CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Politica de ”moldovenizare”ca instrument al rusificării forțate a românilor din Basarabia și Transnistria

 

 

                     

Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (pdf). Documente şi materiale.

Autori: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu.

Editura Civitas, Chişinău, 2004.

Forţa zguduitoare a unor adevăruri monstruoaseNina Corcinschi, doctorandă la Institutul de Literatură şi Folclor al AŞM (Timpul, nr 426, din 9 iunie 2006 )

Este bine ştiut astăzi cât de adânc şi dureros a marcat regimul represiv sovietic întregul curs al istoriei române, mai cu seamă la nivel psihologic, de mentalitate – cu reminiscenţe, din păcate, de durată.

Poate de aceea, – în pofida faptului că, începând cu anii 1990-91, monstruozităţile sovieticilor (crime, deportări, foamete organizată etc.) au fost scoase din anonimat pentru toată lumea – printr-o gravă eroare istorică, regimul comunist a revenit la putere în R. Moldova.

Chiar dacă facem abstracţie de subtilităţile alegerilor din 2001, faptul rămâne fapt.

Comuniştii îşi fac azi mendrele fără să pălească în faţa „strălucirii” celor de odinioară, manevrând cu aceleaşi stereotipuri inoculate încă de sovietici.

Ce se întâmplă, de fapt? Motivaţia pare a fi de sorginte psihologică.

O buimăceală fatalistă, o inerţie a gândirii provocate de ameţeala pastilei comuniste. Asul din mânecă al comuniştilor dintotdeauna a fost abilitatea de-a minţi, de-a se preface, de-a spune cu totul altceva decât gândesc – un joc murdar cu care şi-au manipulat victimele în decurs de decenii.

Tocmai din acest motiv înţelegerea procesului de mankurtizare a românului basarabean şi transnistrean (proces îngreuiat şi de presiunile ideologice ale conducerii şi ale presei şovine actuale) este dificil.

Iată de ce, alături de alte studii la temă, cartea Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (Chişinău, 2004) semnată de Argentina Gribincea, Mihai Gribincea şi Ion Şişcanu este nu doar binevenită, ci foarte binevenită.

Lucrarea conţine un set de materiale nepublicate până acum, culese de prin arhive  care dezvăluie fără artificii, în toată nuditatea ei, întreaga politică de moldovenizare dusă în perioada interbelică de către sovietici pe teritoriul fostei RASSMoldovenești.

Citindu-le, înţelegem de ce românii transnistreni n-au avut decât să suporte vicisitudinile istoriei, să se încadreze ca victime în complexul proces de ideologizare şi mankurtizare a maselor, înţelegem de unde-şi trag seva complexele de inferioritate, stereotipurile, românofobia persistente şi azi.

Autorii încep lucrarea cu un compendiu al documentelor respective şi în continuare ne prezintă materiale datate cu anii 1924-1941, divizate în trei capitole: al creării RASSM, al latinizării şi al desfăşurării procesului de rusificare.

Intenţia sovieticilor de a crea un stat moldovenesc din populaţie românească şi ucraineană a avut drept scop prioritar conceperea stereotipului de popor străin ego-ului său etnic.

Moldovenii din stînga Nistrului

 

Foto: Harta Basarabiei și a ”respublicii autonome sovietice socialiste  moldovinești” de peste Nistru

Sub masca de binefăcători care deschid şcoli în limba moldovenească (până în 1924, pe acest teritoriu nu funcţionau decât şcoli ruse şi ucrainene), apără drepturile moldovenilor, promovându-i la putere, cultivă limba „moldovenească” (atenţie! nu rusă sau ucraineană) autorităţile de ocupaţie urmăreau să justifice prin fapte concrete constituirea RASS Moldovenești să ”moldovenizeze” poporul băştinaş, demonstrându-i că nu are nimic în comun cu românii – nici o legătură de sânge, nici o legătură culturală şi lingvistică.

Sub toată avalanşa de „beneficii”, românului transnistrean îi scăpa esenţialul: mergând docil pe cărarea pavată de regimul represiv, el îşi pierdea treptat identitatea, se mankurtiza.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Cultivarea stereotipului de homo sovieticus. Un alt deziderat major al sovieticilor a fost cultivarea stereotipului de homo sovieticus cu largi disponibilităţi sufleteşti pentru cultura, limba rusă, în detrimentul celei materne.

Promovarea moldovenilor la posturi înalte nu se făcea nicidecum din respect pentru aceştia.

Exista o motivaţie ascunsă, fenomenul venea dintr-un plan prestabilit de moldovenizare care avea etapele sale, iar pentru fiecare etapă – o perioadă propice de aplicare.

Sovieticii erau conştienţi de faptul că un moldovean ajuns la putere şi convertit la ideologia comunistă, va avea mai multă influenţă şi credibilitate în faţa concetăţenilor decât un străin şi, astfel, va putea promova cu succes politica de sovietizare şi construcţie socialistă, va putea, până la urmă, să influenţeze în acest sens Basarabia, ba chiar şi România.

Se ştia: cu cât mai mulţi comunişti vor fi printre moldoveni, cu atât sovieticii vor avea mai lesne câştig de cauză „în vederea susţinerii postulatelor marxist-leniniste, potrivit cărora socialismul este o emanaţie a maselor” [pag. 5].

Totodată, moldoveanul educat în spiritul patriotismului, al loialităţii pentru „valorile” impuse, îşi va proteja el însuşi identitatea de burghezul român care ar încerca să i-o denatureze, el însuşi, contaminat de virusul comunist, va contracara dovezile de apartenenţă la aceeaşi etnie, venite de peste Prut.

Lupta s-a produs la nivel de mentalitate şi de aceea a fost atât de greu de prins adevărul.

„Noi, raporta G.I. Bulat, vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii şi care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului [pag. 187]. 

O informaţie foarte consistentă vine din materialul care arată că sovieticii doreau să „corecteze” greşeala ruşilor, statisticile cărora indicau un număr relativ mic de moldoveni în Transnistria. S-au făcut alte calcule, care dovedeau contrariul.

De fapt, sovieticii urmăreau să demonstreze cât de mare e numărul moldovenilor fideli regimului şi care doresc o limbă moldovenească „nealterată” de elemente româneşti.

S-au pregătit savanţi moldoveni care să inoculeze poporului ideologia comunistă despre limbă, istorie etc. Aceştia alcătuiau dicţionare (în stilul lui Stati) în care elemente de limbă cultă deveneau cuvinte născocite, lexeme traduse din „româneşte” sau din rusă.

Tot ei promovau ideea că limba moldovenească va putea creşte din ea însăşi, din fondurile ei străvechi (neapărat neromâneşti) readuse la viaţă.

Limba, susţineau ei, trebuie înţeleasă de popor, cartea să fie cea care coboară la nivelul omului simplu, şi nu acesta să se ridice până la înţelesurile ei. Ideea restaurării fondului arhetipal al limbii s-a amplificat până când a dus la procesul latinizării care, de fapt, a avut efectul invers celui scontat, reînviind pentru transnistreni conceptul de apartenenţă la cultura românească.

Din acest motiv, s-au găsit destule argumente pentru a se reveni în 1937 la alfabetul rusesc.

”Pe sub şriftu latin, ei (Madan, Chior etc. n.a.) au introdus limba română salonă, franţuzită […] Îndată s-a văzut, că aiştie-s aghenţi, speţiali trimăşi, ca să aducă o neînţălejere între noroadele Uniunii Sovetişe, şi în rând cu aiasta, ca şi naţionaliştii locali, să rupă Moldova Sovetică şi s-o dee în cănjile faşismului român […] Trecând în anu 1938 la şriftu rusesc, am eşit cutotul de sub înrâurirea culiturii burjuaznişe-faşiste, străine nouă, pe care duşmanii norodului vre să ne-o leje, şi amu ne aprotiem cutotu mai strâns de culitura norodului rusesc, ucrainean…” [pag. 322].

Acesta a fost stimulentul cel mai puternic al rusificării care, paralel cu moldovenizarea, s-a extins ca o epidemie şi asupra Basarabiei în perioada postbelică. Acestea şi multe alte lucruri ni le comunică autorii studiului respectiv prin documentele prezentate.

Ponderea cărţii e cu atât mai mare, cu cât documentele sunt redate fără vreo ajustare, exact aşa cum au fost ele publicate iniţial: cu numărul fiecărei hotărâri de guvern ori de partid, cu stilul violent, potrivit epocii „luptei de clasă”, în limba în care au văzut ele lumina tiparului.

Lectura acestora produce impresie zguduitoare prin monstruozitatea realităţilor dezvăluite.

Dar n-avem voie să nu le citim. Trebuie să facem un efort, încordându-ne auzul, văzul şi celelalte simţuri pentru a afla adevărul care încă nu s-a spus, dar pe care, dacă nu-l vom cunoaşte, vom avea pentru totdeauna memoria amputată.

Iată câteva fragmente, care dacă nu ar fi de plâns, ar fi de tot râsul,din ziarul”Plugarul roș”care promova în epocă ”limba moldovineascî”

 *  *  *  *  *

Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească

(fragment din articolul postat pe Blogul Corabia lui Sebastian)

       Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a foat creată în 1924 dintr-un motiv evident : „pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918 s-a unit cu România” .

Etapele moldovenizării RASSM,  au dus în cele din urmă, într-o rusificare extinsă după 1940 şi în Basarabia şi Bucovina.

Astfel, într-o primă etapă, 1924-1931, avem începutul actului de „moldovenizare” a proaspetei RASSM, act justificat printr-o teorie pe cât de falsă, pe atât de ilară: în RASSM şi Basarabia există un popor diferit de cel român, vorbind, în consecinţă, o limbă diferită de a acestuia din urmă (legitimându-se în acest mod şi actul creării RASSM).

În consecință, se începe un proces intens de ”moldovenizare” a populaţiei. Diverşi „savanţi” au încercat să dea o aură ştiinţifică acestei teorii a moldovenismului.

În 1924 L.A. Madan a elaborat chiar o gramatică a limbii moldoveneşti, care o va înlocui pe cea a lui G. Buciuşcanu.

Procesul de moldovenizare, trebuie precizat, nu convenea ruşilor şi ucrainenilor, deveniți aprigi luptători împotriva „limbii moldoveneşti”.

În cea de a doua etapă a moldovenizării, 1932- 1937, gramatica lui Madan va fi abjurată, ”savantul” fiind considerat un contrarevoluţionar. Din 1932, existând o puternică mişcare de latinizare în URSS, se va trece la alfabetul latin, iniţiindu-se un amplu proces de latinizare cu care, ca şi în cazul „moldovenizării”, ruşii şi ucrainenii nu erau de acord.

Latinizarea a avut un efect neprevăzut: „a contribuit la păstrarea identităţii româneşti din Transnistria şi confirmă o dată în plus apartenenţa populaţiei din raioanele din stânga Nistrului de naţiunea română.”

În cea de a treia etapă, 1937-1941, este declanşat un val de represiuni politice îndreptate împotriva celor care au susţinut latinizarea (deşi procesul de latinizare a fost comandat de autorităţile din Kiev şi Moscova).

Astfel, „în anul 1937 această acţiune (de latinizare, n.m.) a fost tratată de organele de partid şi de cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASS Moldovenească.”

Literatura cu grafie latină este rapid scoasă din circuit. Se revine la grafia chirilică şi la „limba moldovenească”, o variantă aparţinând, de această dată, lui I.D. Ceban. Această limbă moldovenească va fi impusă după 1940 şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Volumul Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească, prin documentele şi materialele antologate, îşi propune să ilustreze modul în care a luat naştere şi a fost promovată o teorie absurdă, teoria moldovenismului.

În acelaşi timp, această antologie reprezintă  mai ales un mod de a atrage atenţia asupra efectelor nocive ale acestei teorii fabricate în subsolurile fetide ale NKVD-ului, o teorie care a divizat, printr-o manipulare grosolană, un popor în două şi care încă mai erodează baza românească a unei populaţii româneşti.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/09/cum-a-fost-inventata-limba-moldoveneasci/

 

Volumul poate fi consultat în varianta pdf

 

http://www.mihai-gribincea.com/publications/Politica%20de%20moldovenizare.pdf – Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească: culegere de documente şi materiale, alcăt. şi Introducere: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, Chişinău: Civitas, 2004, 336 p.

 

27/08/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii nu trebuie să uite tragicul an 1812

 

 

Imagine similară

De ce românii nu trebuie să uite anul 1812

 

În istoria poporului român există date foarte importante, precum 1812, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile zilnice ale acestuia.

Anul 1812 a marcat tragic istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, Basarabia, lăsând probleme majore pentru evoluţia acesteia din următorii două sute de ani.

Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au fost obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.

Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste de cuceriri spre Apus ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul ei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti.

Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a provocat urmări dramatice pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, după sfârtecarea trupului acesteia, prin înţelegerea dintre cele două imperii. Astfel, partea de Est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, cunoscută, ulterior, sub numele de Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa imperiului ţarist.

Din acel moment, pentru românii basarabeni a început un adevărat calvar, un drum al Golgotei, care durează de 200 de ani. În cei 22 de ani, cât s-au aflat la sânul Patriei-mamă, România Mare, nu s-a reuşit ştergerea profundelor urme ale rusificării, ale deznaţionalizării şi ale înstrăinării românilor din Basarabia.

Destinul acestora avea să fie mult mai aspru şi incomparabil mai dur odată cu reocupările Basarabiei, prima dată în 1940, iar a doua oară în 1944, de către trupele regimului criminal comunist de la Moscova. Românii basarabeni au fost supuşi de către bolşevici unui program sistematic de atrocităţi, orori, înfometare şi crime, care au însoţit comunizarea forţată a Basarabiei.

În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a constat în schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate.

Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul moldovenesc”, total diferit de naţiunea română.

Dovada elocventă că politica Moscovei a reuşit în acest demers este faptul că neadevărul istoric grosolan a fost înscris în prima Lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic.

Mai mult, această eroare istorică nu s-a înlăturat nici după douăzeci de ani de la proclamarea Independenţei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală.

Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în buna desfăşurare a scrutinelor electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrian, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi practica liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente ce probează că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevărul nu va fi repus în drepturile sale fireşti şi până când românii basarabeni nu vor învăţa o dată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Pentru ei, mai mult ca pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, potrivit căruia„nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”.

Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a-i susţine pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni, hotineni, şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română căreia îi sunt parte pe vecie, fie separat, dar întotdeauna cu demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

Dorin CIMPOEŞU

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI

16/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Presa din RSS Moldovenească în perioada dezgheţului gorbaciovist despre unirea Basarabiei cu România

 

 

 

 

 

 

 

O întrebare în ziarul „Moldova Socialistă”:

„De ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi privit ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare?”

Odată cu progresul gorbaciovismului pe meleagurile basarabene, presa chişinăuană începea să-şi pună întrebări care înainte păreau de neînchipuit.

Unele dintre ele se refereau şi la unirea Basarabiei cu România, întîmplată în 1918 pe 9 aprilie stil nou / 27 martie stil vechi.

Iată o astfel de dezbatere din ziarul „Moldova Socialistă” din 20 august 1988.

Ziarul prezintă punctul de vedere oficial al istoriografiei sovietice, dar e remarcabil că tovarăşul Iaţco, care a pus obraznicele întrebări, nu a fost trimis în Siberia, ci se ducea muncă de lămurire cu el.

Cu litere cursive între paranteze drepte, am adăugat scurte explicaţii, când un cuvînt folosit în presa basarabeană are un alt înţeles decât cel obişnuit în România.

 

 

MorariGhitiu_Adevarul_MS200888_1MorariGhitiu_Adevarul_MS200888_2

 

Să spunem adevărul

 

La 13 aprilie anul curent ziarul nostru a publicat articolul „Actul trădării”, semnat de A. Morari, doctor în ştiinţe istorice, şi M. Ghiţiu, candidat în ştiinţe istorice.

După aceasta la redacţie a sosit un răvaş, în care autorul, tov. S. Iaţco, se adresa semnatarilor cu următoarea rugăminte:

„Stimată redacţie!

Dacă se permite aşa ceva, aş vrea să dau prin intermediul gazetei „Moldova Socialistă” cîteva întrebări autorilor articolului „Actul trădării”.

1. De ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi privit ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare, drept care a fost declarat de Revoluţia din Octombrie? Doar s-au folosit de dreptul acesta Polonia şi Finlanda şi au creat state burgheze independente. De ce nu putea să se folosească de acest drept şi Moldova?

2. În anul 1812, în rezultatul tratatului dintre Rusia şi Turcia, o parte din teritoriul Moldovei, Basarabia, a fost alipită la Rusia. Moldova nici formal n-a luat parte la tratative.

Se poate presupune că alipirea Basarabiei s-a făcut contra voinţei Moldovei. De ce actul de la 9 aprilie nu poate fi privit ca unul al unirii Moldovei cîndva dezbinate?

3. Cum lămureşte ştiinţa istorică faptul că moldovenii (Cazacu, Inculeţ, Ciugureanu, Stere) au fost trădători ai Moldovei, iar patrioţi au fost Meleşin, Zilberman, Frenkel, Sîtcovschi („Sovetscaia Moldavia”, 14 ianuarie 1988).”

După ce am intrat în posesia răvaşului respectiv, aşa după cum ne-o cere obligaţia, l-am prezentat autorilor. Am reţinut, însă, acel „dacă se permite aşa ceva” din scrisoare care ecsprima o îndoială, fapt confirmat şi de două vizite ale tovarăşului S. Iaţco la redacţie.

De fiecare dată i-am dat asigurări dumnealui că răspunsul concret la întrebări nu va întîrzia să ne parvină. Mai mult – îl vom publica în ziar – fiindcă restructurarea ne cere într-un mod imperios să spulberăm orice îndoială din sufletul oamenilor că eczistă două adevăruri istorice.

În primul rînd vom sublinia, că dreptul naţiunilor la autodeterminare, inclusiv pînă la separare şi formarea statelor naţionale independente, constituie una din cele mai mari cuceriri ale Revoluţiei din Octombrie, fapt confirmat în „Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei” adoptată la 15 noiembrie 1917 de Sovietul Comisarilor Norodnici.

Odată adoptată, legea a şi început să fie realizată, ceea ce ne-o dovedeşte eczemplul Finlandei şi Poloniei, adus de tov. S. Iaţco.

Într-adevăr, în timp ce imperialiştii croiau ţări întregi după bunul lor plac, neţinînd seama de interesele vitale ale popoarelor, Puterea Sovietică demonstra în faptă rezolvarea echitabilă, democratică a problemei naţionale, avînd la bază principii absolut noi de relaţii între popoare.

În corespundere cu legea adoptată, Sovietul Comisarilor Norodnici în ultima zi a anului 1917 la rugămintea seimului finlandez, în care majoritatea o alcătuiau reprezentanţii partidelor burgheze, a recunoscut independenţa Republicii Finlanda.

Hotărîrea Guvernului Sovietic a fost confirmată de Comitetul Eczecutiv Central al Sovietelor din Rusia, care la 4 ianuarie 1918 a adoptat decretul cu privire la recunoaşterea Finlandei.

În Polonia, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a înteţit lupta împotriva ocupanţilor germani şi austrieci pentru crearea statului naţional polonez.

Guvernul Sovietic în timpul tratativelor cu Germania şi aliaţii ei la Brest-Litovsc a înaintat rugămintea de a i se acorda poporului polonez dreptul să-şi hotărască de sine-stătător soarta. Iar la 29 august 1918 Sovietul Comisarilor Norodnici a adoptat decretul semnat de V. I. Lenin cu privire la refuzul Puterii Sovietice de a recunoaşte acordurile încheiate de fostul Imperiu Rus referitor la divizarea Poloniei.

Acest decret a creat baze politice şi juridice pentru independenţa statului polonez.

Cu regret, atît în Finlanda, cît şi în Polonia, de dreptul leninist la autodeterminarea naţională au profitat forţele burgheze reacţionare interne, care cu ajutorul imperializmului mondial au înăbuşit mişcarea revoluţionară a oamenilor muncii şi au creat state naţionale burgheze.

Cu totul altă situaţie se crease în Basarabia, unde în perioada de după biruinţa Revoluţiei din Februarie mişcarea revoluţionară luase proporţii mai mari în comparaţie cu susamintitele periferii naţionale ale Rusie ţariste. E suficient doar să menţionăm amploarea mişcării ţărăneşti din ţinut.

Spre eczemplu, numai în lunile martie-octombrie 1917 în Moldova, potrivit calculelor istoricilor sovietici moldoveni, au avut loc circa 548 manifestări ale ţărănimii.

Şi încă ceva: burghezia locală, inclusiv cea naţională, s-a dovedit a fi mai slab organizată. Acest lucru e reflectat pe larg în literatura de specialitate.

Într-adevăr, în articolul citat despre aceasta s-a scris puţin. Din lipsă de spaţiu ne-am concentrat atenţia asupra faptului istoric din 9 aprilie 1918, care n-are nici o legătură cu autodeterminarea de stat naţională a Finlandei şi Poloniei.

Cu părere de rău, istoricii burgheji de rînd cu alte întrebări [probleme] falsifică şi întrebarea referitoare la actul de la 9 aprilie şi îl „confundă” în mod tendenţios cu lozinca leninistă despre dreptul naţiunilor la autodeterminare.

Astfel, foştii legionari şi colaboraţionişti, care s-au refugiat în Koln (RFG), afirmă că, chipurile, „la 27 martie (9 aprilie) 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău pe baza decretului asupra drepturilor popoarelor la autodeterminare, semnat de Lenin şi Stalin… a hotărît cu majoritatea de voturi ca Basarabia să se reunească cu Patria-mamă”.

Faptele istorice însă, demonstrează că actul de la 9 aprilie nici de cum nu poate fi acceptat ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare din mai multe considerente.

În primul rînd, fiindcă n-a ecsprimat interesele naţionale ale oamenilor muncii din ţinut. El a denaturat sensul, conţinutul lozincilor leniniste despre dreptul naţiilor la autodeterminare.

E vorba de autodeterminarea naţională în favoarea oamenilor muncii, pe cînd actul de la 9 aprilie 1918 a fost înfăptuit în favoarea burgheziei locale şi străine. Clasa muncitoare, ţărănimea revoluţionară basarabeană n-a participat la acest „vot”.

În al doilea rînd, V. I. Lenin scria că în condiţiile capitalizmului „orice mişcare naţională tinde (năzuieşte) spre formarea unor state naţionale, care să satisfacă în cea mai mare măsură aceste cerinţe ale capitalizmului contemporan (Op. complecte, vol. 25, p. 305).

Burghezia basarabeană, „Sfatul Ţării” au făcut totul pentru a combate mişcarea revoluţionară din ţinut. Au avut loc numeroase cazuri de folosire a lozincilor republicane de către burghezia locală şi străină în scopuri de înşelăciune politică şi de jaf financiar.

În al treilea rînd, lupta oamenilor muncii din Moldova pentru Puterea Sovietelor sub conducerea partidului bolşevic s-a încununat cu victorie. Către sfîrşitul anului 1917 – începutul lui 1918 pretutindeni puterea de stat se afla deja în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor.

Anterior, organul burghezo-naţionalist „Sfatul Ţării” s-a grăbit să proclame „Republica Populară Moldovenească” în componenţa Republicii Democratice Federative Ruse. Scopul acestui act consta în a distrage oamenii muncii de la lupta pentru Puterea Sovietică.

Însă, convinse fiind de sfîrşitul lor inevitabil, deoarece masele truditoare din ţinut i-au urmat pe bolşevici şi nu pe naţionaliştii burgheji, căpeteniile „Sfatului Ţării” au apelat la ajutorul trupelor militare străine. Numai datorită unui asemenea act acţiunile diriguitorilor „Sfatului Ţării” nu pot fi calificate altfel decît act de trădare naţională.

Dar intervenţioniştii mai aveau nevoie încă de serviciile „Sfatului Ţării”. Trebuia demonstrat opiniei publice mondiale că populaţia Basarabiei „doreşte benevol” alipirea teritoriului ei la Romînia burghezo-moşierească.

Ce e drept, a apărut un obstacol neprevăzut pentru ocupanţi: Basarabia constituia o parte componentă a teritoriului Rusiei şi, deci, orice acţiune a „Sfatului Ţării” urma să fie sancţionată [aprobată] de guvernul Rusiei Sovietice.

Înţelegînd destul de bine, că Guvernul Sovietic niciodată nu se va împăca cu planurile de anecsie a Basarabiei, conducerea „Sfatului Ţării”, pusă la cale de cercurile guvernatoare ale Romîniei regale, a înscenat la 24 ianuarie 1918 farsa proclamării „independenţei” Republicii Populare Moldoveneşti, create, după cum am arătat mai sus, la 2 decembrie 1917, de acelaş „Sfatul Ţării”.

E greu de imaginat mai mare batjocură faţă de popor, cînd se proclamă „independenţa” statului, teritoriul căruia e împînzit de trupe militare străine, care prin cele mai crunte metode de teroare sîngeroasă înăbuşă orice încercare de împotrivire!

Bolşevicii apărau dreptul naţiilor la autodeterminare, deoarece aceasta constituia unica cale justă, democratică în rezolvarea problemei naţionale.

„Noi cerem libertatea autodeterminării – sublinia V. I. Lenin – adică independenţă, adică libertatea de despărţire a naţiilor asuprite nu pentru că noi visăm la fărîmiţarea economică ori la idealul statelor mici, ci dimpotrivă, deaceea, că noi vrem state mari şi apropierea chiar contopirea naţiilor, dar pe o bază cu adevărat democratică, cu adevărat internaţionalistă, care-i de neconceput fără libertatea de despărţire” (V. I. Lenin, Opere complecte, vol. 27, pag. 74-75).

În pofida faptului că Guvernul Sovietic n-a recunoscut niciodată „independenţa” Republicii Populare Moldoveneşti burghezo-moşiereşti, spre deosebire, să zicem, de Finlanda şi Polonia, calea spre anecsia Basarabiei la Romînia regală părea a fi deschisă.

Evenimentele ce s-au desfăşurat în continuare, şi despre care cititorii ziarului au putut lua cunoştiinţă din articolul anterior, confirmă întru totul, că actul din 9 aprilie 1918 a constituit, de fapt, culmea trădării căpeteniilor naţionaliştilor burgheji, ce se cuibăriseră în conducerea „Sfatului Ţării”.

În ceea ce priveşte a doua întrebare: „De ce Moldova nu putea să profite de dreptul naţiilor la autodeterminare, inclusiv la formarea statului ei independent?”. Răspunsul e cît se poate de limpede: da, desigur că putea. Ea s-a şi folosit de acest drept. A fost proclamată Republica Populară Moldovenească.

Dar faptul constă în aceea, că de acest drept a profitat burghezia locală în pofida voinţei maselor de oameni ai muncii din ţinut, care fără echivoc s-au pronunţat pentru Puterea Sovietică, lichidată mai apoi prin forţă de intervenţionişti. „Sfatul Ţării” era un organ impostor, antipopular, care nu ecsprima interesele maselor truditoare, ci ale claselor ecsploatatoare, şi, deci, prin urmare, n-avea nici un drept să decidă soarta populaţiei basarabene.

De altfel, autorităţile de ocupaţie au refuzat propunerea Guvernului Sovietic, ce insista în permanenţă pentru rezolvarea echitabilă, democratică a problemei basarabene, de a organiza un plebiscit, în cadrul căruia populaţia Basarabiei trebuia să decidă „doreşte sau nu doreşte să rămînă în componenţa Uniunii RSS, doreşte sau nu doreşte să iasă din componenţa Uniunii Sovietice şi să se alipească la Romînia sau, la urma urmei, vrea să ecziste ca stat suveran independent”.

Referitor la întrebarea, de ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi atestat drept act de unire a Moldovei cîndva dezmembrate.

Da, într-adevăr, conform condiţiilor tratatului de la Bucureşti din 16 mai 1812, semnat între Rusia şi Turcia, o parte a fostului Principat al Moldovei şi anume teritoriul dintre Nistru şi Prut, care începînd cu anul 1813 a căpătat denumirea Basarabia, a fost alipit la Rusia.

Trebuie de avut în vedere, că principatele dunărene Valahia şi Moldova erau în supuşenia sultanului turc.

Tratativele erau duse de reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman, care se aflau în stare de război. Prin aceasta se poate ecsplica lipsa solilor Moldovei la masa tratativelor ruso-turceşti.

Aşa dar, în continuare partea de est a Principatului Moldovei a fost alipită la Rusia, pe cînd cea de vest a rămas mai departe ca vasal al Turciei, ca mai apoi, eliberîndu-se de jugul turcesc, să creeze în 1859 împreună cu celălalt principat dunărean – Valahia un stat nou – Romînia.

Deci, către 1918 Principatul Moldovei ca unitate statală independentă nu eczista; părţile lui de est şi de vest de mult timp se dezvoltau deja în condiţii social-economice diferite.

Şi dacă mai adăugăm aici că actul din 9 aprilie 1918 prevedea „alipirea” Basarabiei la România şi nu la Moldova de peste Prut, apoi e de la sine înţeles că nu era vorba de „unirea Moldovei cîndva dezbinate”.

Ştiinţa istorică marcsist-leninistă întotdeauna a apreciat şi apreciază rolul personalităţilor în istorie nu după naţionalitate ci după faptele lor concrete.

E cercetat şi stabilit faptul că I. Inculeţ, D. Ciugureanu, C. Sterea, P. Cazacu, P. Halipa au ecsprimat în acea perioadă interesele burgheziei moldoveneşti. Doreşte tov. S. Iaţco sau nu doreşte, adevărul istoric e acesta. Da, persoanele susamintite au fost moldoveni de naţionalitate!

În acelaş timp anume ei au fost acei reprezentanţi ai burgheziei basarabene, care au ieşit deschis împotriva dreptului naţiilor la autodeterminare, n-au luat în consideraţie cerinţele maselor populare.

Ei trimiteau în judeţele Soroca, Bălţi, Orhei, Izmail, Bender şi altele cohortele moldoveneşti pentru a potoli mişcarea revoluţionară din Basarabia.

Anume ei au invitat trupe străine, care au inundat ţinutul cu bătăi, spînzurători, foamete, împuşcări, măceluri ale oamenilor muncii.

După tov. S. Iaţco reiese, deci, decă ei au fost „moldoveni”, nu avem dreptul să-i numim „trădători”? Ştiinţa istorică marcsist-leninistă ecsplică lucrurile aşa cum au fost în realitate, spune adevărul despre ei.

E cunoscut faptul că printre membrii „Sfatului Ţării” au fost şi reprezentanţii altor naţionalităţi: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuji, care, de asemenea, au apărat interesele de clasă ale burgheziei naţionaliste. Basarabia devenise în cele din urmă unul din centrele de atracţie ale burgheziei contrarevoluţionare.

Pe de altă parte, cu litere de aur au fost înscrise în letopiseţul istoriei Moldovei conducătorii revoluţiei socialiste în ţinut, originari de aici, bolşevici şi oameni fără de partid: I. Brînză, G. Cotovschii, A. Crusser, F. Levenzon, I. Macovei, A. Paladii, I. Iachir şi mulţi alţii.

Cot la cot cu ei au luptat pentru victoria Puterii Sovietice în Moldova slăviţii feciori ai marelui popor rus, al altor popoare din Rusia: N. Acicasov, P. Baranov, M. Brianschii, E. Benedictov, Ia. Melioşin, I. Rojcov, A. Hristev şi alţii.

La rîndul lor, feciorii Moldovei au participat activ la revoluţia socialistă în alte regiuni ale ţării.

Mulţi dintre ei şi-au jertfit viaţa în lupta grea împotriva contrarevoluţiei interne şi intervenţiei militare străine.

În lupta pentru Puterea Sovietică şi apărarea cuceririlor revoluţionare ale Marelui Octombrie s-a cimentat şi mai mult prietenia de nezdruncinat a oamenilor muncii de diferite naţii şi naţionalităţi.

A. Morari
doctor în ştiinţe istorice, profesor

M. Ghiţiu
candidat în ştiinţe istorice

 

Publicat in https://mariusmioc.wordpress.com/

 

29/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: