CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI AROMÂNI DIN MACEDONIA.Memoriile căpitanului Cola Nicea


Portret de aroman

 DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA

Memoriile căpitanului Cola Nicea

partea I

Pentru reprimarea insurecţiei din Macedonia (1902-1903), cu toate că aproape toţi bărbaţii au fost arestaţi, bulgari şi români care au luptat pentru autonomia Macedoniei, s-au format mai multe cete de luptători care se răfuiau cu armatele imperiale turceşti. De exemplu, Mitra Vlahul, din regiunea Castoriei, a continuat lupta până în anul 1906, când a fost omorât în satul Dumbeni.
Guvernul turc, spre a se justifica faţă de opinia publică internaţională că răspun­de­rea o au creştinii care se războiesc între ei pe considerente naţionale, a convenit cu guver­nul grec spre a trimite bande greceşti, cu scopul de a distruge cetele bulgaro-române care acţionau în comun pentru înfăptuirea autonomiei Macedoniei.
În anul 1903, bandele greceşti, numite antarţi, formate pe teritoriul statului grec şi coman­date de ofiţeri din armata regulată greacă, trecând graniţa cu consimţământul autorită­ţilor turceşti, au început să atace satele bulgăreşti şi româneşti care nu nutreau sentimente greceşti şi se împotriveau înfăptuirii acelei Megali Ideea, adică de reconsti­tuire a Imperiului bizantin.

Căpeteniile antarţilor greci au început să ameninţe prin scrisori pe fruntaşii români adepţi ai şcolii româneşti, aducându-le aminte că vor fi exterminaţi cu toată populaţia dacă nu închid şcolile româneşti.
Ce e drept, cea mai mare parte a populaţiei româneşti a refuzat să capituleze. Din nefericire, însă, au fost şi sate care dintru început au respins şcoala românească. Aceştia au fost aşa-zişii grecomani. Cauze de ordin politic au dus la crearea sentimentelor pro-greceşti. Imperiul turc era deja un mare bolnav. Un colos cu picioare de lut. Prin convieţuirea lor multiseculară cu grecii, prin contribuţia românilor ca armatoli împotriva ocupanţilor turci, la răscoalele din 1770 şi 1821, cei mai mari căpitani de haiduci fiind români, apoi vecinătatea imediată a Greciei, sprijinul de care se bucura Grecia în apus, admi­raţia apusului pentru cultura greacă veche, duseseră la convingerea că Grecia ar putea deveni moştenitoarea teritoriilor turceşti din Balcani. Aşadar, se crea convingerea că sub un imperiu bizantin restituit, interesele românilor ar fi fost pe deplin satisfăcute (interese de ordin economic, nu şi naţional. Grecomanii aveau o conştiinţă etnică, ci nu şi naţională.)
Românii credincioşi ideii naţionale au început să riposteze împotriva acestor atacuri, organizându-se, la rândul lor,  în cete de armatoli.
Iată primii dintre cei care au dat riposta cuvenită. Mihali Handuri din satul Livezi şi Hali Joga din satul Gramaticova, urmaţi de alţi tineri, au început să atace bandele greceşti în regiunea Vodena-Veria. Armatolii Muşa Darlaiani şi Iani Ceara din Veria s-au unit cu Mihali Handuri, Hali Joga şi Cola Macri. Aceste cete acţionau independent şi în înţelegere cu cetele bulgăreşti. Ideea naţională cuprinsese puternic şi pe bulgari. Satele bulgăreşti erau bine organizate; ele furnizau luptători, armament, alimente. În schimb, satele româneşti nu erau deloc organizate. Armatolii români trăiau din capturi şi ajutaţi din când în când de populaţia românească locală. Aceasta era situaţia până la venirea lui Gheorghe Mucitani, zis şi Casapu, în toamna anului 1906.
În scopul organizării satelor româneşti, s-au alcătuit două comitete, unul la Bucureşti sub conducerea lui Alex Coşca şi Sterie Milioru (comitetul era compus din şapte membri), şi alta la Sofia sub conducerea lui Gheorghe Mucitani ajutat de Gachi Todu, Nachi Cişma, Unciu Dimaşi, toţi din satul Gopeşi, şi Costa Dabija şi Tachi al Dimcei din Cruşova.
Cum Gheorghe Mucitani era un vechi luptător în comitetul revoluţionar pentru autonomia Macedoniei, s-a hotărât împărţirea pe districte unde trebuie să acţioneze armatolii. Fiecare district era condus de un voievod. Cetele româneşti au cerut libera trecere prin satele bulgăreşti, folosindu-se de canalul creat spre a ajunge la locul unde trebuiau să acţioneze. Astfel, Coşca şi Milioru au trecut în Pind, având totodată şi sarci­na de a acţiona şi în Grecia. Mucitani în Meglenia, Veria, Vodena, unde s-au unit cu celelalte cete de armatoli. El a fost recunoscut ca voievodul regiunilor respective la întrunirea de constituire, în iarna anului 1906, în Balta Ianiţa. Acestuia i s-a alăturat şi Cola Nicea, din satul Selia, Ianacula Pendifunda, tot din Selia, Mita Zdru din Cândrova şi Chicea Roşu din Gramaticova. Mai târziu au venit Toli Mocanu şi Iorgula Cutova.
Iată numele cetnicilor din grupa lui Mucitani:
Mihali Handuri, Hali Joga, Muşa Darlaiani, Iani Ceara, Hrista Ciomu, Cola Macri, Gachi Todu, Nachi Cuşma, Unciu Dimaşi, Costa Dabija, Gachi al Dimcei şi Iani Vuloagă din Perivoli. Ceata era alcătuită din 19 oameni.

Lupta de la Condusula
Între oraşul Neaguşte şi oraşul Veria (antica, apostolica Bereia), se află localitatea Condusula. Aici îşi păşuna oile şi caprele celnicul român Dinu Bajdechi din Vodena. Comitetul grecesc l-a somat să-şi retragă copiii de la şcoala română (Dinu Bajdechi era preşedintele comunităţii româneşti din oraşul Vodena). El nu s-a supus ameninţărilor căpitanului antarţilor greci, Costas Acritas. Noi am înarmat păstorii şi am mai angajat doi paznici, pe Cola Ghizari şi Lambri Celea, am mai înştiinţat şi ceata lui Handuri să ocupe poziţie înspre munte pentru acoperire la o eventuală retragere. După câteva zile, o ceată de circa 30 de antarţi greci atacă turmele lui Bajdechi. Păstorii se opun. Ei sunt ajutaţi şi de ceata lui Handuri. La auzul împuşcăturilor, o patrulă de soldaţi turci a alergat la faţa locului. Grecii s-au văzut împresuraţi din două părţi. Pe de o parte păstorii cu ceata lui Handuri, pe de altă parte turcii. Încăierarea a durat cam vreo trei ore, au fost împuşcaţi 13 greci, câţiva făcuţi prizonieri. Handuri s-a retras spre munte fără a fi obser­vat de turci. (Armata turcă acţiona împotriva tuturor insurgenţilor pentru pacificarea regiunii.)
Tot în vara anului 1904, o ceată grecească condusă de ofiţerii Savas şi Theodosis au omorât doi aromâni, pe Celea şi pe Tugearu, şi tot ameninţau pe cei din satul Gramaticova, că dacă nu vor închide şcoala românească, vor da foc satului. Românii au dat de veste cetei lui Handuri şi Joga, ca să vină spre Gramaticova. Aici, în apropiere de ruinele unui fost sat, Dârjilova, ceata românească a ocupat loc lângă o fântână. Grecii au poposit şi ei la fântână, fără să bănuiască însă de prezenţa românilor. Românii deschid foc. Grecii răspund, ocupând poziţie după trunchiurile copacilor. Grecii erau înarmaţi cu arme Gras cu cartuşe cu praf negru care scoate fum. Românii aveau arme Manlicher cu gloanţe de oţel, care nu scoteau fum şi perforau copacii. Neputând rezista, grecii o iau la fugă, lăsând pe teren nouă morţi.
Mult timp după aceea n-a mai călcat picior de antart pe lângă satul Gramaticova.

Lupta de la Catraniţa
Catraniţa este un sat bulgăresc, locuit în bună parte şi de turci. Bulgarii de aici erau grecomani, precum şi o bună parte din oraşul Vodena (antica Edessa). Organizaţia bulgărească a căutat să facă şi aici un nucleu revoluţionar. Acest sat, aşezat pe lacul Ostrov, nu are legătură cu alte sate bulgăreşti. Deci comitetului revoluţionar bulgar îi tre­buia un cap de pod. Capul de pod îl constituia satul românesc Gramaticova. Ceata lui Colimani, compusă din cincisprezece cetnici, plus Mihali Handuri cu alţi trei cetnici s-au dus la Catraniţa, iar adepţii comitetului local i-au găzduit la patru case diferite. Au început consultările, apoi a fost chemat şi primarul satului. Primarul nu a consimţit să intre în organizaţie, dimpotrivă, i-a denunţat la comandamentul militar turc. Casele au fost blocate de armata turcă. Lupta a început. Ceata lui Mihali Handuri a izbutit să iasă din blocadă şi, trecând din casă în casă, a ajuns până la casa primarului. Aici ei au arestat pe fiul şi pe fata primarului, iar pe nevasta acestuia au trimis-o să spună soţului ei că, dacă nu izbuteşte să-i determine pe turci să se retragă, armatolii români şi comitagiii bulgari îi vor masacra familia. Primarul, văzându-şi familia în pericol, a derutat armata turcă, îndreptând-o spre lac, în altă direcţie, n-a divulgat nimic şi, întrucât era pe înnoptate, ceata lui Handuri împreună cu Iani Ceara, Hristu Ciomu şi Cola Macri, împreună cu fata şi fiul primarului au ieşit din sat spre pădure, care era aproape de tot, au eliberat pe ostatici şi au plecat spre Gramaticova. Ceata lui Colimani s-a bătut cu armata turcă vreo două ceasuri şi, pentru că se înnoptase, a plecat din sat, lăsând pe locul de luptă morţi dintre tovarăşii lui.

Lupta de la Jerven
La o consfătuire a cetelor bulgăreşti din sectorul Florina şi Vodena, care a avut loc la Jerven, un sat bulgăresc din apropierea satului românesc Paticina, a luat parte şi ceata lui Handuri şi a lui Hali Joga. Luptătorii fiind trădaţi, satul a fost înconjurat de armata turcă, care era destul de numeroasă. Cetnicii, încercând să iasă din sat, au dat peste armată. Gornistul turc a dat semnalul pentru atac. Prima victimă a fost gornistul turc. Lupta a fost crâncenă. Au căzut morţi din ambele părţi. Nu îmi amintesc numărul celor căzuţi. Aici a fost rănit grav Miha Zugravu. Dus în cârcă de tovarăşii lui, a fost transportat la Bitolia, unde a fost tratat până la vindecare. Cele două cete, a lui Handuri şi Muşa Darlaiani, s-au mai războit când cu turcii, când cu grecii, până la venirea lui Mucitani, în iarna anului 1906, după care s-au retras spre iernare în Balta Ianiţa. În munţi nu mai aveau ce căuta. În timpul iernii munţii se depopulau. Fărcările împreună cu turmele coborau la şes pentru iernat. Tot aici, în Balta Ianiţa, se retrăgeau şi cetele bulgăreşti. Înşişi grecii iernau tot aici. Balta devenea un adevărat peisaj etnic. Un câmp de vânătoare de oameni, de curse şi ambuscade. Oamenii se adăposteau în colibe. Efectivul cetelor bulgăreşti era de circa două sute de oameni. Ceata românească avea vreo douăzeci de luptători. Numărul antarţilor greci, de asemenea, se ridica la circa două sute.
Trebuie să remarcăm totuşi că în cetele bulgăreşti erau mulţi români, mai ales de prin regiunea Megleniei. Bunăoară, ceata voievodului bulgar Apostol era alcătuită, în proporţie de 20%, din români. Cetele staţionau în Balta începând din noiembrie până în aprilie, când apele începeau să se retragă.
Colibele erau făcute din stuf, înconjurate cu un gard lat de peste un metru de pământ bătut, pentru a nu fi perforat de gloanţe. Colibele bulgăreşti erau aşezate înspre oraşul Ianiţa, aproape de satele bulgăreşti de unde se aprovizionau. Coliba românilor era înspre oraşul Veria, o citadelă a românismului din Balcani, patria mai multor oameni de vază din cultura românească. În apropierea noastră era satul Licovişte. De la noi încolo începeau colibele greceşti, situate între satul Trahovişte şi râul Carasmac (anticul Aliakmon). Armata turcă ţinea sub încercuire taberele, însă numai cele bulgăreşti şi cea românească. Tabăra grecească nu era asediată. Grecii ieşeau şi intrau slobozi în tabără. Înţelegerea tacită între guvernul grec şi cel turc era, prin urmare, evidentă.
Turcii erau cazaţi în corturi. Ei au încercat să ne atace, însă potecile erau pline cu apă, nu se putea merge pe bărci, ci numai pe buşteni, câte unul sau doi oameni. Când se apropiau de noi, noi îi împuşcam. Mai târziu, apa îi scotea morţi la mal. În afară de aceasta, potecile erau foarte zigzagate, încât era greu să fim descoperiţi, iar din loc în loc stăteau oameni la pândă.
Turcii au postat tunuri la marginea bălţii, aproape de satul Iancişte. Au instalat şi un observator, noi însă, spre a-i induce în eroare, arboram albituri pe nişte sălcii, departe de noi, astfel încât artileria turcă trăgea toată ziua în gol. A doua zi deplasam albiturile pe alte locuri, spre a-i face să creadă că ne-am schimbat bârlogul. După fiecare bombar­da­ment încercau să pătrundă, însă erau respinşi totdeauna cu pierderi pentru ei. Conco­mi­tent cu turcii ne atacau şi antarţii greci. Într-un timp, grecii au incendiat satele bulgăreşti Ţarvori şi Gufalova. Drept represalii, noi am incendiat satele greceşti Nisia şi Trahovista. Prin agenţii noştri, noi ştiam poziţia colibelor greceşti. La rândul lor, şi ei cunoşteau poziţia noastră. Uneori ajungeam atât de aproape, încât ne înjuram reciproc. Grecii aveau arme Gras, ale căror gloanţe nu răzbeau prin stufărişul des. Dimpotrivă, armele noastre Manlicher perforau tot ce întâlneau. Cetnicii bulgari aveau comandant pe voie­vodul Apostol, românii pe Gheorghe Mucitani, grecii pe Tellos Agras. În luna apri­lie, apele retrăgându-se, ne-am retras în munţii româneşti. Grecii şi bulgarii au făcut la fel.
În primăvara anului 1907, comitetul revoluţionar grec a ţinut o consfătuire în casele doctorului Pericardis din Neaguşte (soţia acestuia, Maruşa Hagicu, româncă de origine, era sora lui Dimitruli Hagicu, asasinat de antarţii greci la moşia sa din satul Grijali).
La consfătuire s-a luat hotărârea de a incendia satul românesc Gramaticova, dar nu au reuşit. Satul întreg, bărbaţi şi femei, înarmaţi cu arme şi grenade, conduşi de bravul învăţător de limba română, Gheorghe Celea, au făcut zid. Cu un an mai înainte au încercat să incendieze satul Patecina. La fel s-a întâmplat şi aici. Conduşi de Hrista Papanicola, românii, bărbaţi şi femei, au respins pe antarţi.
Totuşi, ei au reuşit să distrugă satul românesc Selia de Sus, iar aceasta din cauza neunirii românilor, unde o bună parte erau grecomani, în frunte cu celnicul lor, Hrista Vasile, zis Sârbu.
Cât priveşte Gramaticova, antarţii au trimis în mai multe rânduri scrisori de ameninţare către celnicul Sterie Cuşa, şeful comunităţii române, somându-l că, dacă nu va fi izgonit învăţătorul Gheorghe Celea, praf şi pulbere se va alege de satul lor. Scrisoarea era semnată nu de Tellos Agras, ci chiar de Kostas Akritas, comandantul suprem al forţelor de antarţi din toată Turcia. Antarţii aveau nevoie de satele româneşti Gramaticova, Cândrova şi Patecina, situate într-o regiune masiv bulgărească, pentru ca de aici să purceadă la atacarea satelor bulgăreşti şi, mai ales, să poată stabili legătura directă cu bandele de antarţi care acţionau în regiunea Morihova.
Nordul Macedoniei, cât şi centrul, fiind puternic locuit de bulgari, pentru a ajunge aici, antarţii se foloseau [de satele] româneşti Samarina, Blaţa, Neveasta, Clisura, Târnova, Negovani, Belcameni, Magarova şi Nijopole. În aceste sate, din nenorocire, o parte din populaţia românească era grecomană, supusă, prin urmare, mitropolitului grec al Paflagoniei, cu arhiepiscopia în oraşul Bitolia, de a cărui autoritate morală şi spirituală ascultau toţi adepţii aşa-zisei Megali Ideea.
Noi ştiam planurile grecilor. Cu câteva zile înainte am interceptat o scrisoare de la un curier al lor, adresată unui fruntaş bulgar grecoman din satul Oşlen, anume Boiciu, în care scria: „Să ne aşteptaţi după câteva zile (am uitat locul în care se preciza), căci vom veni, o ceată în satul vostru, iar alta la Mănăstirea Papandi, şi de acolo vom merge spre o direcţie necunoscută.” Noi ştiam această direcţie necunoscută: satul Gramaticova. Dar Gramaticova era bine înarmată, având în fruntea ei pe învăţătorul Gheorghe Celea şi pe armatolul neînfricat Adam Gulea.
Gramaticova era centrul unde se întâlneau cetele române-bulgare. Aici se luau iniţiativele, iar cuvântul hotărâtor îl avea învăţătorul Gheorghe Celea.
Cum noi cunoşteam ţinta antarţilor, după scrisoarea interceptată, am înarmat vreo 15 păstori la pândă. În aceste locuri pădurea era foarte deasă, alcătuită din nişte arbuşti numiţi de localnici pixari (mirt, în greaca veche). Ne-am hotărât să-i atacăm prin surprindere spre a-i deruta. Observatorii noştri ne-au înştiinţat că cinci oameni merg pe cărare înspre noi. Noi ne-am aşteptat să fie mulţi, de aceea ne şi pregătiserăm ca atare. Ne-am instalat în aşa fel, încât atunci când vor fi aproape de noi să-i somăm în turceşte, adică ordonându-le: „Teslim, gheaur!” (Predaţi-vă, ghiauri!). Handuri era îmbrăcat în uniformă de soldat turc. El cunoştea bine limba turcă, iar noi, ceilalţi, vorbeam şi greceşte. Noi ştiam că grecii nu se opun armatei turceşti. Turcii îi atacau pe greci spre a demonstra opiniei publice mondiale că nu părtinesc cu ei, însă, după ce îi ţineau câtva timp prizonieri, erau puşi în libertate. Iată un exemplu. Un detaşament de aproape şaptezeci de antarţi, conduşi de Iorgachi, căpitan în armata regulată greacă, s-au predat la numai câţiva soldaţi turci, în satul Petrova de lângă Salonic, numai la simpla somaţie a turcilor. Prinşi, ei au fost depuşi la închisoarea Edikule din Salonic, apoi condamnaţi la numai trei luni închisoare. Iată dovada elocventă a înţelegerii tacite între guvernul grec şi turc.
Ţin să menţionez că acest Iorgachi era român de origine. La început era adeptul ideii de autonomie a Macedoniei, prin urmare a luptat în cadrul unei cete bulgăreşti, apoi, ducându-se în Grecia, a trădat cauza şi s-a pus în fruntea unui detaşament de antarţi.
Tot aşa, o altă bandă de antarţi, condusă de Ianis Avghros, român renegat, de fel din oraşul Tricala (teritoriul statului grec), s-a predat la o patrulă de soldaţi turci, în Meglenia, între satele româneşti Oşani şi Luminiţa.
La somaţia de „Teslim gheaur!” rostită de Handuri, antarţii nici n-au mişcat măcar. Ştiind că au de-a face cu soldaţi turci, nişte quasi aliaţi, unul dintre antarţi a strigat: „Suntem greci, nu suntem bulgari, nici români.” Fără a pierde o clipă, noi i-am înhăţat şi i-am dezarmat îndată. Grecii şi-au dat seama că au căzut într-o cursă. Prima grijă a fost să-i identificăm, după ce i-am izolat unul de altul. Cu toţii erau cinci. Spre surprinderea noastră, am aflat că unul din ei era Tellos Agras, comandantul forţelor de antarţi din regiune. La auzul acestui nume am rămas nedumeriţi. Noi ştiam că scrisorile de ameninţare trimise la români erau semnate de Kostas Akritas, pe adevăratul său nume Mazarakis, colonel în armata greacă, iar mai târziu ministru de război în cabinetul Venizelos. Ni s-a spus atunci că Akritas a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarţi, iar comanda fusese remisă lui Agras, locţiitorul lui. Ceilalţi se numeau Doni Minga, după spusele lui revizor şcolar, Safiros Longos, Tollios şi Gheorghios Tollios, adică tatăl şi fiul, doi briganzi de meserie, care, cu câţiva ani în urmă au sechestrat pe un mare bogătaş din Neaguşte şi a fost răscumpărat cu o mare sumă de bani. Ei ne-au spus că nu sunt antarţi, ci plătiţi numai spre a le servi drept călăuze.
În ce priveşte pe Safiros Longos, ştiam că el era fiul unui mare industriaş din Neaguşte, proprietarul unei mari fabrici de torcătorie şi ţesături. El ne-a spus că a fost luat de către antarţi spre a-l prezenta românilor, demonstrându-le că oamenii bogaţi sunt anti autonomişti. Am aflat cu acest prilej că Safiros Longos era român. Părinţii lui vorbeau încă româneşte, însă el a umblat pe la şcoli înalte greceşti, aproape că a uitat limba natală. Suspinând, ne-a declarat că dacă îi vom da drumul ne va fi de mare folos, dimpotrivă, dacă îl omorâm nu avem nimic de câştigat. Şi s-a ţinut de cuvânt. De multe ori prin oamenii noştri ne-a informat despre deplasările antarţilor. Ne-a pus în gardă despre o consfătuire care a avut loc în oraşul Veria, la care a participat şi mitropolitul respectiv, unde s-a luat hotărârea de a se distruge satul românesc Doliani. Întrebat Mingas, dacă este revizor şcolar, ce caută cu antarţii, ne-a declarat că s-a pus la dispoziţia cauzei pan-elenismului, că vrea să convingă pe români şi pe bulgari, aceşti greci vlahofoni şi bulgarofoni, hondrochefali (capete groase), că autonomia Macedoniei este o aberaţie, şi că reînfăptuirea, reconstituirea vechiului Imperiu bizantin sub tutela bisericii din Constantinopole şi luminaţi de minunata cultură greacă antică, va pacifica Balcanul. Ne-am dat seama imediat cât de şovini erau grecii şi ce soartă aştepta numeroasele popoare din Balcani, adică grecizarea totală. Doni Minga nu era grec, ci bulgar din Neaguşte cu sentimente greceşti. Interogarea lui am făcut-o în limba bulgară.
A rămas de anchetat principalul acuzat, Telos Agras, comandantul forţelor de antarţi. Nu îmi amintesc data când a fost capturată banda, însă aceasta n-are importanţă, când căutând lupul, lupul este în cuşcă. Capturarea s-a făcut pe muntele Perişori, între Vodena şi Neaguşte.
Gheorghe Mucitani nu ştia greceşte. El era din Cruşova, din Macedonia de nord, unde nu sunt greci, şi nu umblase la şcoala greacă. Mihali Handuri făcea pe interpretul. Întrebările le punea Gheorghe Mucitani:
– Cum te cheamă? Care îţi este numele adevărat? (Noi ştiam numele lui adevărat, ni-l spusese Safiros Longos).
– Mă numesc Kostas Agapinos. Pseudonimul mi l-am luat când am devenit comandantul forţelor de antarţi.
– Ce înseamnă Telos Agras?
– Telos înseamnă cel perfect, desăvârşit, dar mai înseamnă şi cel de la distanţă, din depărtare, care nu este printre noi. Agras înseamnă cel sălbatic, cel fioros, cel de neîmblânzit.
– De unde sunteţi originar?
– De loc sunt din Creta. Am absolvit şcoala militară din Atena, iar în armata greacă am gradul de lohagos (căpitan).
– Cu ce scop ai venit în Macedonia şi cine te-a angajat?
– Silogul Panhelenic din Atena se ocupă cu formarea bandelor de antarţi, luptătorii pentru elenizarea populaţiei macedonene. Ca ofiţer, am dorit să fac parte din această societate şi m-am înrolat ca voluntar.
– Acţiunea Silogului priveşte numai grecizarea, nu şi cucerirea Macedoniei?
– Deocamdată trebuie s-o grecizăm, elementul grec fiind în minoritate, trebuie să desfiinţăm pe bulgari, pe români, pe albanezi, apoi vom începe lupta cu turcii. La o eventuală prăbuşire a Imperiului otoman, nu putem revendica Macedonia atât timp cât suntem în minoritate. Marile Puteri nu ne vor admite acest lucru.
– Cine organizează bandele şi cine [dă] ordine?
– Mitropoliţii din eparhiile de pe teritoriul turc, pe lângă faptul că sunt păstori sufleteşti, ei hotărăsc asupra modului nostru de a acţiona. Comitetul Civil Intern ne pune la dispoziţie curieri şi călăuze. Fondurile vin din Grecia prin consulate, sunt date mitropoliţilor, iar aceştia le întrebuinţează după nevoie.
– Ştiţi cine stăpâneşte Macedonia?
– Turcii.
– Atunci de ce nu vă bateţi cu turcii? Ce aveţi cu bieţii români şi bulgari, care sunt tot creştini ca şi voi?
– Am zis că trebuie să obţinem majoritatea grecizând pe bulgari, pe români şi pe albanezi.
– Nu cred că veţi reuşi. În sânul acestor popoare s-a trezit conştiinţa naţională. Ele luptă pentru autonomia Macedoniei. Noi vrem să creăm o Elveţie a Balcanilor, unde toate popoarele conlocuitoare, greci, bulgari, români şi albanezi să se bucure de drepturi egale. Autonomia este singura soluţie echitabilă. Numai grecii, care sunt şovini, aroganţi, snobi chiar, utopici, se împotrivesc.
[…]
– Sunteţi lipsiţi de cavalerism. În iarna 1906-1907, în Balta Ianiţa, în timp ce ne atacau turcii, ne loveaţi şi voi, mişeleşte, pe la spate.
– Este drept, căci noi vrem să distrugem tot ce este ortodox şi nu nutreşte sentimente greceşti. Ortodoxia este o biserică greacă, iar cei ce mărturisesc ortodoxismul trebuie să simtă ca atare. Consultaţi calendarul ortodox. Toţi sfinţii sunt greci. Biblia s-a scris în limba greacă, în ce priveşte Noul Testament, cântările bisericeşti tot în greceşte au fost compuse, apoi cultura şi arta greacă antică este superbă. Întreg apusul o admiră şi ne susţine pe noi ca urmaşi ai vechilor eleni. La ce vă trebuie şcoli româneşti, la ce bun să vă instruiţi într-o limbă barbară, limba unui popor rezultat din contopirea unui pâlc de romani şi daci cu o sumedenie de popoare barbare năvălite din Asia? Iată definiţia lui Soutsos, poetul nostru, cu privire la poporul român: „Sperma ton varvaron, ghenimata putanas” (Sămânţă de barbari, odrasle de târfă). În Tesalia, teritoriul Greciei libere, sunt atâţia vlahi. Ei nu cer şcoală românească.
– Nu cer, pentru că nu admiteţi funcţionarea şcolii româneşti. Credeţi că veţi reuşi să grecizaţi elementele alogene din Macedonia?
– Noi avem răbdare. Mai devreme sau mai târziu, vom izbuti. Iată, comitagiii Cota din Prespa, Ciociu din Rahova Meleniei, Gonu şi Lazu din oraşul Ianiţa au dezertat din cetele voievodului bulgar Apostol şi s-au alăturat marii cauze greceşti. Acest lucru trebuie să-l faceţi şi voi. Respingeţi românismul, că doar sunteţi greci care au uitat limba.
– Dacă am fi greci care am uitat limba, Dvs., care vă mândriţi cu miracolul culturii antice greceşti, cum vă explicaţi faptul că o limbă barbară ca cea românească, limbă care nu se poate mândri că are creatori de opere literare la nivelul culturii antice greceşti, a putut absorbi limba greacă? Doar se ştie că o cultură superioară absoarbe pe alta inferioară. Aşa s-au întâmplat lucrurile în Imperiul roman de răsărit, care s-a transformat în Imperiul greco-bizantin, cu slavizarea cuceritorilor bulgari de către slavii învinşi, cu romanizarea cuceritorilor franci de către galii latinizaţi.

 DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a II-a

Este drept, conştiinţa naţională la români, bulgari şi albanezi nu e încă pe deplin formată, de aceea mulţi dintre ei devin grecomani şi luptă pentru o cauză străină de neamul lor.
– Tocmai de aceea ne grăbim şi noi să căutăm să înăbuşim în faşă acţiunea de formare a conştiinţei naţionale la popoarele alogene.
– Conştiinţa naţională a început să se trezească. Suntem mulţi şi nu ne veţi putea ucide pe toţi. Noi îndurăm jugul turcesc. Vrem să-l scuturăm, proclamând autonomia Macedoniei, alcătuind un stat multinaţional, unde însuşi poporul grec din Macedonia să facă parte din acest stat. Veniţi voi, tocmai din Creta, dintr-un teritoriu care el însuşi este sub stăpânire turcească, ca să ne impuneţi jugul grecesc? Cu ce drept? Când a aparţinut vreodată Macedonia la Grecia? Dimpotrivă, Macedonia a fost cuceritoarea Greciei. Numai graţie statelor elenistice, odraslele Macedoniei, limba şi cultura greacă a cucerit Orientul apropiat. Noi ne socotim urmaşii tracilor macedoneni contopiţi cu romanii. Vă suntem superiori ca obârşie. De altfel, [grecii] de azi au foarte puţin [în] comun cu grecii vechi. În cea mai mare parte sunteţi români, slavi şi albanezi grecizaţi. Se poate demonstra aceasta prin nomenclatura topică, de origine slavă, românească şi albaneză, antroponomia; nume ca Chitos, Mitros, Flesas, Nacos, Nasios, sunt româneşti.

– Am vrea să ştim, câţi antarţi aveţi în subordine?
– Vreo două sute, împărţiţi în mai multe cete şi care acţionează între Salonic şi Ostrov.
– De unde sunt de fel?
– Cei mai mulţi sunt din Creta, câţiva din Grecia şi foarte puţini din Macedonia, pe care îi folosim ca curieri.
– De ce voi, cretanii, nu luptaţi pentru eliberarea insulei voastre?
– Căpitane Gheorghe (pentru prima dată a pronunţat acest nume), când am plecat din Grecia, nu cunoşteam realităţile din Macedonia. Ni se spunea că autonomiştii sunt puţini la număr, că populaţia ne aşteaptă cu braţele deschise. Cei câţiva vlahi şi bulgari rătăciţi vor ceda imediat, îndată. Imediat însă ce am trecut râul Bistriţa (anticul Alikmon), mi-am dat seama că situaţia e cu totul alta. Populaţia din aceste locuri nu e grecească. Cei mai mulţi sunt bulgari, apoi români. Greci sunt puţini şi numai pe la oraşe şi în câteva sate de clăcaşi pe la beii turci. Tineretul bulgar mai rupe ceva greceşte, bătrânii însă nu cunosc greaca. Ei bine, mitropoliţii noştri ne-au dat curieri din rândul acestor oameni, şi deşi sunt plătiţi bine, cu şase lire pe lună, cred că ei m-au atras în această cursă. Nu ştiu ce soartă mă aşteaptă, dar dacă îmi daţi drumul, cum aţi făcut cu ceilalţi trei, îmi iau cretanii mei şi mă duc în Grecia, îndemnând pe orice cretan să nu se mai înroleze ca antart.
– Ceata lui Mitra Vlahu a capturat la Leaova patru antarţi greci originari din Creta. Fiindu-i milă de ei, că erau tineri, i-a pus să jure pe Sfânta Evanghelie că se vor întoarce în Grecia. După ce le-a dat drumul, în răstimp de vreo două luni i-a capturat din nou, într-o luptă dată în apropiere de satul Luminiţa şi, desigur, de data aceasta i-a omorât.
– Cred că erau nişte fanatici. Scopul nostru este să desfiinţăm mai întâi elita românească. Să silim pe fruntaşii români să-şi retragă fiii de la şcolile româneşti; poporul de jos, desigur, se va alătura acestora. Agras era acum abătut. A pronunţat un cuvânt: „Eritalcala”. Mai târziu am aflat că, în dialectul cretan, eritalcala înseamnă s-au înecat corăbiile.
După ce am terminat cu Agras, l-am luat la interogator pe Done Minga. Întrebările le punea tot Mucitani.
– De unde eşti? Ce meserie ai?
– Sunt bulgar din Neaguşte. Sunt revizor şcolar la şcolile cu limba de predare greacă. Minga începu să plângă, se văita şi ne ruga să-i dăm drumul, el nefiind cretan, [ci] macedonean. După ce i-am colindat timp de şapte-opt zile prin satele româneşti şi bulgăreşti, în cele din urmă ne-am dus în pădurea Beladova de lângă Paticina, unde a avut loc condamnarea. Sentinţa am citit-o eu. Am expus atunci pe larg crimele [pe] care le-au comis bandele greceşti. La acuzaţia că românii sunt măcelăriţi pentru că sunt în cârdăşie cu bulgarii, am demonstrat că în Epir nu există picior de bulgar, aşijderea în Samarina, Perivole, Avdela, Ianina, Caterina, totuşi românii sunt masacraţi oriunde nu se supun politicii de grecizare. Sentinţa a fost scrisă în limba română şi turcă şi atârnată de pieptul lui Agras.
Iată culpele care i s-au pus în sarcină:
Au incendiat conacul celnicului român Zega, căsăpindu-i două mii de oi, două sute de vaci şi omorându-i toţi păstorii.
La moşia lui Toli Hagigogu au omorât mai întâi opt păstori. Văzând că celnicul Hagigogu nu-şi retrage copiii de la şcoala românească, după un an i-au mai omorât încă cinci păstori, au măcelărit trei mii de oi, iar herghelia de cai au luat-o şi au trimis-o în Grecia.
Lui Muşa Caprini din Veria i-au căsăpit o mie cinci sute de oi şi capre. Lui Tuşu Bucovala i-au măcelărit două mii de oi şi capre. Lui Sterie Duma din Livezi   i-au măcelărit o mie de oi şi capre. Au incendiat casele fruntaşilor români din Selia şi Xirolivad, precum şi şcolile româneşti din aceste sate. Au incendiat satul Gramaticova. In satul Huma din Meglenia au ucis zece elevi de la şcoala românească în timp ce făceau o excursie cu şcoala. Au omorât pe preoţii români Papatănase şi Gheorghe Ripidoni.
Pentru toate aceste crime şi celelalte, neidentificate până acum, sunteţi condamnaţi la moarte. Căpitanul nostru a dat dispoziţii să-i păzim şi să le permitem să vorbească între ei. (Până atunci fuseseră ţinuţi izolaţi). După câteva ceasuri am ieşit din pădure lângă o livadă în plină floare. Curierii noştri ne-au adus de mâncare şi câteva sticle cu rachiu. Am dat şi celor doi prizonieri porţii egale de mâncare şi rachiu, după cum am primit şi noi. Niciodată nu i-am ţinut flămânzi. Agras, când căpăta rachiu, avea poftă de vorbă. Într-un timp, Agras începu să fredoneze un cântec din timpul revoluţiei din 1821. Acest cântec, creaţie populară, îl cântă atât grecii, cât şi românii din părţile locului. Căpitanul ne-a ordonat să-l lăsăm să cânte, şi apoi să-i tălmăcim cântecul, întrucât, după cum s-a mai spus, Mucitani nu ştia greceşte. După ce a terminat de cântat, Handuri i-a tradus cântecul. Era cântecul dedicat lui Atanasie Diacul, adică viteazul călugăr, cel care a bătut pe turci în lupta de la Hanul din Gravia. Iată textul în traducere: [aici sunt două rânduri scrise de mână în limba greacă, nu am recunoscut bine literele şi nu l-am mai scris]. „Fă-mi-te turc, Diacule, schimbă-ţi religia şi te închină la geamie şi vei fi graţiat” (călugărul luptător căzuse captiv în mâinile turcilor). La încheiere cântecul suna astfel: „Ia vezi ce timp minunat a ales moartea să mă răpească, acum când pomii înfloresc şi poienile se umplu de iarbă.”
Prin intermediul lui Handuri, Mucitani i-a spus lui Agras, captivul condamnat la moarte:
– E o mare deosebire între voi, Atanasie Diacul şi ceilalţi căpitani de haiduci de la răscoala din 1821, care, pare-mi-se, cei mai mulţi nici nu au fost greci, ci români. Pe atunci, la îndemnul poetului Rigas Pheraios, alt român de-al nostru, revoluţia a fost proclamată în numele creştinătăţii. Sub steagul revoluţiei au alergat greci, români, bulgari, albanezi, ba chiar şi voluntari din apusul Europei, cum a fost bunăoară poetul Byron, englez, şi italianul Santaroza. Voi, revoluţionarii de azi, v-aţi cârdăşit cu păgânii împotriva creştinilor.
Antarţii voştri, împreună cu başibuzucii lui Hairedin Bei din Vodena, zilele trecute aţi omorât patruzeci de ţărani români şi bulgari în satul Licovişte, pe când aceştia se întorceau de la târg în satele lor din Meglenia. În ţinutul Veriei, antarţii şi başibuzucii au organizat atâtea măceluri împotriva populaţiei paşnice româneşti. Sunteţi în relaţii de colaborare cu Halil Bei şi Ramis Bei, cele două căpetenii de başibuzuci. În timpul staţionării noastre în Balta Ianiţa, în timp ce ne băteam cu turcii, ne-aţi atacat şi voi, mişeleşte, pe la spate. Vreţi să aveţi Macedonia? Bateţi-vă cu turcii, ocupanţii ţării, nu cu noi, românii, care nu avem nimic contra voastră, ci doar atât, vrem să ne păstrăm limba.
Agras devenise calm, sfida chiar moartea. Într-adevăr, credea în idealul pentru care se angajase să lupte. În ce îl priveşte, era sincer, crezuse într-un ideal, a fost învins, dar ţinea să moară ca un om de onoare. Atitudinea lui în faţa morţii, plină de demnitate, merita stima noastră. Iar noi l-am respectat. Nu a fost schingiuit, nici înjurat, batjocorit. În cele din urmă, spuse:
„S-ar putea să aveţi dreptate, nimeni nu poate şti pe ce făgaşe se va desfăşura istoria. Deocamdată, duşmanii noştri, ai grecilor, nu sunt turcii, ci voi, românii şi bulgarii, fiindcă voi atentaţi la marele ideal al panelenismului. Cum se va sfârşi lupta, Dumnezeu ştie, eu însă cred în destinul Eladei. Ţinuturile în care curge azi [sânge] de greci, de români, de bulgari şi de albanezi, de vinovaţi şi nevinovaţi, potrivit credinţei noastre multiseculare, mai devreme sau mai târziu, le vom recâştiga. Marii învinşi veţi fi voi, românii, apoi bulgarii. Mai ales voi, românii. România nu vă poate ajuta cu nimic. România are alte deziderate, eliberarea Transilvaniei, a Basarabiei. Admiţând că într-o zi se va înfăptui unitatea naţională a poporului român, voi, cuţovlahii din Macedonia, tot nu veţi avea nimic de câştigat. După înfăptuirea unităţii naţionale, România va trebui să lupte în continuare pentru păstrarea noilor sale frontiere, pentru că, urmând să aibă un duşman de mărimea Rusiei şi a unei Ungarii mutilate, atenţia ei se va îndrepta nu spre salvgardarea intereselor românilor din Macedonia, ci înspre câştigarea de aliaţi care să-i asigure integritatea noilor sale frontiere. Iată de ce marii învinşi, marii sacrificaţi de însăşi România, presupusa voastră patrie pentru care luptaţi cu atâta abnegaţie, veţi fi voi, cuţovlahii.
– Înainte de a muri, ţin să vă spun încă o dată: Adevărata voastră patrie nu este România, ci Elada.
– Ştim că România nu ne poate ajuta cu nimic. România îşi are marile sale deziderate, altele decât cele ale românilor macedoneni. Tocmai de aceea noi ne pronunţăm pentru autonomia Macedoniei, adică ne luăm soarta în propriile noastre mâini. Nu cerem nimic de la România. E patria noastră, îi dorim tot binele, dar nu-i cerem să ne ajute, bunăoară să ne trimită armament şi oameni, cum procedează Grecia, care organizează bandele pe teritoriul ei şi le trimite apoi peste frontieră.
După pronunţarea sentinţei, Mingas plângea şi se văita. Agras a uitat că este prizonier şi s-a răstit către Mingas, mustrându-l: „Nu ţi-e ruşine să plângi ca o femeie? Te-am socotit un om demn, plin de curaj. Constat însă că m-am înşelat. Aşa este lupta, din ea ies învinşi şi învingători. Noi am căzut învinşi, cauza pentru care luptăm, însă, nu este pierdută.”
Noi i-am lăsat să vorbească. Niciodată nu am recurs la torturi, cum făceau bandele greceşti. Noi am ales pedeapsa cea mai uşoară, fără chinuri, spânzurătoarea. Ceva mai mult, după cum se vede din aceste rânduri, le-am dat chiar voie să ne şi acuze.
Agras spuse lui Mingas: “Unui antart nu-i este admis să plângă. Adu-ţi aminte ce planuri făceam noi dacă vreunul din duşmanii noştri ar fi căzut în mâinile noastre, mai ales învăţătorul Gheorghe Celea şi acel Lycanthropos (lupul om) Adam Gulea, cum i-am fi tras în ţeapă ori i-am fi orbit, reeditând în mic fapta basileului Vasile Bulgaroctonul, şi i-am fi trimis apoi orbi în satele lor, spre a pune în groază pe români.”
Cât timp i-am avut în captivitate, încercam fel de fel de trucuri spre a le stoarce informaţii. Niciodată nu am întrebuinţat mijloace josnice de constrângere, căci după felul său cavaleresc, Agras n-ar fi scos nici un cuvânt. Când dispuneam de rachiu, îi dam şi lui. Agras, om cult, începea să spună atunci lucrurilor pe faţă. Ataca frontal, pleda, îşi apăra cauza neamului său. În timp ce Mingas plângea, era sfârşit, Agras se ţinea demn, cavalereşte. Niciodată nu l-am ofensat. În felul lui, îl socoteam un luptător în slujba unui  ideal, nicidecum un tâlhar. Uneori făceam chiar filologie comparată. Handuri îi spunea că şi româna a contribuit la formarea limbii neogreceşti, nu numai în ce priveşte lexicul, ci chiar sintactic. Sintactic, greaca veche are mult mai multă asemănare cu germana decât cu neogreaca, care se potriveşte mult cu româna. Poţi gândi neogreceşte şi să traduci direct în română, ceea ce nu poţi face, când este vorba de greaca veche. Apoi lexicul. Iată, bunăoară, cuvinte de origine română intrate în patrimoniul limbii neogrece: porta, manichi (mânecă), mandra, mula (catâr), stani (stână), urda şi multe altele.
Agras regreta mult că a căzut în mâna românilor şi nu a bulgarilor, căci bulgarii, mai barbari în felul lor, i-ar fi omorât imediat. Handuri îi spunea că toţi cetnicii români sunt din Macedonia şi vorbesc tot atât de bine greaca ca şi româna. Agras regreta că românii macedoneni, aceşti greci care şi-au uitat limba, au apucat pe o cale greşită, în loc să se întoarcă la matcă.
La o întrebare, cine subvenţionează mişcarea antarţilor, cu o mândrie caracte­ris­tică luptătorului idealist, Agras a răspuns:
– Statul grec nu obligă pe nimeni să devină antart. Recrutarea antarţilor o face Silogul „Ellinismos”, care este condus de greci erudiţi. Aceşti învăţaţi au legături cu Guvernul şi cu Patriarhia de la Constantinopole. Statul nu alocă nici un fond mişcării antarte. Fondurile se obţin prin donaţii. Mai ales negustorii greci din Egipt, din România şi din America dau sume mari de bani. Grecii din Rusia nu pot contribui cu nimic. Statul rus se opune. La mijloc este vorba de bulgari, fraţii ruşilor, şi interzic acţiunea de finanţare a revoluţiei noastre.
După terminarea cercetărilor ne-am transportat în apropiere de gara Bladova. Mihali Handuri şi Muşa Darlaiani făceau de pază, în timp ce noi i-am spânzurat de un nuc. Scrisă în rezumat, în româneşte şi în turceşte, sentinţa le-a fost pusă pe piept.
Iată textul: „Aşa va s’ pată tuţ aţeli greţ care vatămă armâni, ardu horile armâneşti şi vatămă prăvdzile armâneşti.”
Semnat:  Gheorghe Mucitani
        Mihali Handuri
Vestea morţii lui Agras se răspândise ca fulgerul în toată Macedonia. În timp ce ai noştri jubilau, grecii şi grecomanii intraseră în derută. Mitropoliţii greci din Veria şi Vodena au intervenit pe lângă autorităţile turceşti, promiţându-le mari sume de bani ca să scoată potere pentru salvarea vieţii lui Agras. Astfel, cât timp l-am avut în captivitate, poterele mişunau peste tot. S-au retras numai atunci când l-au găsit mort. L-am spânzurat dinadins lângă gară, să fie văzut de oricine, pentru că altfel Comitetul grec ar fi negat, spunând că a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarţi.
Drept represalii, Comitetul Grecesc, la o şedinţă ţinută în oraşul Neaguşte, a hotărât distrugerea satului românesc Doliani. Informaţi fiind de agenţii noştri, ceata noastră s-a deplasat îndată la Doliani, spre a preîntâmpina atacul.
Ceata grecească era condusă de căpitanul Serafim (alias colonelul grec Fufas). Antarţii erau în număr de circa patruzeci, mai toţi străini de regiune, cu câţiva curieri localnici. În dimineaţa zilei de 29 iunie, la mlaştina din Xirovuni de lângă Doliani, ne-an ciocnit cu banda grecească. Antarţii nu ştiau de prezenţa noastră acolo. Luaţi prin surprindere, i-am încercuit, cum însă satele Doliani, Selia şi Xirolivad erau înţesate de armată turcă, aceasta, la auzul împuşcăturilor, s-a deplasat în grabă şi, fiind cât pe aci să ne încercuiască, ne-am retras. Tot aşa şi grecii au rupt-o la fugă. Ce e drept, grecii luptau bine, călăuzele lor însă i-au părăsit, lăsându-i singuri în locuri necunoscute.
După câteva zile ne-am dus la locul unde s-a dat lupta. Am găsit o sabie cu inscripţia: „Serafim taie şi nu curge sânge”. Am mai observat o dâră de sânge pe o distanţă de circa 2 km. Mai târziu am fost informaţi că a fost ucis Serafim şi un grec din Neaguşte, Micibunas, şi câţiva alţii au căzut răniţi.
Comitetul grecesc, care era sigur de reuşită, a rămas consternat de acest eşec, în schimb românii au prins curaj. Rapsozii populari au compus cântece, glorificând pe luptători, cântece care se mai cântă încă în Macedonia. Spre deosebire de cântecele grecilor, stăpânite de ură: to ematon rumunon na hisi podon (sângele românilor să curgă la picioarele noastre), cântecele noastre erau pline de nobleţe.
Pentru continuarea luptei aveam nevoie de muniţie. În acest scop, Mucitani a plecat să procure cartuşe, lăsând în locul lui pe Handuri, care era cel mai vechi cetnic şi un bun organizator.
Întrucât antarţii omorau la drumul mare pe oricare român întâlnit, am luat hotărârea să aplicăm legea talionului: pentru un român ucis, vom omorî doi greci. În vestul Macedoniei se află oraşul Cojani. De la Salonic au fost expediate câteva lăzi cu cărţi româneşti pentru şcolile din oraşul Grebena. Lăzile erau trimise prin poştă şi însoţite de un soldat turc. În timp ce soldatul dormea, grecii au deschis lăzile şi, luând cărţile, au umplut lăzile cu excremente. Jandarmul n-a observat ce s-a întâmplat în timpul popasului la Cojani. Abia când au ajuns la destinaţie, le Grebena, s-a văzut conţinutul lor. Un român din satul Avdela se întorcea acasă, venind din România, unde era plecat la muncă. Teroriştii greci l-au împuşcat cu şase gloanţe în centrul oraşului Cojani. Aflând despre acest asasinat, cu prilejul bâlciului de   1 august din oraşul Veria, ne-am postat la pândă pe şoseaua Veria-Cojani şi am împuşcat doi negustori greci care veneau cu mărfuri de la bâlci. Omorul a avut loc lângă satul Castani. După această măsură de represalii, negustorii greci nu mai îndrăzneau să folosească şoseaua Veria-Cojani. Am ordonat ca nici un chirigiu român să nu mai transporte mărfuri pentru oraşul Cojani. Negustorii greci din Cojani şi Grebena au încercat atunci să se folosească de gara Sorovici. Am luat hotărârea să barăm şi această şosea. Satele de prin prejur fiind turceşti, într-o zi ne-am deghizat în ciobani şi am atacat, omorând câţiva greci. Aşadar şi ruta Sorovici a devenit inutilizabilă. Nu le rămânea negustorilor greci decât să se aprovizioneze din Grecia prin portul Volos, lucru prea costisitor. Văzându-se constrânşi, negustorii au fost nevoiţi să apeleze la români. Criza de aprovizionare a durat trei luni. Nu se aprovizionau grecii, dar nici chirigiii români nu aveau de lucru. S-au început tratative între chirigii şi negustorii din Cojani şi Veria: chirigiii să fie liberi să circule fără teama de a fi atacaţi, să se mărească costul transportului, spre a se recupera pierderile din timpul crizei de aprovizionare. Grecii au primit condiţiile puse de români. Ceva mai mult, negustorii greci, ca să fie şi mai siguri de securitatea lor, au început să ne facă daruri prin chirigiii noştri. Negustorul Tega Varduni ne-a trimis multe piei argăsite pentru confecţionarea de cartuşiere, precum şi opinci roşii cu ciucuri. Desigur, oamenii nu spuneau numărul, câţi suntem, astfel că într-o zi ne-am pomenit cu 40 de perechi de opinci şi vreo 20 de oale pline cu vin. Le-am primit pe toate, numai vinul l-am dat la chirigii, noi neavând încredere. Ne temeam să nu fie otrăvit.
Văzând că grecii ne ştiu de frică, după ce ne-am răzbunat asupra oraşelor Grebena şi Cojani, ne-am hotărât să izolăm satele greceşti de principalul centru de aprovizionare, oraşul Veria. Astfel, într-o zi, pândind pe drumul care duce de la satul grecesc Cernova la Veria, am omorât doi greci; mai târziu, chiar în seara aceea, am capturat patru greci, tot din Cernova, deplasaţi în satul Turcohori. La ancheta făcută, am constatat că erau curieri ai bandelor greceşti. Astfel, şi drumul dintre oraşele Veria şi Neaguşte a fost barat. Pe aceşti greci i-am capturat în felul următor. În timp ce noi patrulam de-a lungul liniei ferate, la un moment dat am auzit nişte oameni vorbind la umbra unui arbore, i-am înconjurat şi, crezând că suntem ceata grecească, se uitau la noi şi ne-au răspuns că nu cunosc pe nimeni din ceată; ne-au întrebat cine suntem noi şi unde sunt prietenii noştri. Noi le-am răspuns tot pe greceşte şi, cum cunoşteam numele unor antarţi, le-am spus că suntem cutare şi cutare. Până să se dezmeticească, am pus mâna pe ei şi i-am împuşcat. Cadavrele lor au fost descoperite după câteva zile, intrate în putrefacţie. Între Veria şi Ghida, la locul denumit Sufullio, se află un pod de lemn lung de aproape 40 de metri, care trece pe deasupra unei mlaştini adânci. Într-o zi de marţi, zi de târg la Veria, după ce am lăsat să treacă pe pod mai multe care trase de cai şi de bivoli, am tras în convoi, animalele s-au speriat şi au căzut în mlaştină cu oameni şi care. În ziua aceea am împuşcat 15 greci. Am lăsat cuvenitul răvaş, prins pe o salcie, motivul pentru care au fost împuşcaţi aceşti greci, explicând că sunt represalii pentru omorurile comise de greci împotriva populaţiei româneşti. Între Neaguşte şi oraşul Caterina, aproape de râul Bistriţa (Aliakmon), se află Mănăstirea Calipetra din satul Rahova. Mănăstirea aceasta servea drept cuib de adăpostire pentru antarţii greci. Noi primisem informaţii din Neaguşte că o bandă grecească, condusă de un ofiţer grec pe nume Amalias, în drum spre Caterina, va poposi la mănăstire. Noi am stat la pândă o zi întreagă pe drumul care duce la mănăstire, dar nu s-a ivit nimic. Ne-am introdus în mănăstire şi ne-am adresat stareţului, natural pe greceşte, că ne-am rătăcit de tovarăşii noştri antarţi şi nu mai putem da de urma lor. Stareţul ne-a răspuns că antarţii trecuseră ieri pe la mănăstire. Printre ei se afla şi Amalias. El a vrut să ne servească cu cafele, însă, dându-şi seama că nu suntem greci, i-a căzut ibricul din mână. L-am arestat şi legat bine. Am mai arestat încă patru greci care lucrau la mănăstire şi i-am împuşcat pe toţi. Aşadar şi drumul la Caterina a devenit inutilizabil. Jale mare a cuprins pe grecii din Veria. În semn de doliu, prăvăliile s-au închis, băteau clopotele de la toate cele 70 de biserici din oraş.
După aceste măsuri de represalii, notabilii greci de la oraşe şi sate au intervenit pe lângă comitetul revoluţiei greceşti, ca antarţii să nu mai ucidă populaţia paşnică românească, ci bandele să se bată între ele fără să atace pe păstorii şi pe chirigiii români.
Comitetul grecesc, spre a iscodi unde sunt cetele româneşti (ei credeau că sunt mai multe cete, deoarece noi ne deplasam repede şi apăream acolo unde nici nu se aşteptau) au trimis la Selia un preot grec, anume Papastavris, însoţit de un grec din Veria, Zafaras, cu icoana de la schitul Dovra, ca să meargă pe la stânele grecomanilor; adevărata lor misiune era însă culegerea de informaţii.
Fiind înştiinţaţi imediat, am pândit în apropiere de localitatea Maruşa, de lângă Veria, şi i-am împuşcat pe amândoi: pe Papastavras şi pe Zafaras.
După aceste acţiuni de terorizare, grecii din Neaguşte şi din Veria, mai ales după ce am împuşcat la munca câmpului pe un grec din Veria, Bunţolas, au prins atâta groază de armatolii români, încât nu îndrăzneau să iasă la munca câmpului, nici la culesul viilor, crezând că toate drumurile sunt pline de armatoli români.
Nedumerirea lor era şi mai mare, mai ales că noi nu împuşcam pe românii grecomani. Pe aceştia îi socoteam fraţi şi căutam să ni-i apropiem prin trezirea conştiinţei româneşti cu ajutorul cărţilor şi revistelor care soseau din ţară. Grecul împuşcat la munca câmpului, am scris pe răvaşul prins de pieptul lui, a fost executat ca măsură de represalii pentru un băiat de 12 ani, fiul românului Adamaca din Xirolivad, care a fost împuşcat de greci.
În luna august, ceata noastră, cu Mihali Handuri, Muşa Darlaiani şi ceilalţi, a plecat din Gramaticova spre Selia.
Am ajuns pe vârful muntelui Carataş, la locul denumit „La Cruce”. Era spre Înserat; de departe am observat mulţi oameni mergând spre aceeaşi direcţie, spre Selia de Sus, căci a doua zi era sărbătoarea Sfintei Marii, 15 august. Ne-am postat la o cărare pe unde trebuiau să treacă aceşti oameni.
Când s-au apropiat de noi, am văzut că erau înarmaţi. Am deschis foc asupra lor prin surprindere. Antarţii au luat-o la fugă în debandadă, profitând de întunericul care căzuse. După ce s-au depărtat, au tras şi ei câteva salve şi au apucat-o spre Neaguşte. Îndată după atac am cercetat locul unde ne ciocnisem cu ei. Am găsit două arme Gras, o pereche de opinci şi dâre de sânge. După câteva zile am fost informaţi că fuseseră împuşcaţi doi greci, dintre care unul se numea Epaminondas Carabinas, şi câţiva [fuseseră] răniţi.
În primăvara anului 1908, luna mai, în timp ce turme de oi şi de capre ale românilor din Gramaticova se deplasau de la şes la munte, comitetul grecesc din Neaguşte a ordonat antarţilor să atace pe aceşti români lângă satul bulgăresc Golişani. Antarţii se deghizaseră în ţărani muncitori şi se prefăceau că lucrează la prăşitul porumbului. Ţăranii din Golişani, observându-i că au arme asupra lor şi identificându-i că sunt antarţi, au anunţat ceata bulgărească a lui Iciu Ceauş, din care pe vremea aceea făceam şi noi parte. Ne-am apropiat tiptil şi am împuşcat şapte din ei, câţiva au căzut răniţi, iar ceilalţi au rupt-o la fugă. Armata turcă, care staţiona în satul bulgăresc Tarmarinova, a căutat să intervină, noi însă am dispărut în pădure şi nu ne-a mai dat de urmă. Cu o zi mai înainte de acest atac, doi albanezi grecomani înarmaţi, organe ale comitetului grecesc, spre a teroriza populaţia bulgărească din regiune, au spart zăgazul de la iazul care alimenta cu apă moara din Piscupie, sat bulgăresc, pentru ca atunci când morarul şi alţi săteni ar fi mers să repare spărtura, să-i împuşte. Văcarul satului, observându-i, a dat de veste sătenilor. Înştiinţaţi fiind de săteni de acest fapt, ne-am deplasat la faţa locului, unde pândeau albanezii, şi i-am împuşcat, luându-le totodată şi armele, două puşti Martini. Pe vremea aceea eram contopiţi cu ceata lui Iciu Ceauş şi Traian Cucuda.

 DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a III-a

Peste câteva zile ne-am despărţit de cele două cete bulgăreşti şi ne-am transportat la munte, în satele româneşti care aveau atâta nevoie de apărare. Pe drum ne-am oprit în satul grecesc Iavorţa, spre a omorî vreun grec, dar n-am găsit pe nimeni. De frica represaliilor noastre, localnicii se retrăseseră în pădure şi stăteau ascunşi. Întrucât grecii omorâseră în satul Doliani pe românul Gherase, un om bătrân, împreună cu fiica sa, în timp ce se găseau la prăşitul porumbului, în drum spre Cernova, întâlnind doi greci care transportau cherestea la oraş, i-am împuşcat pe amândoi împreună cu catârii lor. Prin urmare, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Atacurile dintr-o parte şi de alta deveneau tot mai îndârjite. Comitetul grecesc voia să dea un atac în stil mare, adică să incendieze satul Xirolivad, chiar cu ajutorul armatei turceşti care staţiona în sat. Noi am aflat de acest lucru printr-o întâmplare stranie. Ofiţerul turc din sat primise un ordin confidenţial de la Comandamentul din Veria, cu următorul conţinut: „Zilele acestea vor trece prin satul Xirolivad nişte prieteni de-ai noştri. Dumneavoastră să le daţi tot ajutorul spre a-şi îndeplini misiunea. Parola va fi «plug» în limba turcă. La auzul acestei parole, voi să nu ieşiţi din cantonamente.” Cum ofiţerul turc nu era prea edificat asupra acestui ordin, se adresase învăţătorului român, Sterie Duli din Xirolivad, confidenţial, impunându-i sub prestare de jurământ să nu divulge acest secret. Desigur, învăţătorul nu s-a ţinut de cuvânt şi pusese în gardă pe conducătorii comitetului din sat.

Peste câteva zile, o ceată de antarţi condusă de ofiţerul Amalias, se aşezase în apropiere de sat, cu scopul de a-l ataca. Au stat două zile în satul Castania, la colibele sărăcăceanilor (Sărăcăceani era un trib românesc grecizat de mult, păstori risipiţi prin toţi munţii de la sud de versantul Balcanilor. Interesant este faptul că, deşi nu ştiu româneşte, continuă totuşi să se considere vlahi, adică români). Antarţii s-au interesat de poziţia satului Xirolivad, de tăria cetei armatolilor. Cum sărăcăceanii nu cunoşteau numărul nostru, le-au spus că suntem vreo patruzeci, plus mai mulţi păzitori înarmaţi. Antarţii au capturat un păstor român, l-au ţinut toată ziua legat şi au încercat să scoată informaţii de la el. Totuşi, păstorul a izbutit să le scape din mâini, şi cu toate cartuşele trase după el, nu l-au nimerit. Ajuns în sat, el a adus vestea despre prezenţa antarţilor la colibele sărăcăceneşti. Antarţii, bănuind că românii s-au pus în gardă, nu au mai îndrăznit să atace.
Păstorii români erau înţeleşi cu sărăcăceanii astfel: armatolii români să nu-i atace şi pe ei, iar ei, la rândul lor, să-i înştiinţeze ori de câte ori de va pripăşi vreo ceată de antarţi. Întrucât sărăcăcenii nu şi-au respectat angajamentul, ne-am hotărât să-i pedepsim, ucigând pe câţiva dintre ei.
E o zicală românească: apa doarme, dar duşmanul ba. În timp ce ne aflam în pădurea Flamura din Xirolivad, trădaţi fiind, am fost împresuraţi de armata turcă. După o încercare care a durat cam o oră, am izbutit să ieşim din cerc, însă aici a fost rănit armatolul nostru Hrista Ciomu.
Urmăriţi de armată, n-am mai stat în Xirolivad, ci am coborât în satele bulgăreşti şi ne-am unit cu ceata lui Traian Cucuda din satul Licovişte. În apropiere de acest sat era o moşie turcească, Braniata. Pe această moşie, nişte albanezi musulmani din tribul gheg îşi făcuseră colibe şi îşi păşunau caii. Gheghii intraseră în legătură cu grecii să omoare bulgari din Licovişte, pentru ca aceştia să părăsească satul şi în locul lor să se stabilească gheghi din Albania. Dintru bun început, au împuşcat chiar doi ţărani bulgari. Aşadar, trebuiau pedepsiţi. Am împresurat colibele, le-am dat foc, am împuşcat doi din ei, de asemenea şi caii.
Am fost informaţi că o ceată de antarţi poposea la stânele românilor grecomani din Selia, anume la locul denumit Giuneapeni (jnepeni). Am încercat să-i înconjurăm, dar pândarul lor ne-a observat. Antarţii au rupt-o la fugă, neavând poftă să se angajeze în luptă. Aceste fapte au avut loc în anul 1906-1907, înaintea loviturii de stat a junilor turci.
Din Salonic ne-a venit o veste tristă. A fost omorât Vasile Jacachi, bun român, negustor într-un sat de lângă Veria, Macriguşi. Era omul care ne-a dat cele mai preţioase informaţii. Iată cum a fost împuşcat. La acest asasinat, poliţia turcă a colaborat direct. Vasile Jacachi era însoţit de Vasile Zeana, salariatul şcolii superioare comerciale române din Salonic. În timp ce erau amândoi în tramvai, un terorist grec trage în Jacachi şi îl omoară. Vasile Zeana pune mâna pe asasin şi îl imobilizează, însă un comisar turc, care se afla în tramvai, îl arestează pe Zeana, acesta protestează, însă între timp asasinul dispare, bineînţeles ajutat de comisarul turc.
Ne-am propus să-l răzbunăm. După divulgările făcute de Agras, ştiam că toate uneltirile împotriva românilor porneau de la mitropolitul grec din Salonic. El făcea rapoartele către Silogul din Atena şi, în acelaşi [timp, era] omul de legătură dintre antarţi şi autorităţile turceşti. Urma deci să fie asasinat mitropolitul. Mihali Handuri n-a vrut să se tragă la sorţi, ci a cerut să i se dea cinstea de a fi ucigaşul unui mitropolit grec. Înarmat cu acte false şi însoţit de un ghid care cunoştea bine Salonicul, au depistat casa mitropolitului, totuşi, conspiraţia transpirând, autorităţile turceşti îl arestează şi îl condamnă la moarte, însă nu a fost executat, deoarece între timp survine constituţia democratică a junilor turci şi este graţiat. După arestarea lui Handuri am rămas eu ca şef al cetei româneşti.
Ne venise ordin de la ceata bulgărească a lui Vani Manafi să mergem să ne aprovizionăm cu muniţii. Vani Manafi era şeful nostru ierarhic. În momentul acela se afla la Gramaticova, iar noi la Xirolivad, cale de o zi şi o noapte.
Ţăranii bulgari din satul Arsen ni s-au plâns de beiul turc, proprietarul moşiei unde lucrau ţăranii ca clăcaşi (Ţăranii bulgari şi greci pe vremea stăpânirii otomane erau clăcaşi pe moşiile beilor, numai românii au fost totdeauna liberi. Ei n-au cunoscut şerbia. Satele româneşti se bucurau de statutul de chefalohori, adică nu aparţineau nici unui stăpân). Beiul se ducea din când în când pe la moşie şi se informa asupra acţiunii cetnicilor, după care înştiinţa autorităţile turceşti. Într-o zi, pe când venise la moşie, l-am capturat, l-am dus în pădurea de lângă satul Mesimeri, l-am anchetat despre toate informaţiile [pe] care le dăduse, şi l-am executat. Autorităţile au luat măsuri şi au trimis potera împotriva noastră. Ne-au descoperit că suntem în pădurea Mesimeri şi ne-au împresurat. Manafi era chiar din acel sat şi cunoştea bine poziţiile ocupate de armata turcă. Am ales un loc unde am crezut că va fi mai uşor de străpuns. Noi eram 15 oameni. Am angajat o luptă corp la corp, crâncenă. În această ciocnire au fost răniţi grav doi din tovarăşii noştri. A fost împuşcat ofiţerul turc care comanda detaşamentul, un soldat mort. Ceilalţi au luat-o la fugă. Am luat sabia ofiţerului, iar de la soldat arma Mauzer. Pe răniţii noştri nu i-am lăsat să cadă în mâinile inamicului. Unul din ei era rănit la gură, deci putea să meargă, celălalt la ambele picioare, şi l-am luat în cârcă până am ajuns în Balta Ianiţa. Aici am cumpărat medicamente din oraşul Ianiţa şi s-au vindecat. Între timp ne regrupăm, venind aici ceata lui Coliman şi a lui Traian Cucuda.
De la Vodena ne vine ştirea că preotul din satul Nisia, cândva înfocat exarchist (Biserica bulgară, după desfiinţarea patriarhiei de Ohrida, nu mai recunoştea jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopole), organizatorul comitetului bulgăresc, devenind apostat, s-a pus în slujba inamicului, în următoarele împrejurări:
Fiind arestat ca terorist, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Întrucât organizaţia grecească avea nevoie de el spre a şi-l face informator, intervine pe lângă autorităţile turceşti şi este graţiat, cu condiţia să devină patriarhist. Preotul a început să dea toate informaţiile cu privire la mişcările noastre şi ale bulgarilor, aşadar trebuia pedepsit. Preotul obişnuia să se ducă în toate zilele de târg la Vodena, unde se întâlnea cu cei cărora le dădea informaţiile. El însă nu pleca singur, ci însoţit de un grup numeros de soldaţi turci. Într-o zi de târg l-am pândit la marginea unei păduri şi, când a trecut prin dreptul nostru, am tras şi l-am rănit, însă a putut să fugă, întrucât noi a trebuit să angajăm lupta cu soldaţii care îl escortau. Au căzut morţi trei soldaţi, iar noi am pierdut pe un tovarăş scump, anume bulgarul Mihalceto. Fiind rănit grav, nerecuperabil, şeful cetei, Coliman, spre a nu cădea viu în mâinile adversarului, i-a descărcat pistolul în tâmplă şi a murit. I-am luat arma, precum şi armele soldaţilor căzuţi. Locul unde s-a dat lupta era situat la câţiva kilometri de oraşul Vodena.
După aceste isprăvi am plecat toate cetele spre Sborsko, unde aveam depozitul de mu­niţii. Eram în total vreo 35. După ce ne-am aprovizionat cu [muniţii], fiecare ceată a ple­cat în sectorul ei, dar am fost trădaţi. Am mai poposit câtva timp la Gorno Rodivo, în pă­durea Blavoda. Coliman a rămas locului, căci era sectorul lui. Traian Cucuda a luat-o spre sud, la Vestocop, iar noi cu Vani Manafi în satul bulgăresc Gugova, de lângă satele româneşti Paticina, Gramaticova. Trădaţi fiind, armata turcă împresoară satul. Ne-am despărţit în două cete, una sub comanda lui Vani Naţu din Rosilova, iar cealaltă, cu noi împreună, sub comanda lui Vani Manafi. Am încercat să ne strecurăm, dar toate poziţiile erau ocupate. Am căutat să intrăm în Balta Bladova, dar şi balta era păzită. A trebuit să angajăm lupta. Armata turcă era formată din soldaţi de elită, avgitabur (vânători de munte), instruiţi special pentru urmărirea cetelor. La această ciocnire a căzut eroic viteazul Vani Manafi, luptător neînfricat pentru autonomia Macedoniei, şi Carageata. Din informaţiile care ne-au parvenit după două zile, dintre soldaţi au căzut opt. Ceata lui Vani Naţu n-a intrat în luptă, căci la auzul împuşcăturilor, toată armata se concentrase împotriva noastră. Noi, scăpând din această cursă, ne-am dus la Paticina, apoi la Gorna Rodivo, unde se afla Coliman, şi i-am povestit totul. Coliman ştia de întâmplarea noastră şi de cine am fost trădaţi.
În satul Corniţelova era un detaşament turc comandat de un ceauş (plutonier). Ceauşul teroriza populaţia bulgărească din sat, nu-i lăsa să iasă la munca câmpului (spre a nu lua contact cu cetele şi a le aproviziona). O delegaţie de ţărani bulgari se adresează lui Coliman, ori părăseşte regiunea, ori îl lichidează pe ceauş. În fiecare sâmbătă ceauşul pleca la Vodena pentru aprovizionarea armatei, dar nu pleca singur, ci după ce trimitea o patrulă de avangardă înainte. Întrucât soldaţii plecau pe jos, ei porneau la drum cu un ceas mai devreme, iar ceauşul, călare, îi ajungea din urmă mai târziu.
Noi eram patrusprezece la număr. am pus ţărani să ne semnalizeze atunci când va trece avangarda prin fluturare de batistă albă, iar când va trece ceauşul, prin batistă roşie. Ţăranii ne-au rugat să nu-l omorâm, ci să-l prindem viu şi să-l împuşcăm departe de hotarul lor, spre a nu avea urmări de pe urma autorităţilor.
Zis şi făcut. Ne-am pus la pândă la stânga şi la dreapta drumului, în nişte tufişuri, iar când să treacă ceauşul, am sărit patru inşi, am înhăţat calul de frâu, l-am dezarmat, l-am legat şi apoi ne-am transportat lângă satul bulgăresc Pociup. Anchetat, ne-a mărturisit că a luat parte la lupta din Gugova, unde au fost omorâţi Manafi şi Carageata. A fost executat departe de satul Pociup, iar calul l-am slobozit în altă parte. Patrula avangardă, care ajunsese la Vodena, a aşteptat să vină ceauşul, dar degeaba. În cele din urmă au anunţat autorităţile superioare. Autorităţile şi-au dat seama de ce s-a întâmplat, de aceea au trimis potere grele să-l găsească, viu sau mort, dar n-au găsit nimic. Coliman a prins un ţăran turc din Meglenia şi l-a trimis la şeful districtual Vodena, cu următorul bilet scris în limba turcă: „Ceauşul, comandantul detaşamentului din satul Corniţelova, a plecat în lumea cealaltă să ducă salutări şi să ceară iertare lui Vani Manafi, pe care el l-a împuşcat în lupta din satul Gugova.”
Noi am părăsit regiunea, spre a nu ne descoperi poterele. După zece zile de la atacul contra ceauşului, antarţii greci au incendiat zece case ale fruntaşilor din satul bulgăresc Pojarsko. În Pojarsko grecii nu reuşiseră să facă nici un prozelit. Antarţii erau în înţelegere cu jandarmii turci, care le-au înlesnit opera de incendiere. Cu o zi înainte de incendiere, casele respective au fost percheziţionate. Incendiul a avut loc ziua în amiaza mare. Antarţii au operat nestingheriţi de jandarmi, se spune chiar că în timpul nopţii au fost găzduiţi la postul de jandarmi. La acest atac greco-turc, satele bulgăreşti din jur au fost cuprinse de groază. În timpul acela făceam parte din ceata lui Coliman. Ne-am hotărât să acţionăm prompt. În apropiere de satul Gorna Rodivo, unde ne găseam noi, este satul Tresino, cu populaţie mixtă, bulgari şi turci. În acest sat propaganda grecească a izbutit să facă vreo cincisprezece bulgari grecomani. Din când în când satul era vizitat de mitropolitul din Vodena, care trasa sarcini agenţilor grecomani din Tresino. Se vorbea chiar că aceşti bulgari grecomani erau în legătură cu incendierea caselor fruntaşilor autonomişti bulgari din Pojarsko.
Coliman a luat măsuri pentru incendierea celor cincisprezece case de bulgari grecomani. S-au dat dispoziţii, ca în ziua sorocită să mai vină vreo treizeci de oameni de prin satele bulgăreşti care [erau] bine organizate, fiecare sat având câte zece oameni înarmaţi, gata oricând pentru acţiune, cum s-ar zice, era un fel de miliţie populară. Noi eram 20 de oameni. Am stat toată ziua în sat, găzduiţi pe la casele bulgarilor autonomişti. Eram aprovizionaţi cu câte 2-3 litri de petrol amestecat cu cenuşă. Însoţiţi de curierii din sat, ne-am postat câte trei oameni la fiecare casă de grecoman. La ora fixată, am început să dăm foc la uşile caselor. Când s-au trezit oamenii, casele ardeau deja. Au început să sară prin fereşti. Noi aveam ordin să-i împuşcăm. Unii din ei aveau arme şi trăgeau în noi. Populaţia turcă, precum şi jandarmii, au deschis foc şi ei. Coliman s-a suit pe o ridicătură de teren de lângă mahalaua turcească şi a început să strige cât îl ţineau puterile, că cetnicii nu au nimic cu turcii. Populaţia turcă să-şi vadă de treabă şi nu i se va întâmpla nimic. O parte din noi am înconjurat postul de jandarmi, spre a nu-i da posibilitatea să intervină. Soldaţii trăgeau în vânt pe nimerite. Am stat până când casele au început să ardă bine, după aceea ne-am retras la Gorni Rodivo, la locul denumit Ţarven Camen, de lângă satul Paticina. Un curier ne-a adus ordin din Veria, să ne retragem în sectorul românesc, spre a apăra satele Selia, Doliani, Xirolivad, Gramaticova, Cândrova.
În primăvara anului 1908, antarţii au măcelărit turmele celnicului român Toli Hagigogu, circa trei mii de oi şi capre, şi au ucis cinci păstori, spun cinci, deoarece cu un an în urmă au fost ucişi încă opt păstori. Culpa? Nu s-au supus poruncii lui Akritas de a-şi retrage copiii de la şcoala românească.
Noi am mai fost înştiinţaţi că o numeroasă ceată de antarţi va ataca în satul Durmani turmele mai multor români.
Am luat măsuri să contracarăm atacul. În ceată am mai primit încă doi oameni din Doliani şi Veria, astfel ne socoteam destul de tari spre a zădărnici planul grecilor.
Aflând că suntem tari, antarţii n-au îndrăznit să atace târlele din Durmani, ci s-au abătut la turmele lui Hagigogu, unde au comis măcelul pomenit mai sus, în timp ce noi îl aşteptam la Durmani, distanţă de mai bine de zece kilometri.
Ne-am hotărât să ne răzbunăm imediat. Cum? Incendiind cartierul grecesc din oraşul Veria.
În oraşele din Macedonia fiecare grup etnic îşi avea cartierul lui. Astfel, în Veria era cartierul grecesc, românesc, turcesc şi evreiesc. Oraşul Veria, anticul Bereia sau Beroia, este unul din cele mai vechi oraşe din Peninsula Balcanică. Aici istoria vorbeşte la tot pasul. Apostolul Pavel, predicând, a întemeiat aici una din primele sale biserici creştine. Undeva în oraş există o stâncă, un fel de stânca Pnyx (de unde oratorii atenieni îşi rosteau discursurile) al Veriei. Tradiţia spune că de pe această stâncă a vorbit apostolul neamurilor. Oraşul are o reţea de canalizare foarte bună. Râul care alimentează oraşul cu apă, Anadere, de la sursă încă se împarte în două. O parte e condus pentru alimentarea cu apă a mai multor mori, iar cealaltă, după ce trece printr-o conductă care trece pe sub deal şi despre care poporul vorbeşte că datează din antichitate, e dispersat în oraş. În oraş se întâlnesc multe cişmele şi o foarte mare fântână arteziană (sindrivan). Planul nostru era să distrugem conducta chiar la intrarea sub deal. Rămas fără apă, întrucât casele din Veria erau construite din scândură, am fi putut da foc la câteva case de la periferie, şi apoi întreg oraşul din partea grecească ar fi devenit o mare de flăcări. Totul era pus la punct. Aşteptam doar ordinul să acţionăm. Vreo douăzeci de oameni de ai noştri, un fel de miliţie populară, erau înarmaţi cu târnăcoape şi lopeţi pentru distrugerea conductei. (În text este scris cuvântul canal, sub formă de canal intră pe sub deal, noi însă am înlocuit cuvântul canal prin conductă).
Tocmai când eram gata să acţionăm, am primit instrucţiuni din Veria şi Doliani, să stăm pe loc. Ni se spusese: „Este uşor să distrugi un oraş, dar este foarte greu să-l construieşti, mai ales când este vorba de un oraş istoric. Ne va condamna posteritatea şi riscăm să intrăm în istorie ca ucigaşi ai urmelor Apostolului Pavel.” Însuşi celnicul Hagigogu, cel ale cărui turme fuseseră măcelărite, ne-a trimis vorbă printr-unul din feciorii săi, să renunţăm la acest plan. Comunitatea română din Doliani a trimis în persoană pe preotul Papatanase (popă habotnic), rugându-ne să nu facem acest sacrilegiu, incendiind un oraş care numără 70 de biserici, unde a vorbit apostolul ginţilor şi se află moaştele Sfântului Antonie. La fel, bătrânul celnic Petre Badralexi a trimis pe cineva din oamenii lui, spunându-ne să renunţăm la acţiune. Ni se spusese că se aşteaptă din Occident o comisie care să cerceteze la faţa locului cele ce se petrec la noi.
În iarna anului 1906-1907 a venit în Balta Ianiţa inspectorul general al cetelor bulgăreşti, Boris Sarafof. Era însoţit de un ziarist american, pare-mi-se, după cât îmi aduc aminte, de la Daily Herald, şi a stat aproape o lună în Baltă. A vizitat şi coliba noastră, „Vlaşca ceta”, şi a stat cinci zile printre noi. La plecare a dăruit lui Mihali Handuri pistolul său automat, un Mauser.
Sarafof s-a declarat mulţumit de activitatea noastră, ne-a vorbit de vechea prietenie dintre români şi bulgari, de pe vremea domniei fraţilor asăneşti, de buna înţelegere care există de veacuri între cele două naţionalităţi din Macedonia şi de faptul că eram la punct cu ştirile politice, întrucât prin Salonic noi primeam regulat ziare româneşti din ţară şi mai ales franţuzeşti. Ţăranii nu ştiau cine este, bănuiau însă că este o căpetenie mare, de aceea îşi ziceau între ei: „Doide voivoda” (A venit voievodul). Într-o zi venise vorba despre asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, la Bucureşti. Ne-a spus textual: „Să nu credeţi că l-am ucis pe Ştefan Mihăileanu pentru faptul că era român. Organizaţia noastră condamnă la moarte pe toţi acei care trădează poporul macedonean, indiferent de grupurile etnice care alcătuiesc acest popor. Grecii ucid pe români şi pe bulgari pentru că nu vor să devină greci, spre a-şi crea mai apoi, din teritorii care nu le aparţin nici istoriceşte şi nici din punct de vedere etnic, o Grecie mare. Ştefan Mihăileanu nu e singurul caz. Ştiţi doar că tot organizaţia noastră l-a omorât şi pe Tachef, în timp ce era primul ministru al Bulgariei, pentru faptul că Tachef se pronunţase pentru încorporarea Macedoniei la statul bulgar, nu la obţinerea independenţei sale.” Totuşi, ironia soartei, după ce s-a întors din Bulgaria, după vreo două luni, a fost asasinat şi el, împreună cu profesorul Garvanof, chiar în casa lui, de Paniţa. La rândul lui, Paniţa, socotit trădător al cauzei macedonene, refugiat în Austria, a fost asasinat de Menca Cârnicit, soţia de mai târziu a lui Ivanciu Mihailof, marele luptător pentru dreptatea poporului macedonean.
În primăvara anului 1907 ne venise trista veste din oraşul Bitolia, că şeful cetei destinate pentru Pind şi Tesalia, Alexandru Coşca, a fost omorât într-o luptă cu armata turcă, în satul Sliviţa de lângă lacul Prespa. Restul cetei scăpând, condusă de Sterie Millioru şi Gachi Marami, a ajuns în Pind, a trecut în Tesalia pe teritoriul grec până la Volos şi, după ce a dat câteva atacuri, s-a întors din nou în Pind.
În Pind, ceata lui Milioru a dus lupta cu bandele greceşti care erau conduse spiritual de Episcopul Emilianos din Grebena. Într-o zi, în timp ce se afla în vizită canonică în episcopie, Milioru l-a pândit şi l-a împuşcat.
O altă ceată românească a trecut în Epir, în părţile oraşului Ianina, condusă de Scupra, Budas şi Nicu Balamoti. Pentru nimicirea acestei cete, guvernul grec a pus un mare premiu, totuşi ceata s-a întors cu bine în Pind, în sectorul Vlahuhori.
Însă premiul a rămas tot premiu. Chiar după proclamarea constituţiei junilor turci, Nicu Balamoti a fost ucis de nişte greci, la o petrecere, lângă lacul Ianina. Semnificativ este faptul că nici în regiunea Ianinei nu există greci. Epirul este locuit de albanezi şi români.
Episcopul grec din Castoria, Fotios, turba de necaz că n-a putut face nimic în regiunea Prespa, deşi conlucra pe faţă cu autorităţile turceşti. Prin agenţii lui, promiţând mari sume de bani, a încercat să-l atragă pe Mitru Vlahu, şeful unei cete, să se pună în slujba cauzei greceşti. N-a reuşit, pentru că solii pe care îi trimetea episcopul, Mitru Vlahu îi împuşca. Totuşi, episcopul a reuşit să-l convingă pe voievodul bulgar Cota, din satul Rulea, în schimbul a şase lire pe lună, plătite anticipat pentru timp de jumătate de an, adică în total 36 de lire, ca să-l prindă pe Mitru Vlahu şi să convingă pe bulgari să renunţe la exarhism şi să redevină patriarhişti. Dar Cota din satul Rulea n-a reuşit în acţiunea lui. Din ordinul lui Mitru Vlahu, toate satele îl urmăreau, de aceea stătea ascuns pe la rudele sale. După şase luni, Cota a trimis un sol la episcop şi i-a cerut alte 36 de lire, simbrie anticipată pentru o jumătate de an. Episcopul a ripostat că nu-i poate plăti, fiindcă nu a făcut nimic pentru cauza grecească. Cota i-a trimis atunci episcopului o scrisoare, că dacă nu îi dă banii, va merge la Castoria şi îi va reteza capul. Episcopul întrebase pe aducătorul scrisorii, unde se află prietenul său Cota. Fără să-şi dea seama, curierul divulgase ascunzătoarea lui Cota. Imediat episcopul l-a denunţat la autorităţile turceşti; prins, a fost judecat şi condamnat la moarte. Execuţia a avut loc în piaţa Atpazar din Bitolia.
Trebuie să menţionez că acest Cota îşi dăduse drept ostatici pe cei doi băieţi ai lui, care, duşi la Atena, au fost instruiţi la şcolile greceşti şi au devenit apoi din bulgari elines bulgarofoni.
Spre a masca denunţul făcut de episcop, grecii au preluat cadavrul lui Cota şi l-au înmormântat cu mare alai.
Pentru că nu i-a reuşit planul, Episcopul Fotios – mai ales după ce Pavlos Melas, comandantul suprem al forţelor de antarţi din vestul Macedoniei, împreună cu un alt şef, Caravanghelis, fuseseră prinşi şi omorâţi de Mitru Vlahu – cu ajutorul bandelor greceşti susţinute de armata turcească, a pus la cale asasinarea câtorva români din satul Pleasa, pentru că nu au consimţit să închidă şcoala românească din sat.
În părţile Coriţei acţiona o ceată românească condusă de Coconeşi şi Nastu.
Într-una din vizitaţiile sale canonice, Coneşi Tuna (Naum) l-a pândit pe „sfântul episcop” şi l-a ucis prin părţile Bigliştei.
Trebuie să menţionez faptul că acest „sfânt episcop”, într-o vizită canonică în satul Zagoricen, a chemat pe fruntaşii bulgari din sat şi le-a spus să renunţe la exarhat şi să accepte autoritatea Patriarhiei din Constantinopole. Bulgarii au răspuns că ei rămân credincioşi bisericii exarhale. Episcopul a poruncit atunci bandelor greceşti, care au tăbărât în sat şi au trecut prin ascuţişul sabiei [pe] toţi bărbaţii şi femeile [pe] care i-au găsit în sat. Numărul celor ucişi se ridică la 80 (cifrele sunt luate după organul comitetului grec, Makedonikos Agon, care considerase drept o mare faptă patriotică acest măcel comis de antarţi împotriva apostaţilor bulgari).
Dintre toate satele locuite de români antigrecomani, regiunea Meglenia a fost cea mai crunt lovită de antarţi.
Ţinutul Megleniei, o enclavă lingvistică cu un dialect aparte de cel macedo-român, mult mai apropiat de dialectul daco-român, însă, ca şi acesta, foarte bogat în slavisme, numără următoarele sate: Livezi (sat mare, locuit de gramosteni), Oşani, Cupa, Luminiţa, Berislav, Lundzini, Huma, Ţărnareca, toţi creştini ortodocşi, iar Nânta şi Fuşteni locuite de români islamizaţi.
Întrucât în Meglenia nu existau nici greci, nici grecomani, propaganda grecească a întrebuinţat toate mijloacele permise şi nepermise spre a-şi face prozeliţi. Începând din preajma Salonicului şi până în nordul Vardarului, satele bulgăreşti erau toate organizate milităreşte şi toate militau pentru autonomia Macedoniei. Propaganda grecească îşi făcuse în cele din urmă un adept aici, anume Iorgachi, român din satul Belcameni, mare exploatator de păduri în ţinutul Strumiţa; după ce a conlucrat cu organizaţia bulgărească de sub conducerea voievodului polcovnic Iancof, a trădat cauza macedoneană. Astfel a trecut în Grecia, unde a organizat o bandă de 70 de antarţi şi apoi, cu consimţământul autorităţilor turceşti, s-a întors pe teritoriul turcesc, cu scopul de a prinde pe voievodul Apostol. Bulgarii însă i-au jucat o festă renegatului Iorgachi, anume, au anunţat coman­dantul detaşamentului care cantona în satul Petrovo, că la o anumită casă stă ascuns voievodul Apostol, când în realitate respectivul nu era altul decât Iorgachi. Împresurat, Iorgachi se predă fără luptă. În zadar protesta el că acţiunea sa nu este îndreptată împotriva autorităţii de stat, ci împotriva bulgarilor şi a românilor autonomişti. Transportat la Salonic, este condamnat numai de formă la trei luni închisoare.

 DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a IV-a

În urma acestui demers, Banda lui Ianis Avgheros a fost capturată de armata turcă între Oşani şi Luminiţa. În această bandă se găseau şi câţiva mercenari turci.
La interogator, Avgheros recunoscuse că este subvenţionat de un paşă turc, Galip Paşa, comandantul unui corp de armată, la început cu şase lire pe lună, iar mai târziu cu 15 lire, drept răsplată pentru faptele sale de arme împotriva cetelor autonomiste bulgaro-române.
Redau mai jos numele antarţilor din banda lui Avgheros, după cartea lui Focief, „La justice turque et les reformes en Macedonie”, pag. 178: Ianis Avgheros din Trikala, Nikolas Klisuras din Larissa, Ilias Nikolau, Markos Gionis, Ianis Kostas şi un turc, Sali.
În timpul războiului balcano-turc, când armata greacă opera în regiunea Megleniei, Nikolas Klisuras, fostul antart din banda lui Avgheros, comandantul unui detaşament militar acum, deşi trecuseră cinci ani, în urma democratizării constituţiei turceşti, luptele interne dintre naţionalităţi ne mai existând, totuşi numitul ofiţer fost antart, care avea pică pe populaţia românească din Meglenia, ajungând în satul Luminiţa, prima lui grijă a fost să spânzure pe preşedintele comunităţii româneşti împreună cu Ivan Chihaia, şi a împuşcat în mijlocul satului pe Ivan Şulca, Tuţi Dugi şi Stroe Cioti.

Read more: Cola NICEA http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-11/itemlist/user/113-colanicea#ixzz0x7IyTlzy

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea III http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-11/item/248-memoriile-capitanului-cola-nicea-iii#ixzz0x7H2S8O1

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea II http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-10/item/240-memoriile-capitanului-cola-nicea-ii#ixzz0x7G9IHEq

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea I http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-9/item/232-memoriile-capitanului-cola-nicea-i#ixzz0x3tAfCXt

Reclame

19/08/2010 - Posted by | AROMANII DIN BALCANI, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. am nevoie de o biografie minima a capitanului Gheorghe Mucitani, imi trebuie pentru un articol (cand s-a nascut si cum a murit macar sa stiu), unde gasesc?
    astept raspuns pe e-mail pro.arme@yahoo.rom
    Cu multumiri
    Bogdan D.

    Apreciază

    Comentariu de Bogdan D. | 11/02/2013 | Răspunde

    • Gheorghe Mucitani zis Hasap, din Cruşova, Mihali Handuri, grămostean de la Livezi, Cola Nicea şi Muşa Darlaiani din regiunea Veriei, l-au capturat, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte, spânzurându-l de creanga unui nuc la Bladova – un sat bulgăresc de lângă Edessa – pe fiorosul comandant suprem al antarţilor greci , Telos Agras.
      Incercati sa contactati blogul armanesc al Izabelei Papazicu daimadeadun -Zboarã Niangrâpsiti, sau publicatia Proiect Avdhela care trateaza si teme de istorie a aromanilor

      Apreciat de 1 persoană

      Comentariu de cersipamantromanesc | 12/02/2013 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: