedie (1968-1974) şi al Teatrului Naţional (1974-1997), cu un vast registru repertorial – peste 80 de roluri – în sute de spectacole.

 

 

 

 

 

Poze Mircea Albulescu

 

 

 

S-a născut pe 4 octombrie 1934 în București. Absolvent al școlii medii tehnice de arhitectură, devine „conductor-arhitect”. Începe ca artist amator în echipa de teatru la Ateneul Popular „Ana Ipătescu”, iar în 1950 este angajat la Teatrul Național ca „artist corp ansamblu” (figurație). În 1952 devine student al I.A.T.C. la clasa Aurei Buzescu.

Mircea Albulescu are o prodigioasă activitate ca actor între anii 1956 – 1998 la Teatrul Municipal din București, Teatrul de Comedie din București, Teatrul Național din București.

A jucat în peste 70 de filme; a făcut, timp de 40 de ani, teatru radiofonic, interpretând peste 300 de roluri memorabile

  Actorul a fost membru al Uniunii Ziariștilor și a colaborat mulți ani cu reviste dedicate teatrului și cinematografiei, dar și cu alte publicații.

Mircea Albulescu este și autor de versuri și proză scurtă. Printre premiile pe care le-a primit de-a lungul carierei trebuie amintit „Premiul Național pentru întreaga activitate artistică”, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor în 2003, dar și „Premiul pentru întreaga activitate”, primit la Gala Premiilor UNITER 2005.

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/08/o-istorie-a-zilei-de-8-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

  9. http://www.rador.ro/2019/04/08/calendarul-evenimentelor-8-aprilie 

 

08/04/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Paradoxal, niciun procuror nu a pierdut după 2015 evaluarea profesională, în timp ce aceia care i-au evaluat sunt revocați din funcții pentru greșeli grave…

 

 

 

 

 

 

 

Republica Procurorilor din România e “perfecționată”: din 2015, niciun procuror nu a pierdut evaluarea profesională, în timp ce cei care i-au evaluat, paradoxal, sunt revocați din funcții

Potrivit unor informații oficiale

…transmise de Institutul Național al Magistraturii (INM), niciun procuror al României nu a primit începând din anul 2015, calificativul “nesatisfăcător” sau “satisfăcător” la evaluarea activității sale profesionale, astfel încât să fie nevoit să urmeze cursuri speciale organizate de Institut.

Altfel spus, pe hârtie, s-ar părea că națiunea română finanțează un corp de procurori sclipitor, care își cunoaște meseria și care se perfecționează continuu.

În viața reală însă, avem un segment al corpului de procurori care funcționează masiv după legi centrifuge ale “activismului”: procurorii merg la “proteste” când doresc, acuză “dictatura” într-un stat slab, care le-a tolerat mereu excesele, nu se împiedică de “incompatibilități” în abordarea dosarelor, pierd sute de cauze, fiindcă “faptele nu au existat” (cum se întâmplă la DNA),  nu se arată oripilați de colaborarea Parchetelor cu serviciile secrete împotriva libertăților civile,  dar combat politic emanarea unor Legi ale Justiției promovate de o Coaliție politică și nici nu se arată “deranjați” că au colegi în Parchete care au fabricat probe și dosare penale, în numele unui subteran Sistem Paralel. 

Este doar simptomatologia unei Republici locale a Procurorilor care, după un consacrat model “rezist”, în numele activismului de genul “Ocupați scările!”, își anunță periodic drepturile, nu și îndatoririle, scrie  https://gandeste.org/

 

 

08/04/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , | Lasă un comentariu

De la Revoluţie la Generaţia Facebook. Patologiile politicii româneşti și epoca triburilor sociale

 

 

 

 

Imagini pentru presedintii care i-a avut romania photos Imagini pentru presedintii care i-a avut romania photos

 

 

 

Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Dacă în jurul unor emoții viața noastră comună obține sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și înaltă parte.

 

 

 

Într-un tur al primului și al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2014, s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare a rezultatelor care nu a fost prevăzută de nimeni.

Pornind de la o situație în care votul din diasporă a fost viciat de lipsa unor stampile de vot sau a unor secții de vot suficiente, în câteva capitale europene, diaspora română a început protestul la secțiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. 

Guvernul a refuzat să organizeze în turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziune a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și  candidatul pentru președinție, care conducea confortabil după primul tur, cu 10 procente avans. 

Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook, destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept.

Am întâlnit și noi, în iarna lui 2012, această fenomenală mișcare de proteste pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare. 

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat.

 Același mecanism  dar de mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al presidențialelor.

Modul în care Guvernul a gestionat alegerea și modul în care a răspuns după primul tur

 80% din populația reală din România a urcat la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu a fost o mișcare la urne pentru un candidat.

A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora, care nu a fost rezolvat de Guvern.

 Victor Ponta ar fi  obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiții normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. 

Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă într-un tip de afectivitate a raționalității, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii.

Este o faliment al politicii clasice și  nu doar partidul de putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unei partide și a legăturii lui cu masele.

 Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

Generația aceasta a tinerilor  a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generația Facebook  Sau Generația Y, are unele caracteristici importante: este dezamăgită, nu respectă vechile moduri de legitimare, se opun autorității de orice fel și se întrepătrunde între apatie și revoltă de pe străzi. 

Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacție emoțională de frustrare.

Campania lui Ponta a fost prea sofisticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul,din toate zonele, iar această hibridizare a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic.

Nu au putut să evalueze modul în care va evolua emoția legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una dintre ele fiind asocierea cu Corneliu V adim Tudor.

Dincolo de greșeli de tactică sau strategie

Există un fond de partide clasice care este taxat de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii.

Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și firav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică.  S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri,a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă.

 Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne, chiar dacă este vorba despre o fenomenă cunoscută în ultimii ani ca mecanismul mișcărilor străzii – mișcare a indignaților, Wall Street, revoluțiile portocalii, revoluțiile arabe -,ridicarea unui maselor, a străzii împotriva establishment -ului politic. 

Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și oțină un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul în care s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetățenii din unele dintre acestea au fost împiedicați să voteze, pot avea mai multe origini, inclusiv o birocratică inerție pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulți oameni, de mai multe secții, de mai multe multe etc, dar, de altfel, această fenomen amplifică forța televiziunii plus Facebook, rețelele de socializare, un produs o adevărată revoluție la urne. 

Este imposibil de obținut o astfel de mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. 

Evident, am avut o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook și cei mai nemulțumiți de actuala clasă politică.

Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simțeau dezavantajat în bătălie cu actualul sistem politic, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributul politicianului clasic.

Există o generație Facebook 

Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicii. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și numai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazați pe marketing își creează grupuri mari de suporteri la alegeri sau înaintede alegeri, atunci când se folosesc cele mai moderne metode de manipulare a populației și a segmentelor electorale, a apărut acest mod de cinstire a unui politicician care se bazează pe câteva atuuri.

 

 Punerea în paranteză a televiziunii care  duce la autonomia unui nou tip de mass-media, Facebook, sau o combinație între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. 

Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetățenești care sunt încălcate.Se naște o nouă constiinta – constiința strazii, care este un semn al modernitatii, obligând statul român sa se mobilizeze mai repede în a intelege ce vor oamenii, intra in dialog, schimba stari de lucruri sau facereforma.

 Mulți politicieni, din toate partidele, nu numai cei carese va considera că probabil este vorba despre oteorie a unui complot, vor construi scenarii de studiu care să explice cesa întâmplat, dincolo de vinovăția lor sau recunoașterea obiectivelor unui decalaj față de lumea de azi. 

Vedem clar o inadecvare apoliticii de acum, o politică a tuturor partidelor laviața socială nouă,la ceea ce cere un nou tip de civism.

Generația Facebook  are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. 

Paradoxal, este o masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă să fie unite de o emoție mai degrabă, și nu un contract social pe termen lung. Este o generație circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foartemare nici în celălalt.

 Este o generație dezamăgită, dar capabilă să acționeze punctual în momentul în care un drept al individuluieste încălcat. Apare astfel un nou tip de simț al comunității, dela interesul comunitar la interesul național.

Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă,a intereselor fi căruia ca individ, a drepturilor mele ca individ. 

De 200 de ani, statul român încearcă mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre care este vorba tot timpul: unitatea națională; am urmărit doar obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social,nimic serios pentru economie – excepție, comunismul lui Ceaușescu.

Acesta este o caracteristică interesantă a acestei generații. Este ogenerație în flăcări, o generație care se adună în jurul unei emoții, dar nu sunt un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contractele tradiționale, moștenite prin educație.

Este un contract pe durată determinată. Un fel de, cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – politica a neotribalismului. Oamenii se află în stradă și fac un fel de elogiu al rațiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoaștem noi de Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social.

Generația Facebook  reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup simte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluție de generalizare a insecurității.

Peste trei sferturi dintre români simt o mare nesiguranță pentru locul lor de muncă. Această generație nouă simte această insecuritate, dar caută o soluție și, față de ceilalți,renunță la apatia socială și politică, devine un grup care acționează, chiar dacă intermitent. 

Revolta este soluția principală,solidaritatea într-o emoție colectivă este forma de manifestare. Nu poțiprosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes național sau interes colectiv.

 Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și aceasta face mai ușor de indoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicii: datorie, patriotism etc. Este, în final, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și a unei noi forme de cultură politică.

 Este o cultură politică care are mai degrabă un aspect anarhic câteodată, dar aduce o nouă formă de responsabilitate, care încă nu este maturizată.

Aceste mișcări se tem să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiți de sistem, dar este o generație interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generație, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage.

Politica mutantă, antreprenorul politic și partidul francizei 

Motto: „Românii sunt iubitori de noi ,
Înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii“.
Un episcop bulgar, în jurul anului 1680

Eroarea noastră, principala percepție este legată de faptul că ne imaginăm că partidele au o indisolubilă relație cu electoratul. Dacă vom crede pe cuvânt discursurile de campanie, atunci vom avea imaginea unor pietre uriașe în care locuiesc diferite tipuri de electori, iar pe de altă parte zboară îngeri de diferite culori politice, alimentând mulțimile extaziate cu vorbe de duh, azimă și honey.

Electoratul se întâlnește doar din patru în patru ani cu politica. În rest, citește ziare, stă zile și nopți în fața televizorului, adoarme și se trezește cu radioul pornit pe noptieră. 

Partidele din viața reală trebuie să păstreze doar o legătură continuă cumass-media. 

Zilnic trebuie să urce un bolovan pe munți.  Electoratul este sfătuit de jurnaliști și înțelege că este important să avem populari ca să ne protejăm interesele țării.

 O greșeală este legată de faptul  că ne credem unici și nu ne uităm prea mult la ceea ce se întâmplă în Europa. Dacă am privi la alții, am putea observa că mutațiile politicii europene sunt rapide, că apar  politiciaeni de genă mutantă.

Ba chiar am putea spune că apare o politică mutantă. Noua politică apare cu brutalitate, nu așteaptă secole ca să ne avertizeaze.

Berlusconi (și Bernard Tapie) au apărut cu brutalitate, fără avertismente.O noua ipostază a politicianului în Europa – un fel de politician total, un super-politician, robocopul politicii. 

Două fenomene sociale sunt responsabile pentru acestemutații politice. În primul rând, această nouă politică reală vine dintr-o schimbare profundă a raportului dintre economie și social, consum și capital, proprietate și circulație.

Procesul de producere a plusvalorii nu mai este indisolubil legat de proprietate,extragerea de plusvaloare nu se mai face doar prin exploatarea directă a muncii, cum spunea Marx. Multe întreprinderi de mare succes din ultimele ani și-au bazat succesul pe schimbarea raporturilor dintre producție, distribuție și consum.

 Cel care vinde mărfurile nu este anonim, nu trebuie sa se mai chinuie sa-și faca un nume, el devine rapid cetățean al imperiului.

 

România – sfârșitul utopiei politice

România a traversat ultimii 15 ani sub semnul utopiei. Născută la Crăciunul, în care am păcătuit cu  Ceausescu, democrația utopică ne-a purtat rătăcind prin deșertul fiecărui, mai bine de o decadă, obligându-ne să plătim acea păcat originar.

Utopia a fost singurul mod prin care am putut noi,românii, să privim peste gardul prea înalt al istoriei.

Utopia s-a născut pe baza facultății noastre de viză împotriva realității, irațională, agresivă, fantasmagorică. Am văzut că există o Românie profundă, care nu este atinsă de comunism. 

Ne-am amăgit veșnicia sa născut în satul românesc și că sufletul pârâului român este de neîntinat.  

Coeziunea partidelor se bazează pe simplitatea loialității, cine pune întrebări esteeliminat ca trădător, iar dacă cineva are dubii, este izolat de ceilalți.Conducătorii iubiți de popor au spus poporului doar ce voiau să audă. Nu vorbesc niciun conducător despre nevoia de a lucra mai mult.

Nici nu ne sculăm prea târziu sau ne culcămprea devreme. Nici nu ar trebui să ne spălăm mai des, ori săcurățăm singuri șanțurile din fața porții ca să nu ne mai înundămploile curte.

Toți au spus doar că există niște trădători, existăforțe oculte, de regulă adversari politici, din cauzacare nu curgelapte și miere peste colțul nostru de rai. Serviciile lor secrete au

vorbit tot timpul despre amenințări, vulnerabilități sau conjurații trădătoare. Dar nimeni, niciodată, nu a dat vreun nume.
Vinovații au rămas misterioși, iar conducătorii deveneau de două ori mai puternici: deveniseră păstrători ai unui minunat secret, care nu se poate spune nicimăcar și, cu un tambur, puteau și să-i șantajeze pe cei care simțeau cu musca pe căciulă.
Conducătorii au scăpat mereu țara de separare, de ocupare sau de izolare. Erau mereu diferiți de cei care le cărau lectica printre popoare.Conducătorii au avut grijă ca politica să fi fost timp de 15 ani organizată în două blocuri. Noi și Ei. A existat mereu un dezechilibru între o mare parte (FSN, PDSR, PSD) și o sumă de partide mai mici, obligată să se alieze pentru o câștiga. 
Cei ca noi erau demni de iubire – Ei, cu toții, niște ticăloși.
Alternanța la putere făcea locurile să se schimbe, păstrând ura intactă. Astăzi,  bipolaritatea a murit. Există tendința de a construi o lume politică pe trei piloni.
Dacă adăugăm PSD, avem deja trei partide și mai multe variante pentru alegători. Iubirea sau ura nu mai ajung pentru a ne raporta la spectrul politic. Trebuie să fie o valoare intermediară sau poate chiar să avem curiozitatea să ne întrebăm cine sunt politicienii pe care i-am iubit, sau pe cei pe care îi uram.
Politica nu mai este un vehicul spre paradis, ea va deveni un fel de poștalion care ne duce până la han, la bordel ori poate … în fine,la muncă. 
Va deveni un mijloc de acțiune social, nu o opțiune de viață și de moarte. Poate oamenii își vor da seama că viața lor nu mai este atât de dependentă de politicieni. Trebuie să neuităm la ei ca la niște oameni, să alegem după performanțe, nu după pasiunile noastre sau fantasme. 
Într-un sistem multipolar,președintele nu mai este zeu, veghind la lupta dintre Bine și Rău,devine un pol care va avea poate forța de atracție politică egală cu a unuia dintre ceilalți trei.
Poate deveni cel puțin un președinte respectat de popor. Traian Băsescu a fost ultimul beneficiar al mesianismului politic în România. A venit ca un antierou, a spus din prima zică a uitat calul alb la o crâșmă, unde ia oferit o bere, un bărbat de râs, un râs de cesar de de moment, care a deplâns poporul că este constrâns să-l aleagă pe el, un plebeu comunist.
Era primul conducător care părea viu și seamănă cu cei mulți și flămânzi. Este ultimul beneficiar al utopiei, dar o utopie degradată, cea în care investim ultima formă a visului, adică nebunia de a crede că un om simplu va putea face ceea ce nu au putut face cei  dăruiti cu har. O utopie un disperaților.
Odată cu el însă, utopia politică va muri de definitiv, pur și simplu pentru că este rezultatul pierderii fascinației pentru eroul-salvator. Cruzimea maselor o depășește în acest caz pe cea a conducătorilor trecuți. Ei dau acum căsătoria desculțului senzația că este egalul zeilor . Dar nu pentru că l-ar iubi, ci pentru că vor să-i pedepsească prin această blasfemie pe zei.
Într-o zi, Președintele de acum va pierde. Mi-ar plăcea să cred că Președintele României va fi demn în actul ultim al pierderii puterii. Că va rezista cu dignitate.
De ce? El este și pentru adversarul meu politic, dar motivul meu este subiectiv. Am plecat la 14 ani din sat, cu un geamantan de carton în mână, să cuceresc lumea. Și am văzut un lucru care ma cutremurat: în democrație, conducătorii sunt omorâți prin vot. Nu sunt împușcați, nici în junglă, nici ghilotinați. 
În sistemele utopiei democrației, ei nu-și-au dat seama că au murit. Umblă ca niște fantome, se miră că numai sunt șefi. Pun totul pe seama trădării și nici măcar nu știu că au murit. 

Când scriem aceste rânduri, se apropie bilanțul celor 30 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989. Se vorbește mult despre ce sa schimbat, pro sau contra, se vor găsi lucruri bune sau rele, în funcție de tabere. Dar dacă ne uităm cu atenție, vedem că sunt foarte multe lucruri care nu s-au schimbat, au rămas ca niște pietre grele care s-au opus evoluției sau curgerii politicii sau dezvoltării țării.

Deci ce nu sa schimbat? Încercați o listă, fără multe exemple sau explicații. Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea.  Dar ce nu sa schimbat? O listă fără multe comentarii sau explicații

După aceste decenii trecute, nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment,când au murit cei mai multe din oameni.

Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câțiva zeci de mii de revoluționari care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxeși impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult timp pentru că nu mai are cine să lupte pentru ei, vaduvele și orfaniinu pot ieși să sebată cu scutierii.

Au rămas frica și o politică moartă de frică , mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.

Politicienii trec,dar frica rămâne, ca o fază, ca un memento al incertitudinii și golului, al chaosului și morții sistemului.Nu am scăpat nici o nevoie de tact, o acută prezidențializarea puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor avea mereu un președinte care să le aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. 

În prezent, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români – Santa Klaus. 

Discursul urii  a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei din țară care nu votează progresiști, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. 

Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cu noi. Diversiunile cu polenizarea apei și coloanele armatei sunt în revoluție pe Facebook.

A revenit ,dupa 30 de ani, anticomunismul și a rămas valabilă mxima lui George Soros :

”Este întotdeauna mai ușorsă mobilizați oamenii contra unui ceva decât pentru ceva” 

Autonomia ungurilor și a secuilor este tot în stare de proiect, acum mai avansat, dar tot așteptând mai bune vremuri pentru a trage o mică frontieră care să înconjoare moșia Székelyföld.

Încă mai avem școli, iar  PIB-ul nostru este,tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989.

Mai avem încă ediții chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă,după trei decenii de democrație, masele în stradă pentru a șterge guvernele de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoti, corupți ,bandiți sau golani, dar într-o proporție mai mare decât în ​​primul an de libertate. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție în acte ori niște ofițeri din administrația centrală sau locală cer bani negri sau șpăgi pentru eliberarea documentelor.

În general, încă funcționează mitologii politice în locul unorstrategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe mioritica plaiurilor,economia de piață care ea singur aduce bunăstarea, singura cotă– singura cale spre bunăstare și creșterea economică.

FMI și Banca Mondială ne dau certificat de sănătate și ne facem proiectul de buget pentru anul vitivinicol, iar mitul bunăstării rămâne să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o seamănă cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica formă delegitimare a unei autorități. 

Administrația locală este inclusă încentrul centralizat, obiectivul căruia lucrăm de două secole, astfelcă avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană,acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale înteritoriu.

Forța centrului se întâlnește ca localitățile locale să fie doar copii baronilorde la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea,nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduce o schemă abstractă creată la centru sau țintă de politică politică: social-democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs.inocenți etc. Astfel, după  toată această perioadă,puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță reală pentru oameni concreți sau comunități reale.

Avem și acum  o politică obsedată doar de menținerea puterii și domniei și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluripublice în timp ce crede că trecerea statului de proprietate încapitalul recenta este revoluția adevărată (dar nu l-am citit peMarx, care credea la fel, doar că voia asta pentru clasa muncitoare).

Și acum, liderii dreptei sunt tot angajații statului, chiar dacă s-au dezvoltat și un mic capitalism românesc. Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public; din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanţii ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid,și o invocă, vorbesc în numele defunctei.

Miile de organizație de îngrijire se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri în care statul uită de oameni, formate mai ales din rândul tinerilor, nu sunt introduse în seamă, dar rămân la lista de susținere a intelectualilor sau la scrisori deschise către vreun conducător care candidează la vreo funcție.

Acum idolatrizăm o vreme pe tinerii care  au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca pe cei care odinioară au iesit să moară în fața tancurilor, dar în scurt timp toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să crească copii.

Nici acum nu avem încă un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente de contabilitate și cu ochii închiși. Resursele noastre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor.

Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război,  natalitatea scade continuu.Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. 

O naivitate șocantă pentru un popor care se bucură că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să necalce în picioare.

O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mere ufrustrată că nu-l primește.

După 25 de ani de libertate, „istoria încă se răzbună pe noi,repetându-se”, cum scria acum un secol Nicolae Iorga.

Explozia politicii ca spectacol și Facebookul inovează, dar ne duc înapoi spre formele embrionare de tribalism politic.

 

 

Vasile Sebastian Dâncu

Fragmente din : TRIBURILE. Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

https://www.academia.edu/30839961/TRIBURILE_Patologii_ale_politicii_rom%C3%A2ne%C5%9Fti_de_la_Revolu%C5%A3ie_la_Genera%C5%A3ia_Facebook

 

 

08/04/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: