Măcelul de la Beliș din 8 noiembrie 1918

Masacrul de la Beliș a fost una dintre cele mai odioase crime petrecute în secolul trecut în această parte a Europei.

Din 1918, Ungaria nu a încetat nicio clipă sa încerce sa forțeze mâna destinului, pentru a reintra în posesiunea teritoriilor care i-au fost luate. 

 În zilele tulburi de la sfârşitul Marelui Război, la exploatarea forestiera a contelui Ianos Urmanczy,  proprietarul a 28.000 de iugăre de pădure in Muntii Apuseni,  lucrau copiii și bătrânii români, dar și prizonieri de razboi sârbi, italieni si rusi, ținuți într-o stare permanentă de  înfometare și mizerie, trataţi la fel de neomenos.

La aflarea veştii că la Budapesta a izbucnit revoluţia, prizonierii de război de pe acest domeniu  au cerut să fie lăsaţi să plece acasă.

Pentru că oamenii contelui nu le-au permis, prizonierii s-au revoltat, au dat foc fabricii de cherestea şi au vandalizat castelul lui Urmanczy.

După încheierea armistițiului, proprietarul a fugit pe 3 noiembrie 1918 la Budapesta.

Prizonierii au organizat o revoltă, in urma careia trei gărzi ungurești au fost ucise, a fost distrus depozitul de cherestea si castelul Urmanczy.

 Fratele proprietarului, Nandor Urmanczy, deputat în Parlamentul Ungariei, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, in urma caruia s-a constituit un detașament armat  pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, care s-a deplasat de la Budapesta spre Transilvania cu un tren special pus la dispoziție de ministrul comerțului, Ernő Garami,

Acest detașament, format din 84 de soldaţi şi ofiţeri maghiari condus de căpitanul Antal Dietrich a fost organizat, înarmat și aprovizionat cu alimente și echipament în cazarma din strada Falk Miksa, cu știrea și consimțământul Ministerului de Război din Ungaria.

Prima oprire a fost la Morlaca, unde aceşti soldaţi au împuşcat mai mulţi localnici. De aici, detasamentul terorist  şi-a urmat drumul spre domeniul lui Urmanczy, unde în prima fază au întâmpinat, pe platoul dintre Călăţele şi Beliş, rezistenţa sătenilor din zonă.

Trenul special a sosit la Călățele, la 7 noiembrie 1918, apoi s-a deplasat cu căruțele și pe jos spre localitatea Beliş, unde au dezlantuit teroarea impotriva populatiei pasnice.  

Soldații unguri inarmaţi cu mitraliere si puşti cu  cartuşe dum-dum, au tarat la castelul lui Urmanczy unsprezece bărbaţi și o femeie, pe care, după ce i-au torturat, i-au împușcat.

A doua zi, de Sf. Mihail și Gavril, au fost omorâţi peste 20 de moţi. În încercarea de a șterge urmele masacrului, soldații unguri au sechestrat trei localnici din Beliș, forțându-i să adune cadavrele și apoi să le arunce în jăraticul depozitului incendiat.

 În cele două zile care au urmat, detașamentul Dietrich a făcut incursiuni în comunele învecinate, iar în restul perioadei de aproximativ două săptămâni în care a mai rămas în zonă, a continuat cu alte acțiuni de forță.

Printre autorii principali ai celor întâmplate s-au aflat și locotenentul Cseresznyĕs de la jandarmeria locală din Huedin, precum și directorul întreprinderii forestiere din Beliș, Francisc Biró.

Primul dintre aceștia a sprijinit în mod activ acțiunile detașamentului militar, iar ultimul s-a implicat atât în aducerea detașamentului, cât și în conducerea unor membri ai gărzilor naționale maghiare locale care au cajutat la masacru.

Anchetatorii, istoricii și analiștii care au studiat evenimentul nu au ajuns la un consens referitor la numărul de civili morți în urma evenimentelor petrecute.

Doar 41 de victime au fost precis identificate, dar estimările ulterioare au indicat cifra de circa 50 de decedați.

Primăvara in pădure au fost găsite cadavre neridicate, cel mai probabil ale ţăranilor răniţi și fugiţi.
 Aceste fapte abominabile au fost cercetate de o comisie mixtă trimisă la Beliş de Consiliul Naţional Român şi de Consiliul Naţional Maghiar.
In acea perioadă se purtau negocieri româno-maghiare la Arad între ministrul Oskar Jaszi și o delegație a Consiliului Național Român, condusă de Ștefan Cicio Pop, pentru rămânerea Transilvaniei într-o federație cu Ungaria.

Delegația română a hotărât întreruperea tratativelor.

Acest material are la baza  lucrarea lui Aurel Gociman, “Măcelul de la Beliş din 1918”.

O broșura publicată în anul 1932 de avocatul și ziaristul fost voluntar dr. Aurel Gociman pe aceasta tema –  care reprezintă singurul studiu documentat consacrat tragediei, a fost republicata la Cluj,  în contextul împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, dar şi a unui secol de la dramaticul eveniment din Munţii Apuseni.

Un monument care există la Beliș, precum și filmul Capcana mercenarilor – regizat de Sergiu Nicolaescu , amintesc la randul lor posteritatii acele tragice zile.

 

 

 

Problema cea mai mare pentru multi romani naivi si creduli  in noua propaganda platita si indrumata de catre autoritatile de la Budapesta, este aceea ca multi dintre ei nu cunosc istoria adevarata a poporului nostru, nu stiu ca pamantul romanesc este imbibat de sangele romanilor ucisi in timpul stapanirii maghiare!

Este de ajuns o singura privire la fotografia de mai su,  pentru a intelege “beneficiile” acestei stapaniri in Transilvania.

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Beli%C8%99

http://ziarulfaclia.ro/100-de-ani-de-la-masacrul-de-la-belis/

 https://www.facebook.com/pages/Neamul-Romanesc/296245990399214

 https://www.facebook.com/mircea.honoretpatria

Publicitate

DECLARAŢIA Clubului Istoricilor din Republica Moldova privitoare la decizia preşedintelui Dodon de a celebra în data de 24 august „eliberarea Moldovei de fascism”

 

 

Preşedintele Republicii Moldova (RM) Igor Dodon a decis să celebreze pe data de 24 august 2017 numita de el „eliberare a Moldovei de fascism”.

Aducem la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Pentru populaţia interfluviului Pruto-nistrean, anul 1944 a fost unul deosebit de dramatic.

În primăvara acelui an trupele Frontului II Ucrainean au cucerit partea de nord a RM şi au impus cu forţa armelor populaţia băştinaşă să întreţină cu hrană militarii sovietici, fără ca aceştia să plătească produsele alimentare, ceea ce făceau trupele române și germane în ajun. 

Să presteze gratis diverse sericii, să restabilească căile ferate Râbniţa-Floreşti şi Bălţi-Edineţ, să curețe Prutul de „munţi de cadavre, ce împiedicau curgerea apei”. Cunoaştem modul barbar al sovieticilor de purtare a războiului împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor acesteia.

Acest mod de luptă nu ne-a ocolit pe noi: în conformitate cu decizia Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti (CCP al RSSM) din 29 aprilie 1944, bărbaţi, femei şi copii din raioanele Orhei, Susleni, Criuleni, Bravicea au fost mânaţi la anihilarea minelor, puse în pământ de forţele militare germane şi române la retragere.

Numai în raioanele Corneşti şi Ungheni au fost curăţate 105 ha de terenuri minate, pe care şi-au găsit moartea sau au fost rănite 377 de persoane civile, basarabeni.

Oamenii erau impuşi să se ia la braţ unul cu altul şi să meargă pe câmpul minat. Nenorociţii care călcau pe mine erau sau ucişi, sau grav răniţi. Ultimii au fost împuşcaţi de trupele NKVD, altfel spus – au fost „eliberaţi” de chinuri.

Linia frontului s-a stabilizat pe segmentul Ungheni-Orhei şi la est spre Nistru. Pentru a se pregăti de ofensivă (viitoarea operaţiune militară, numită de sovietici „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”), Înaltul Comandament sovietic a decis la 5 mai 1944 să evacueze populaţia din zona frontului înspre nordul RSSM.

Conform deciziei CCP al RSSM din 8 mai 1944, toată populaţia din raioanele Ungheni, Corneşti, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia şi Criuleni urma fi evacuată, iar din raioanele Făleşti, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol şi Tiraspol – evacuată parţial. Conform surselor arhivistice, au fost evacuate cu forţa 71 461 familii, care numărau 263 777 persoane.

Autorităţile comuniste nu au creat condiţii pentru evacuarea oamenilor şi nu era nici o siguranţă că proprietăţile lăsate vor fi ocrotite.

Între altele, remarcăm lipsa condiţiilor sanitare şi de igienă, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic (în iunie 1944 de această maladie erau afectaţi 4 351 persoane, în rezultat câteva mii au murit).

La 20 august 1944 trupele sovietice au trecut în ofensivă, iar la sfârşitul lunii oamenii, supuşi evacuării, s-au întors la casele lor. Ei nu puteau crede ochilor.

,,Bravii,, militari sovietici nu doar au curăţat depozitele şi beciurile oamenilor de provizii şi băuturi, dar au şi scos uşi, ferestre, au rupt garduri etc., toate acestea sub pretextul  „necesităţilor de război”. 

Întorşi din numita „evacuare”, slăbiţi de foamete şi boli, „oamenii şi-au găsit casele distruse, iar averea prădată.

Într-o stare deplorabilă erau şcolile, clădirile administrative, bisericile”.

Cităm din memoriile dlui Efim Şalin:

„Pe la sfârşitul lui august [1944] am primit o veste nespus de îmbucurătoare. S-a anunţat ca fiecare să se întoarcă la casele lor. Îmi amintesc cât de înviorată era ziua aceea. Drumul se îndesea cu căruţe, unii o luau de-a dreptul pe jos, că ar fi mai aproape.

Iar când am ajuns în sat ne apucase o mare jale. Satul [Ocniţa-Răzeţi, comuna Cucuruzeni, raionul Orhei] era de nerecunoscut: ogoarele nefiind semănate, erau îmburuienate de nu se vedea omul… Îmi amintesc că în acea zi mama nu se mai putea opri din plâns, de cum arăta casa şi ograda noastră: buruiană toată ograda ca la tot satul, toate uşile de la casă, sarai şi de la beci erau luate, iar ferestrele erau stricate.

În beci rămăseseră numai butoaiele goale cu fundurile găurite de gloanţe, care pluteau în vinul vărsat şi amestecat cu apă de ploaie. Multe lucruri din casă nu s-au mai găsit…”.

Peisajul era apocaliptic: case transformate în grajduri pentru cai, biserici vandalizate, cu icoane găurite de gloanţe şi călcate cu picioarele. Făptaşii dezastrului sunt cunoscuţi: militarii brigăzii motorizate nr. 56 a Armatei 52.

La 23 august 1944, la Bucureşti, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, a numit un alt prim-ministru, a anunţat ieşirea României din războiul împotriva statelor şi popoarelor Coaliţiei antihitleriste şi a declarat război Germaniei.

La 24 august 1944 trupele sovietice au cucerit oraşul Chişinău – capitala RSSM. Acea zi a fost considerată de sovietici ca „ziua eliberării Moldovei de sub cotropitorii fascişti germano-români”.

Operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, numită „cea de-a şaptea lovitură stalinistă”, între altele, s-a încheiat cu restabilirea regimului comunist în întreaga RSSM.

Reprezentanţii regimului totalitar sovietic (militari, activişti ai PC (b) din URSS, administratori) s-au comportat deosebit de brutal cu populaţia băştinaşă.

Ei îşi dădeau aere de „eliberatori” şi „victorioşi”, mulţi din ei, în stare de ebrietate, arestau şi maltratau populaţia civilă, violau sau încercau să violeze tinere sau femei etc., etc.

Revenită în Basarabia (RSSM), puterea sovietică a realizat mobilizarea totală a bărbaţilor pe Frontul de Est.

Dacă până la venirea Armatei Roşii pe teritoriul numitei RSSM, în localităţile rurale erau 343 000 bărbaţi, în decembrie 1944 rămăsese doar 77 719.

Restul – 265 281 – au fost mobilizaţi în felul următor: în Armata Roşie (Fronturile 2 şi 3 Ucrainene) – 123 776 persoane,  în districtele militare Harkov, Odesa şi Kiev –  91 978 persoane, în NKVD – 378 persoane, în unităţile militare dislocate la frontiera cu România – 966 persoane. 

Restul bărbaţilor, de regulă – de alte etnii decât români (găgăuzi, cehi, unguri etc.), dar şi români, au fost trimişi la întreprinderile industriei grele din Federaţia Rusă sau la scos cărbune în minele din Donbas.

A treia parte din cei mobilizaţi au fost trimişi forțat la şcoli de meserii (de ucenici) –  FZO – şcoli din cadrul uzinelor şi fabricilor.

Bărbaţii moldoveni, mobilizaţi la front, de multe ori – tata cu feciorii, sau fraţi, rude – necunoscând limba rusă, neinstruiţi, au fost trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului – la Balaton (Ungaria), la Königsberg sau Berlin (Germania) -, unde au fost folosiţi în calitate de carne de tun.

Circa 50 000 de moldoveni nu s-au întors de pe câmpurile de luptă. Dar pentru basarabeni războiul nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei.

Ei au fost urcaţi în trenuri şi duşi să lupte împotriva Armatei japoneze în Manciuria şi nordul Coreii, pentru satisfacerea ambiţiilor politice ale regimului stalinist.

În memoriile fiului lui Stalin Vasiliy, „De tata nu mă dezic”, publicate postum,  în 1964, în ziarul Jeminjibao (China) și editate în premieră recent la Moscova, autorul regreta că unele popoare sunt dezbinate.

Drept exemplu, generalul Vasiliy Stalin a adus Ucraina, Bielorus, Coreea și… Moldova.

Urmările acestei politici au avut efecte dezastruoase pentru noi.

Apăruse problema demografică: depopularea forţată a satelor de bărbaţi – principala forţă de muncă din agricultură, a apărut decalajul bărbaţi-femei, natalitatea a scăzut dramatic etc.

Tinerii plecaţi pe şantierele Federaţiei Ruse sau Ucrainei au fost folosiţi ca forţă de muncă ieftină, necalificată, prost îmbrăcată, hrănită, salarizată.

În consecinţă – am avut familii distruse, populaţie înfricoşată, supusă rusificării şi altor abuzuri din partea autorităţilor comuniste. 

Aşadar, ceea ce a urmat actului din 24 august 1944 a însemnat un dezastru  pentru basarabeni.  Am avut mii de tineri şi mai în vârstă care nu s-au mai întors de pe fronturi, tineri  trimişi la munci  grele, în condiţii vitrege, peste frontierele RSSM, mulţi din ei nu s-au întors, rămânând cu traiul, la locurile de muncă, întemeindu-şi acolo familii.

Pe teritoriul RSSM s-a instaurat administraţia sovietică  îngâmfată, mereu  în stare de ebrietate (cu excepţii, bineînţeles), adusă cu tot cu familii, stabilită în apartamentele, confiscate de la proprietarii de drept şi de fapt.

Să nu se lase impresia cum că moldovenii au fost entuziasmaţi de „eliberatorii” care „uitaseră” să plece.

Basarabenii au opus rezistenţă  armată ocupantului sovietic: au fost cazuri de revolte armate; bărbaţii s-au ascuns în faţa mobilizării totale, promovate de ocupantul bolşevic etc.

Igor Dodon doreşte să sărbătorească începutul marii tragedii a basarabenilor – 24 august 1944 – punctul de pornire a re-comunizării României dintre Prut şi Nistru, a celei de-a două ocupaţii sovietice, numită de Dodon „eliberare”.

Basarabenii au mai fost „eliberaţi” în anii 1946-1947: datorită politicilor, promovate de sovietici, a FOAMETEI, organizate de Kremlin şi subalternii acestuia de la Chişinău, 200 000 de concetăţeni de-ai noştri, umflaţi de foame, au „eliberat” spaţiul terestru, trecând la cele veşnice.

În 1949, apoi 1951, alte mii de basarabeni au „eliberat” pământul natal, fiind trimişi, pentru vecie, în Siberia sau nordul Kazahstanului.

Aflăm din comunicatul pentru presă al preşedintelui RM Igor Dodon că la grandiosul concert din Piaţa Marii Adunări Naţionale, alături de Orchestra prezidenţială, va evolua corul arhieresc de la Mănăstirea Curchi.

Nu este pentru prima dată când Biserica ortodoxă proKremln  se implică în manifestări politice: în loc să aprindă lumânări în biserici şi să ţină slujbe de pomenire pentru cei morţi într-un război blestemat de toată lumea (afară de miile de morţi ale băştinaşilor, în 10 zile, Armata roşie a pierdut 67 130 de militari, morţi şi răniţi), iată că cinstitele feţe bisericeşti vor interpreta melodia „Smugleanka, moldavanca” – un cântec cu îndemnuri expansioniste din 1940 (cuvintele aparţin poetului Iakov Şvedov, muzica –compozitorului Anatolii Novikov), care a anticipat raptul sovietic al Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa.

În plus – pe scena din Chişinău vă apărea Grigorii Leps, un susţinător fervent al preşedintelui Vladimir Putin, declarat persona non grata în SUA pentru legăturile acestuia cu lumea criminală  din Rusia.

Din 2015  Gr. Leps este declarat persona non grata şi în Ucraina.

Având în vedere cele expuse mai sus, membrii CIRM se pronunţă categoric împotriva unor astfel de manifestări respingătoare („dansuri pe morminte”), organizate de preşedintele Igor Dodon. Cerem partidelor politice din RM să protesteze împotriva dezmăţului socialist.

Rugăm cetăţenii RM să conştientizeze sensul acestor „evenimente” dodoniste şi să acţioneze conform îndemnului inimilor şi conştiinţei lor.

Adoptată la 21 august 2017, Chişinău    

SURSA:  

 http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=2338#more-2338  

 

 

 

NOTĂ :

      Ziua de 28 iunie 1940 fusese declarată, printr-un decret semnat de președintele interimar al R.Moldova, Mihai Ghimpu, „Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova şi a comemorarii victimelor regimului totalitar comunist şi cerea Rusiei sa-si retraga urgent trupele de pe teritoriul Republicii Moldova.

Curtea Constituţională de la Chisinau a declarat neconstituţional decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu privind declararea zilei de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice. Curtea şi-a motivat decizia prin faptul că, prin acest decret, s-a incercat să se dea o interpretare juridică unui eveniment istoric.

Decretul fusese atacat de un grup de comunişti care considera că Ghimpu a încălcat articolul 15 din Constituţie si că scindează societatea şi unitatea poporului.

La rândul ei, Duma de Stat a Rusiei a condamnat decretul, într-o declaraţie votată în unanimitate, în care se spunea că „este nu numai un act al unei campanii politice planificate, indreptată împotriva relaţiilor ruso-moldovene, ci şi o încercare directă de a denatura faptele istorice, de a revizui istoria mondială şi totodată de a justifica eşecul politicii duse de puterea din Moldova”.

 

 

Cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice in R.Moldova

INCREDIBIL! S-a constatat ca in R.Moldova cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice datează din anul 1920.

 

În urma accesării dosarelor care se păstrează în Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova, s-a constatat că cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice datează din anul 1920.

 Cum a ajuns acest dosar în arhiva SIS este greu de explicat. Probabil, odată cu venirea NKVD-ului în Basarabia, la 28 iunie 1940, discipolii lui Feliks Dzerjinski şi-au adus şi „rezultatele muncii” lor în RASS Moldovenească.

Totodată, deşi a fost dată o decizie de condamnare în anul 1921, dosarul respectiv a fost luat la evidenţă de fostul KGB al RSS Moldoveneşti abia în anul 1962.

Dosarul  numarul 9443/1920 priveşte trei persoane locuitoare în satul Roghi, plasa Lunga, judeţul Tiraspol de pe malul stâng al Nistrului şi a fost intentat la 28 iulie 1920 de Subsecţia Secretă Tiraspol a Comitetului Extraordinar (CK) din regiunea Odesa în baza unei informaţii venite de la un agent secret al CK-ului, secţia Dubăsari, aflat în misiune pe malul drept al Nistrului, în Basarabia (până la urmă, acesta nu a fost identificat şi nici interogat), precum că Palega Efimia Semionovna, de 16 ani, Pugaci Marfa Semionovna, de 35 de ani, şi Todirco Gheorghe Semionovici, de 32 de ani, toţi cetăţeni ai RSSF Ruse, transportă ilegal persoane peste Nistru, adică în România.

Arestate, aceste persoane au fost închise în aşa-numita „Casă de detenţie” din Tiraspol. Percheziţia efectuată la casele lor nu a dat niciun rezultat.

Redăm în continuare informaţia, după o Încheiere întocmită la 14 ianuarie 1921 de un oarecare Saşin, satul Roghi, plasa Lunga şi spionaj al secţiei Tiraspol a CK-ului.

Potrivit documentului, la primirea acestei informaţii, un agent secret al CK-ului din Tiraspol, însoţit de doi colaboratori ai acestei secţii – Osmanov şi Certkov – s-au deplasat în satul Roghi pentru investigaţii.

 

 

 

Graniceri sovietici

 

 

 Neajungând la casa Marfei Pugaci, cekiştii Osmanov şi Certkov s-au ascuns după un stog de fân, iar agentul secret a intrat în casa M. Pugaci, prezentându-se drept „prizonier austriac”, informând-o că a fost trimis de către fraţii ei, soldaţi în Armata Roşie, cu rugămintea să-l treacă peste Nistru, în Basarabia.

 Întrucât Pugaci nu cunoştea limba rusă, iar „prizonierul” – limba română, femeia a apelat la Gheorghe Todirco, cel care a vorbit cu „austriacul” în germană, căci acesta luptase pe frontul austriac.

Ceva mai târziu, a venit şi Efimia Palega, sora Marfei, care a discutat cu „prizonierul” în limba rusă. Cei trei s-ar fi pus de acord că-l transporte pe „prizonier” peste Nistru pentru suma de 500 de lei, iar operaţia trebuia să o efectueze consăteanul lor Afanasie Stogul.

„Prizonierul” a mai comunicat că, atunci când el a scos din buzunar un pachet de 2.000 de lei, învinuiţii, crezând că el într-adevăr nu cunoaşte limba moldovenească s-au şoptit să-i sugereze lui Stogul ca, în timpul trecerii, să-l deposedeze de aceşti bani. În fine, susţine că Palega, Pugaci şi Todirco s-ar fi interesat de politica Rusiei Sovietice.

Palega, Pugaci şi Todirco nu recunosc acuzaţiile, spunând că, la solicitarea „prizonierului” de a-l transporta peste Nistru, aceştia l-au sfătuit să apeleze la soldaţii din cordonul de pe Nistru, care îl vor ajuta să treacă. „Prizonierul”, la rândul lui, le-a mărturisit că a încercat să vorbească cu militarii, care, în loc să-l ajute, l-au dezbrăcat.

Referitor la suma de bani propusă, Todirco spune că străinul într-adevăr a scos din buzunar nişte bani, dar ce fel de bani erau aceştia el nu ştie, iar lei româneşti nu a văzut niciodată.
Pentru a-şi fundamenta acuzaţiile CK-iştii au găsit şi un „martor”, sătean cu învinuiţii, care a declarat că tot satul ştie că Afanasie Stogul transportă persoane peste Nistru, iar Palega, Pugaci şi Todirco îi sunt ajutori. Întrucât, consideră anchetatorul, vina acuzaţilor este demonstrată (pe baza informaţiei şi a unei singure declaraţii a unui martor), propune, în calitate de pedeapsă, ca Palega, Pugaci şi Todirco să fie deportaţi în lagăr pentru un termen de trei ani fiecare.

Ulterior, la 20 februarie acelaşi an, se întocmeşte o altă Încheiere de către împuternicitul pentru anchetă al secţiei Tiraspol a CK-ului, care, în fond, repetă cele din prima.

Însă, în aceasta apar elemente noi, principiale: la infracţiunea imputată iniţial Efimiei Palega, Marfei Pugaci şi lui Gheorghe Todirco de „transport ilegal de persoane peste Nistru”, se adaugă şi cea de „spionaj” în favoarea României.
Având în vedere cele „confirmate”, anchetatorul propune drept pedeapsă ca Gheorghe Todirco să fie deportat într-un lagăr de concentrare pentru un termen de trei ani, Efimia Palega – pentru un an, iar Marfa Pugaci – pentru doi ani.

Decizia finală a fost pronunţată la 26 septembrie 1921, printr-un proces-verbal al Secţiei Secrete Tiraspol a Subsecţiei Odesa a Comitetului Extraordinar (ЧК) pentru lupta cu contrarevoluţia, specula şi infracţiunile de funcţie. Gheorghe Todirco este condamnat la un an de lagăr. „Judecătorii” au ţinut cont de recomandările anchetatorului, aşa încât Efimia Palega şi Marfa Pugaci au fost declarate „inconştiente” şi eliberate de pedeapsă.

La pronunţarea „sentinţei”, Afanasie Stogul se afla în arestul CK-ului.
Gheorghe Todirco a fost reabilitat de Procuratura R. Moldova la 1 martie 1996.

 

 

 

Refugiati din Rusia sovietica raniti la spitalul din Tighina

 

 

 

P.S. Arhiva SIS mai deţine alte două dosare datate cu anul 1921, inclusiv mai multe dosare intentate în anii 1924, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, la care se adaugă câteva mii de dosare ale Marii Terori din anii 1937-1938. Numărul total al dosarelor persoanelor supuse represiunilor politice ajunge la circa 25.000.

P.P.S. În ziarul TIMPUL din 9 decembrie 2008, adresam directorului de atunci al SIS, Artur Reşetnicov, întrebarea câte dosare mai deţine SIS care încă n-au fost în proces de reabilitare şi câţi ani va mai dura reabilitarea. Întrebarea a rămas fără răspuns.

Actualmente, suntem în măsură să afirmăm că pe rafturile de arhivă ale SIS-ului sunt circa o mie de dosare şi soarta a câteva mii de persoane încă nereabilitate.

P.P.P.S. Întrebarea firească este de ce actualul SIS, care nu se identifică cu fostul NKVD şi KGB, mai ascunde asemenea crime şi când va face lumină asupra celor petrecute acum aproape 100 de ani?

dr. în drept Mihai Taşcă,
secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova

 

Sursa: http://www.timpul.md/articol/cel-mai-vechi-dosar-este-din-1920