CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii nu trebuie să uite tragicul an 1812

 

 

Imagine similară

De ce românii nu trebuie să uite anul 1812

 

În istoria poporului român există date foarte importante, precum 1812, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile zilnice ale acestuia.

Anul 1812 a marcat tragic istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, Basarabia, lăsând probleme majore pentru evoluţia acesteia din următorii două sute de ani.

Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au fost obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.

Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste de cuceriri spre Apus ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul ei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti.

Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a provocat urmări dramatice pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, după sfârtecarea trupului acesteia, prin înţelegerea dintre cele două imperii. Astfel, partea de Est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, cunoscută, ulterior, sub numele de Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa imperiului ţarist.

Din acel moment, pentru românii basarabeni a început un adevărat calvar, un drum al Golgotei, care durează de 200 de ani. În cei 22 de ani, cât s-au aflat la sânul Patriei-mamă, România Mare, nu s-a reuşit ştergerea profundelor urme ale rusificării, ale deznaţionalizării şi ale înstrăinării românilor din Basarabia.

Destinul acestora avea să fie mult mai aspru şi incomparabil mai dur odată cu reocupările Basarabiei, prima dată în 1940, iar a doua oară în 1944, de către trupele regimului criminal comunist de la Moscova. Românii basarabeni au fost supuşi de către bolşevici unui program sistematic de atrocităţi, orori, înfometare şi crime, care au însoţit comunizarea forţată a Basarabiei.

În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a constat în schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate.

Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul moldovenesc”, total diferit de naţiunea română.

Dovada elocventă că politica Moscovei a reuşit în acest demers este faptul că neadevărul istoric grosolan a fost înscris în prima Lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic.

Mai mult, această eroare istorică nu s-a înlăturat nici după douăzeci de ani de la proclamarea Independenţei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală.

Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în buna desfăşurare a scrutinelor electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrian, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi practica liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente ce probează că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevărul nu va fi repus în drepturile sale fireşti şi până când românii basarabeni nu vor învăţa o dată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Pentru ei, mai mult ca pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, potrivit căruia„nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”.

Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a-i susţine pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni, hotineni, şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română căreia îi sunt parte pe vecie, fie separat, dar întotdeauna cu demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

Dorin CIMPOEŞU

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI

16/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CINE SUNT „DUSMANII NORODULUI”IN R.MOLDOVA?

 

În căutarea duşmanilor norodului

Lucian Blaga spunea că întâiul act de laşitate a occidentalilor faţă de noi, românii, a fost încă la 271, când Aurelian a părăsit Dacia Traiană romanizată, lăsându-ne de izbelişte în faţa puhoaielor de barbari migratori.

 De atunci mereu am fost trădaţi. Ştefan cel Mare nu o dată a simţit aceasta şi în loc de ajutoarele promise de Occident se mulţumea cu scrisorile de laudă. Dar iată şi alte dovezi în acest sens.

Pacea de la Bucureşti (16 mai 1812), când occidentalii n-au întreprins nimic pentru ca Turcia să nu cedeze Basarabia ruşilor. Pactul Ribentrop-Molotov cu Protocolul Adiţional secret în rezultatul căruia România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Dictatul de la Viena (1940), în urma căruia noi am pierdut o parte din Ardeal şi Cuadrilaterul Dobrogean.

Ialta – 1945, când apusul a acceptat ca Uniunea Sovietică să fie stăpână pe teritoriile prevăzute de Protocol din 1939. Nu de mult, când Rusia,  prin memorandumul Kozak, ce prevedea federalizarea Moldovei, în care Transnistria se prevedea să aibă aceleaşi drepturi ca şi Chişinăul, cu un parlament bicameral cu drept de veto în privinţa actelor legislative, cu politică externă, armată, valută, programe de învăţământ proprii etc. Iar în caz de disonanţe, actele şi acţiunile lui Smirnov să se socoată legale.

 În felul acesta, la prima neînţelegere cauzată artificial de smirnovişti, Transnistria în mod automat ar fi putut ieşi din federaţie şi a se alipi la Rusia. Şi ce credeţi? Apusul, fără a analiza profund situaţia, a căutat să susţină acest memorandum.

Deci puţin îl interesa soarta indigenilor şi Moldova ca ţară. Interesul Occidentului era ca nu cumva în regiune să se işte un focar de instabilitate, provocat tot de clica lui Smirnov cu suportul Rusiei, neţinând cont că atunci NATO ar fi avut pe Nistru graniţă cu politica asiatică de barbarism şi expansionism a Rusiei.

La moment, când relaţiile dintre Chişinău şi Moscova s-au mai „îndulcit” şi Voronin pleacă la Bruxelles, plângându-se că, chipurile, România atentează la suveranitatea şi independenţa Moldovei prin convertirea cetăţenilor Moldovei, acordându-le cetăţenie română, acordând elevilor, studenţilor şi doctoranţilor burse şi prin susţinerea financiară a unor posturi de radio şi televiziune şi a unor publicaţii din Moldova, iată că Occidentul, în persoana Uniunii Europene, ne mai dă o lovitură de graţie, recunoscând existenţa limbii moldoveneşti ca o limbă aparte în Republica Moldova.

 Aşa că iar am fost decepţionaţi de Occident, care, susţinându-l pe Voronin, de fapt susţine Rusia şi expansionismul ei. Cu toate acestea, Voronin n-a avut curajul să declare în faţa Forului european că România este ultimul imperiu din Europa şi că noi, românii basarabeni, în 1940 şi 1944 am fost eliberaţi de ruşi, iar în 1918 şi 1941 am fost ocupaţi de români. N-a îndrăznit să declare aceste aberaţii, de teamă ca sala să nu se amuze sau poate chiar să izbucnească într-un hohot de râs homeric.

 Să fiu sincer, nu-i exclus că a dat greş, deoarece mulţi din europeni nici nu ştiu bine unde e situată Moldova, cu atât mai mult istoria ei, cine pe cine a eliberat sau ocupat etc… Aşa că dânsul aici pur şi simplu, probabil, a respectat buchia diplomaţiei.
În continuare aş vrea să deschid o mică paranteză în care aş dori să cuprind toate acele acţiuni, toate acele neadevăruri spuse cu diferite ocazii de însuşi preşedintele, nemaivorbind de ciracii săi. Oare cum i se mai dă limba să declare că România, stat uninaţional (90% români), este un imperiu?

Cum poate spune că românii ne-au ocupat, iar ruşii ne-au eliberat? Cum înţelege Măria sa că românii sunt ocupanţi? Poate de atâta că, în pofida dificultăţillor financiare şi altor neajunsuri, perioada interbelică a fost un adevărat reviriment cultural pentru basarabeni?

 Poate de atâta că românii basarabeni n-au fost strămutaţi noaptea din cuibul lor şi duşi unde şi-a înţărcat dracul copiii? Sau poate că averea lor era ocrotită de stat şi nu sechestrată sau naţionalizată? Paralel cu această întrebare apare şi a doua: cum înţelege dânsul că ruşii sunt eliberatori?

 De atât că, „eliberându-ne”, imediat au devenit stăpâni mai dihai ca la ei acasă? Pentru ruşi, adică pentru jefuitori, libertatea era de a ne jefui, iar pentru noi, libertatea de  a muri de foame, frig, boli şi de a le argăţi lor? Principalul însă e faptul că s-a început curăţirea în masă a populaţiei de aşa-zişii „duşmani ai poporului” (intelectualitatea, comercianţii, industriaşii, gospodarii fruntaşi etc.), înfundând cu ei Siberia şi Gulag-urile staliniste.

Analizând lapidar cine totuşi atentează la suveranitatea şi independenţa Moldovei, am putea menţiona că România ar fi, poate, în drept moral, naţional, istoric să propună Basarabiei să se alipească la trupul ei, de unde a fost ruptă la 16 mai 1812, adică să revină la cotorul ei. Aşa, poate, ar fi dacă Moldova ar avea o conducere românească de patrioţi ca la 1918 – adevăraţi bărbaţi ai neamului, şi nu o conducere străină, susţinută de cozile de topor.

Însuşi fostul cap al statului, Voronin,este ostil acestui neam – ne este străin. Tatăl său a fost grănicer rus, care faţă de viaţa conjugală probabil avea o atârnare paliativă, însă, deşi pasager, totuşi i-a inspirat fiului şovinismul velicorus.

Iată încă câteva întrebări, răspunsul cărora ne-ar oglindi tabloul real al situaţiei:
– care din aceste ţări (România şi Rusia) are staţionată pe teritoriul Moldovei o  armată de ocupaţie?

– Enormele depozite de armament de la Colbasna cărei ţări aparţin?

– Publicaţia Moldova Suverană afirma cândva că cel mai mare pericol pentru noi este românizarea limbii moldoveneşti şi a bibliotecilor noastre (cu doar 7% de cărţi în limba de stat).

Înseamnă aceasta oare că România atentează la suveranitatea şi independenţa republicii?

– Care din aceste ţări posedă pe teritoriul republicii cele mai  multe posturi de radio, televiziune şi publică cele mai multe ziare, reviste, cărţi?

– Cu toate că Komsomolskaia Pravda se publică în 40 de pagini, este cea mai ieftină gazetă de la noi. De ce?

– În Armata Naţională ofiţerii vorbesc româna sau mai mult rusa?

– 80 la sută din patrimoniul ţării noastre (ramurile cheie) este în mâna firmelor româneşti sau ruseşti?

– Câţi parlamentari şi funcţionari, care nu cunosc limba de stat sunt în legislativul şi guvernul de la Bucureşti şi câţi de aceştia sunt în legislativul şi Guvernul de la Chişinău?

De fapt, sunt nişte întrebări banale, dar care ne spun în hram şi acasă veşnicele adevăruri. Diriguitorii noştri evită adevărurile, cu toate că se ştie că devierea de la adevăr e cel mai mare păcat (Apostol Pavel). Oare excelenţa sa Voronin nu se teme de păcat?

Doar la sărbătorile creştine aprinde lumânări, sau acest comportament nu-i decât ostentativ, un fariseism, după cum spune Sfânta Evanghelie?

De ce oare se preface că vede ce nu există, căutând duşmanii norodului acolo unde nu sunt? Hoţul strigă prindeţi hoţul!

 
Autor: Simion DAMASCHIN
 
Sursa: Revista Literatura si Arta,Chisinau

03/03/2011 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ani de infern pentru populaţia REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENESTI (1940-1941 şi 1944-1956)

https://i0.wp.com/www.moldova.md/img/Harta.jpg

 

 

 

13 ani de infern pentru populaţia REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENESTI (1940-1941 şi 1944-1956)

 

 

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova oferă cercetătorilor posibilitatea realizării unei reconstituiri cât mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate în istoriografia noastră.

Regimul terorii şi mijloacele de înfăptuire a acesteia îşi găsesc o amplă reflectare în dosarele respectivei arhive.

28 iunie 1940 a însemnat începutul unui lung calvar pentru populaţia Basarabiei, condamnată să suporte toate ororile regimului totalitar comunist la care a fost supusă populaţia RASSM în perioada interbelică.

Chiar dacă nu se recurgea atât de frecvent, ca în perioada marii epurări, la serviciile odioaselor troici speciale, regimul totalitar comunist pentru a-şi atinge obiectivele diabolice, a recurs la alte metode, la fel de antiumane, cu efecte la fel de tragice.

Primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei a produs un şoc uriaş asupra populaţiei acesteia.

Din primele zile, ca urmare a practicilor reprobabile ale autorităţilor comuniste, s-au operat numeroase arestări, astfel încât, în câteva săptămâni, închisorile au devenit supraaglomerate, depăşindu-se de câteva ori capacitatea celulelor de a-i adăposti pe cei condamnaţi la detenţie.

În paralel, se produc executări în serie ale unor categorii de persoane, catalogate drept „duşmani ai puterii sovietice”.

Din rândul acestora au făcut parte personalităţi politice, inclusiv mai mulţi membri ai Sfatului Ţării, persoane, care, până la 28 iunie 1940, au făcut parte din diferite partide politice, au deţinut funcţii publice în organele de administraţie şi de ordine.

Victime ale răfuielilor sălbatice au căzut şi câteva zeci de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, plătind cu viaţa doar pentru simplul fapt că slujeau în Altarul Domnului.

Gropile cu var, umplute cu cadavrele celor executaţi, precum şi alte metode de exterminare a persoanelor indezirabile, constituie un alt indiciu înfiorător al acestui prim an de ocupaţie sovietică.

Deportările din 13 iunie 1941, în Siberia şi în lagărele corecţionale, a aproximativ 20.000 de persoane, au constituit acordul final al acestui prim an de „fericire” de tip comunist. Acest val de deportări este amplu reflectat de fondurile respectivei arhive.

În ianuarie 1944, cu câteva luni până la „eliberarea” nordului Basarabiei de către Armata Roşie, erau deja elaborate primele directive ale organelor de represiune sovietice, ce urmau să servească drept temei pentru relansarea maşinăriei diabolice de exterminare umană.

Odată cu ocuparea raioanelor de nord de către unităţile de avangardă sovietice, tribunalul militar al RSSM, proaspăt reanimat, s-a şi pus pe treabă, condamnând la moarte primele câteva zeci de persoane.

Un rol aparte în identificarea şi reţinerea tuturor celor care, în viziunea autorităţilor comuniste de ocupaţie, se făcuseră vinovaţi în faţa puterii sovietice, l-au jucat aşa-numitele batalioane de exterminare, alcătuite din militari sovietici, dar şi din activişti, racolaţi din rândul populaţiei autohtone.

În vizorul acestor batalioane intrau „elementele duşmănoase”. Un rol aparte în această „muncă” de identificare şi reţinere a „elementelor periculoase” l-au jucat şi alte structuri ale NKVD-ului, dar şi faimoasele batalioane ale morţii – СМЕРШ („смерть шпионам”) care au „scris”, de asemenea, o pagină tristă în soarta populaţiei RSSM.

Activitatea acestor structuri este reflectată pe larg de către fondurile acestei arhive. Poate cel mai amplu sunt documentate operaţiunile de deportare, care au fost reluate, fără prea multe tărăgănări, de către autorităţile sovietice de ocupaţie.

Printre primele victime ale acestei politici ale terorii comuniste s-au numărat ultimele câteva sute de etnici germani, care au evitat repatrierea din septembrie 1940. În iunie 1945, ei n-au mai putut să se salveze de la deportarea în Siberia, operată de către autorităţile sovietice.

Au urmat o serie de deportări care-i vizau pe basarabenii ce au activat, în perioada administraţiei româneşti. Primul contingent, alcătuit din 466 de reprezentanţi ai acestor categorii au fost deportaţi la 17 iulie 1946 în RSS Karelo-Finlandeză, pentru un termen de şase ani.

Atare deportări au continuat şi în anii următori. Ultimul grup deportat a fost cel format din foşti angajaţi ai administraţiei publice şi de ordine din Basarabia, care au fost exilaţi în 1948, pentru o perioadă de şase ani, în RASS Bureată, regiunile Amur şi Irkutsk.

Deportările de populaţie civilă din 5-6 iulie 1949, precum şi cele din 1 aprilie 1951 au constituit ultimul acord al practicilor de acest gen în RSSM.

Fondurile Arhivei MAI conţin mii de documente inedite cu referire la aceste deportări. Drama persoanelor deportate, după cum bine se cunoaşte, nu s-a terminat odată cu dispariţia fizică a lui Stalin, în martie 1953, ci a continuat şi în anii următori.

În ciuda faptului că, după moartea dictatorului, au fost expediate mii de demersuri ale victimelor deportărilor din RSSM pe numele noilor lideri sovietici şi pe adresa organelor supreme ale statului sovietic, majoritatea covârşitoare ale acestora au rămas nesoluţionate.

Şi acest ultim episod al dramei deportaţilor se regăseşte plenar în documentele pe care le deţine respectiva arhivă.

 

 

 

Autor: Ion Varta, doctor în istorie, membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova

Ziarul Timpul,Chisinau

02/03/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: