Românii nu trebuie să uite tragicul an 1812

 

 

De ce românii nu trebuie să uite anul 1812

 

În istoria poporului român există date foarte importante, precum 1812, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile zilnice ale acestuia.

Anul 1812 a marcat tragic istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, Basarabia, lăsând probleme majore pentru evoluţia acesteia din următorii două sute de ani.

Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au fost obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.

Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste de cuceriri spre Apus ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul ei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti.

Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a provocat urmări dramatice pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, după sfârtecarea trupului acesteia, prin înţelegerea dintre cele două imperii. Astfel, partea de Est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, cunoscută, ulterior, sub numele de Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa imperiului ţarist.

Din acel moment, pentru românii basarabeni a început un adevărat calvar, un drum al Golgotei, care durează de 200 de ani. În cei 22 de ani, cât s-au aflat la sânul Patriei-mamă, România Mare, nu s-a reuşit ştergerea profundelor urme ale rusificării, ale deznaţionalizării şi ale înstrăinării românilor din Basarabia.

Destinul acestora avea să fie mult mai aspru şi incomparabil mai dur odată cu reocupările Basarabiei, prima dată în 1940, iar a doua oară în 1944, de către trupele regimului criminal comunist de la Moscova. Românii basarabeni au fost supuşi de către bolşevici unui program sistematic de atrocităţi, orori, înfometare şi crime, care au însoţit comunizarea forţată a Basarabiei.

În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a constat în schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate.

Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul moldovenesc”, total diferit de naţiunea română.

Dovada elocventă că politica Moscovei a reuşit în acest demers este faptul că neadevărul istoric grosolan a fost înscris în prima Lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic.

Mai mult, această eroare istorică nu s-a înlăturat nici după douăzeci de ani de la proclamarea Independenţei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală.

Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în buna desfăşurare a scrutinelor electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrian, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi practica liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente ce probează că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevărul nu va fi repus în drepturile sale fireşti şi până când românii basarabeni nu vor învăţa o dată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Pentru ei, mai mult ca pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, potrivit căruia„nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”.

Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a-i susţine pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni, hotineni, şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română căreia îi sunt parte pe vecie, fie separat, dar întotdeauna cu demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

Dorin CIMPOEŞU

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI

Anul 1812 în destinul neamului românesc

 

 

 

 

 

 

Annus horribilis 1812

Pornind de la gravitatea și caracterul de durată a consecințelor produse de nefastul tratat de pace semnat la București în anul 1812, noul demers istoriografic al cunoscutului specialist în problematica istoriei relațiilor internaționale din Sud-Estul Europei între secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Dr. Vlad Mischevca, și-a propus nobilul obiectiv „iluminist” de înlesnire a cunoașterii și aprecierii obiective a Actului din 1812 – un adevărat Annus horribilis al istoriei neamului românesc, care a consemnat „botezul” unei noi provincii țariste pe harta Europei – Basarabia[1].

Potrivit autorului, dacă pentru Franța „Anul 1812”, soldat cu eșecul Campaniei din Rusia, se asociază cu „începutul sfârșitului” monarhiei lui Napoleon Bonaparte, iar pentru Rusia, adevărata istorie „abia începe în anul 1812” (Aleksandr Herzen), pentru români, acesta reprezintă un adevărat Annus horribilis, cu efecte de lungă durată asupra istoriei și ființei noastre naționale.

Cu certitudine, amplasarea geopolitică a Țării Moldovei „în calea răotăților” (Grigore Ureche), i-a determinat în mare măsură destinul dramatic de-a lungul secolelor.

Astfel, deja în epoca dominației otomane, Moldova avusese de suferit în câteva rânduri grave rapturi teritoriale. Inițial, Sublima Poartă a scos de sub jurisdicția domnilor Țării Moldovei un șir de cetăți și târguri, formând raialele turcești de la Dunăre și Nistru: la 1484, turcii cuceresc Cetatea Albă și Chilia; la 1538 – cetatea Tighina; la 1621 – târgul Reni cu satele din preajmă; la 1713 este ocupată cetatea Hotin, iar la 1715 fortăreața și ținutul sunt transformate în raia.

La 1775 Imperiul Habsburgic anexează teritoriul din nordul Moldovei – Bucovina, cu fosta cetate de scaun Suceava și orașele Cernăuți, Câmpulung, Baia, Siret (10.442 km2). În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Imperiul Rus devine țară limitrofă a Moldovei.

Conform Tratatului de pace de la Iași (29 decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792), Rusia a încorporat pământurile dintre râurile Bug și Nistru, iar la 1793, după împărțirea Poloniei, a anexat și teritoriul situat la nord de râurile Codâma și Iagorlâc.

Așa cum probează o întreagă literatură de specialitate, războiul ruso-turc din anii 1806-1812, – primul din seria celor patru desfăşurate în decursul secolului al XIX-lea, – a constituit, pentru ţarul Alexandru I, un bun prilej de realizare, fie şi parţială, a obiectivelor fundamentale ale politicii externe ruseşti fixate încă de Petru I şi promovate cu totală dăruire de Ecaterina a II-a.

Cunoscând starea grea financiară a Turciei din acea perioadă, precum şi nepregătirea ei pentru un război de durată, planurile primordiale ale Rusiei în acel război au fost extrem de ambiţioase, constând în ocuparea Principatelor Dunărene, în răspândirea influenţei ruseşti asupra tuturor popoarelor creştine din Imperiul Otoman, răscoala acestor popoare, zădărnicirea influenţei franceze asupra Constantinopolului şi, ca rezultat final, – realizarea visului megaloman al Rusiei, – instalarea Crucii Sfântului Vladimir pe cupola Catedralei Sfintei Sofia (Paul Gore).

Treptat însă, pe măsura derulării evenimentelor, Rusia s-a văzut constrânsă să accepte „nu echivalentul sacrificiilor depuse, ci măcar mângâiere pentru visurile ei nerealizate şi speranţele pierdute” (Leon Casso).

În consecinţă, „violarea frontierei ruseşti de către Napoleon i-a forţat pe Ruşi de a fi mai domoli şi dânşii, care cereau Moldova şi Muntenia, pe urmă Moldova, apoi Moldova până la Siret, acum erau gata să se împace numai cu Moldova dintre Prut şi Nistru, această parte mai mare şi mai fertilă a Principatului Moldovei […]” (Leon Casso).

Însuşi ţarul Alexandru I se va resemna, pentru moment, cu faptul că „chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru viitor. De îndată însă ce treburile noastre cu Napoleon vor merge mai bine, noi vom reveni la planurile […] cu privire la Turcia şi vom proclama atunci imperiul slav sau grec”.

În condiţiile în care ameninţarea militară franceză devenea tot mai evidentă, Petersburgul s-a arătat tot mai interesat să încheie pacea cu Imperiul Otoman.

În consecinţă, la 16/28 mai 1812, în capitala Ţării Româneşti, la „Hanul lui Manuc”, cu doar 26 de zile înainte de începutul campaniei militare a lui Napoleon în Rusia, delegaţia rusă şi cea otomană au semnat un Tratat de pace din 18 articole, care la articolul 4 prevedea ca „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”[2].

Prin acelaşi tratat, „dat fiind că Înalta împărăţie a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului, cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu satele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state, iar Gura Chiliei, care […] va fi folosită în comun, precum şi pe apele Dunării corăbiile de negoţ ale celor două state să circule ca şi mai înainte”.

De asemenea, articolul 5 al tratatului prevedea ca „împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea înaltei împărăţii pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut, […] precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia, aşa cum se află ele în prezent, cu cetăţile lor, cu oraşele şi cu târgurile şi cu satele şi cu locuitorii lor, precum şi cu tot ce se află în ţările sus-zise”[3].

Teritoriul anexat avea o suprafață de 45.630 km2 (fiind cu 7.400 km2 mai mare decât cel rămas sub oblăduirea domnului de la Iași) și cuprindea șase cetăți (Hotin, Bender, Cetatea Albă, Ismail, Chilia și Soroca), 17 orașe și târguri și 683 de sate. Ținuturile Hotin, Soroca, Orhei-Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, parțial ținutul Iași, Basarabia propriu-zisă (Bugeacul cu Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul, Căușenii și Renii sau Tomarova) erau rupte de la Principatul Moldovei și anexate Imperiului Romanovilor[4].

Precum rezultă din întreg conținutul lucrării istoricului Vlad Mischevca, Tratatul de pace ruso-turc semnat la București pe 16/28 mai 1812, nu a însemnat, în nici un fel, o eliberare de sub turci, respectiv, un gest uman și progresist al Rusiei, un act de binefacere a țarismului, așa cum a pretins istoriografia sovietică și încă mai pretind unii istorici din Federația Rusă. Dimpotrivă, toate documentele și mărturiile acelei epoci, precum și studiile și monografiile editate de-a lungul timpului demonstrează cu toată tăria că Pacea de la București din 1812 a însemnat un act de acaparare militară a unor noi teritorii de către Rusia țaristă și de împărțire a Europei în sfere de influență în urma unor războaie de cotropire.

Adoptându-și în calitate de metodă de cercetare maxima enunțată de marele gânditor Mihai Eminescu, după care dreptul, oricât de slab ar fi, lipsit de arme și de putere, „e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”, Dr. Vlad Mischevca a supus unei analize detaliate impactul războaielor purtate de Rusia cu Imperiul Otoman, în urma cărora, la 1812, Imperiul țarist și-a extins hotarele până la gurile Dunării.

Așa cum pe bună dreptate consideră autorul lucrării, problema basarabeană constituie o componentă a Problemei orientale, necesitând o analiză în contextul evenimentelor politice din Europa acelei perioade.

Constând dintr-o Prefață și cinci secțiuni, precum și dintr-o Anexă documentară, oferind, astfel, cititorului posibilitatea de a judeca inclusiv independent asupra celor produse în anul 1812, precum și asupra unor consecințe și aprecieri, date evenimentului de posteritate până în zilele noastre, lucrarea Dr. Vlad Mischevca constituie o valoroasă și actuală contribuție la elucidarea obiectivă și multiaspectuală a tragicului rapt teritorial săvârșit de Rusia țaristă în 1812, sub falsul paravan al eliberării Basarabiei de sub dominația „păgână”.

Așa cum bine se știe, pe parcursul timpului, marea nedreptate istorică din 16/28 mai 1812 a generat numeroase abordări și interpretări controversate și, în numeroase cazuri, eronate, inclusiv în mediile științifice, politice și informaționale. În această ordine de idei, valoarea științifică a noului demers al cercetătorului Vlad Mischevca constă în a fi demonstrat, în baza unui volum impresionant de documente și mărturii istorice și într-o deplină consonanță cu spusele marelui Mihai Eminescu, că în cei aproape șase ani de operații militare din cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, „scopul fictiv al războiului și scopul adevărat au fost diametral opuse”. Iar „compromisul” la care au ajuns în acel an părțile beligerante, s-a realizat, din nefericire, în detrimentul integrității teritoriale a Principatului Moldovei.

–––––––––––––

Autor: Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

https://www.art-emis.ro/annus-horribilis-1812

[1] Vlad Mischevca, Anul 1812 în destinul neamului românesc: (Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus). Ed. a 3-a, rev. și adăugită. Postfață: dr.hab., prof.univ. Pavel Parasca.- Chișinău: Editura Litera, 2018, 312p.

[2] Tratatul de Pace (Sulhname), în 16 articole, încheiat la București între Imperiul Otoman și Rusia, în „Caiete de Istorie”, an. I, nr. 3, iunie 2002, p. 13.

[3] Ibidem, p. 14.[4] Vlad Mischevca, Anul 1812 în destinul neamului românesc: (Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus). Ed. a 3-a, rev. și adăugită. Postfață: dr.hab., prof.univ. Pavel Parasca.- Chișinău: Editura Litera, 2018, p. 9-10.