ADEVĂRATELE MOTIVE ALE INVADĂRII AFGANISTANULUI DE CĂTRE URSS
Foto: La 25 decembrie 1979 a început intervenția sovietică în Afganistan. Războiul a durat 9 ani, fiind cel mai îndelungat război al imperialismului sovietic, care i-a măcinat forțele și i-a predeterminat obștescul sfârșit.
Potrivit unor documente americane și sovietice declasificate, publicate de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington din SUA, afirmația președintelui Trump potrivit căreia Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979 pentru a scăpa de teroriștii care veneau peste graniță, este falsă.[*]
Publicația online https://amintiridincomunism.wordpress.com., scrie că la fel de false, potrivit documentelor, au fost și afirmațiile repetate ale presei americane din acea perioadă, susținute de Consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, potrivit cărora motivația sovietică a fost „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.
PÂNĂ DE CURÂND NU S-A CUNOSCUT MOTIVUL REAL AL INVADĂRII AFGANISTANULUI DE CĂTRE URSS.
Documente ale Politburo-ului sovietic, care au devenit disponibile pentru prima dată în anii 1990, arată că adevărata teamă sovietică era că șeful regimului comunist afgan, Hafizullah Amin, era pe cale să treacă la americani. (Faimosul președinte egiptean Anwar Sadat a trecut de partea cealaltă în 1972, a ejectat mii de consilieri sovietici și a devenit al doilea cel mai mare beneficiar, după Israel, al ajutorului extern american).
La începutul anului 1979, conducerea de la Kremlin a refuzat cererile repetate ale afganilor de extindere a sprijinului militar, inclusiv a trupelor, după cum arată înregistrările dezbaterilor detaliate ale Politburo din martie 1979 și multiplele refuzuri ulterioare.
Potrivit documentelor, o schimbare dramatică în gândirea sovietică a avut loc în cele din urmă în octombrie 1979. Liderii sovietici monitorizaseră o serie de evoluții îngrijorătoare pe scena politică afgană, inclusiv represiunea violentă extinsă din partea clienților lor, în ciuda sfaturilor sovietice, o insurgență în creștere și un schimb de focuri la palatul din Kabul, la 14 septembrie, care l-a plasat pe Hafizullah Amin la putere, înlocuindu-l pe liderul partidului său, Nur Mohammed Taraki. (În săptămâna precedentă, Taraki vizitase Moscova și fusese îmbrățișat de liderul sovietic Leonid Brejnev).
Două evenimente din octombrie 1979 au declanșat alarma Moscovei, conform documentelor și analizelor ulterioare ale veteranului afgan Alexander Liakhovsky [1] și ale diplomatului sovietic de rang înalt Gheorgi Kornienko [2]: asasinarea, de către Hafizullah Amin, a predecesorului său, Taraki, la 8 octombrie și primirea, de către Amin, a însărcinatului cu afaceri american interimar, Archer Blood, la 27 octombrie 1979.
Documentele contrazic, în mod direct, afirmația președintelui Trump, din ședința de guvern din 2 ianuarie 2019: „Motivul pentru care Rusia se afla în Afganistan a fost că teroriștii intrau în Rusia. Aveau dreptate să fie acolo. Problema este că a fost o luptă grea. Și literalmente au dat faliment; au ajuns să se numească din nou Rusia, spre deosebire de Uniunea Sovietică. Știți, multe dintre aceste locuri despre care citiți acum nu mai fac parte din Rusia, din cauza Afganistanului.„
Niciunul dintre documentele sovietice nu menționează că teroriștii care intrau în URSS ar fi fost o preocupare în 1979.
Îngrijorarea sovietică era incompetența și înrăutățirea situației clienților lor comuniști afgani, influența sovietică în declin (cu atât mai puțin controlul) în țară și posibilitatea ca Afganistanul să treacă la americani [3].
Conform gândirii sovietice, Afganistanul era o țintă naturală pentru SUA. În ianuarie 1979, revoluția iraniană a forțat abdicarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, aliat american de multă vreme.
Apariția unui regim ostil, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, a fost o lovitură grea pentru Statele Unite, într-o regiune vitală a lumii.
Kremlinul se temea că Washingtonul va încerca să își consolideze o parte din influența pierdută prin intermediul Afganistanului și, lucru important, să găsească o locație de înlocuire pentru siturile de monitorizare extrem de secrete, pe care le menținuse în Iran, pentru a urmări activitățile sovieticilor cu rachete.
Amin a luat legătura cu americanii la începutul lunii octombrie, după cum a relatat însărcinatul american la Kabul, J. Bruce Amstutz, într-o telegramă confidențială obținută de Arhiva Națională de Securitate prin Legea privind libertatea de informare: „Președintele afgan mi-a spus clar că este deschis să se întâlnească cu orice șef de misiune desemnat de USG” (documentul 1).
Însă Amstutz, care urma să se îmbarce într-un concediu de șase săptămâni, era precaut – el a avertizat ca nu era cazul să se „creeze așteptări pe care nu le putem îndeplini mai târziu”, iar o revoltă a garnizoanei împotriva lui Amin și o „serie deplorabilă de execuții” erau în curs de desfășurare în Afganistan – și a recomandat amânarea oricărei vizite la Amin, de către el și însărcinatul desemnat, Archer Blood. (Blood fusese trimis de la New Delhi pentru a-l înlocui pe Amstutz, după ce ocupase anterior funcția de DCM la Kabul în anii 1960).
Amstutz se întâlnise cu Hafizullah Amin în mai multe ocazii în 1979, majoritatea ceremoniale, și niciodată nu a inițiat o conversație prelungită (după o astfel de ședință, Amstutz chiar a asigurat Washingtonul că, timpul total petrecut cu Amin, a fost de numai 19 minute, primele 4 minute fiind ocupat de sesiunile foto).
Telegramele lui Amstutz către Washington au inclus citate ale observatorilor despre comuniștii afgani, ca fiind „o adunătură de scorpioni care se mușcă între ei până la moarte” (telegrama din 18 septembrie 1979) și l-a descris pe Amin ca având „o dorință semi-psihopatică de a umili și a se răzbuna pe Statele Unite” (telegrama din 25 august 1979) [4].
Același Amsutz avea, potrivit raportului sau din 20 decembrie 1979, mai multe explicații cu privire la motivul pentru care sovieticii au trimis trupe in Afganistan, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”.
Pe 27 decembrie, in timp ce URSS invada Afganistanul având ca prima ținta eliminarea lui Amin, o alta informare a lui Amsutz, susținea ca „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)
Întâlnirea lui Blood cu Amin din 27 octombrie 1979 (Documentul 2) a fost mult mai prietenoasă, concluzionând că Amin dorea cu adevărat relații mai bune între SUA și Afganistan.
Blood a speculat o serie de variante, cum ar fi că acest lucru se datora faptului că Amin se proteja împotriva unei dependențe prea mari de sovietici, sau deoarece avea nevoie de asistență financiară, sau pur si simplu pentru ca voia doar să semene confuzie în rândul pakistanezilor, iranienilor, saudiților și insurgenților care i se opuneau, sau chiar împotriva monitorizării sovieticilor.
Blood a remarcat în telegrama sa că apelul său la Amin (dar nu și conținutul) a fost principala știre în limba engleză și în limba dari din Kabul la 27 octombrie, că engleza lui Amin era „foarte bună” (el studiase la Universitatea Columbia din New York) și că întâlnirea a durat „patruzeci de minute în particular” cu un Amin „impresionant”.
Arhiva de Securitate Națională a obținut, prin intermediul Legii privind libertatea de informare, o copie a telegramei lui Blood care relatează despre ședința sa cu Amin, iar Departamentul de Stat a publicat între timp o transcriere a telegramei în cel mai recent volum (decembrie 2018) al seriei Foreign Relations of the U.S., împreună cu mai multe telegrame ale lui Amstutz, cu excepția celei din 15 octombrie, publicată aici.
Imediat după întâlnirea Blood-Amin din 27 octombrie 1979, documentele sovietice arată suspiciuni sporite față de Amin, ca un potențial trădător, care ar putea plănui „o schimbare a liniei politice a Afganistanului într-o direcție pe placul Washingtonului” (documentul 3), sau mai rău: „am primit informații despre activitățile din culise ale lui Amin, care ar putea însemna reorientarea sa politică către Occident. El își ține secrete față de noi contactele cu însărcinatul cu afaceri american”. (Documentul 4).
În locul dezbaterilor ample și a consultărilor cu experții care au caracterizat refuzul de la nivelul Politburo din martie 1979 de a trimite trupe sovietice în Afganistan, procesul decizional de la sfârșitul anului 1979 s-a axat pe un grup restrâns de oficiali de rang înalt, condus de șeful KGB, Iuri Andropov, care a susținut din ce în ce mai mult intervenția. Reprezentantul său la Kabul, generalul KGB Boris Ivanov, a fost singurul înalt responsabil sovietic de acolo care nu a fost înlocuit în perioada octombrie-decembrie, deoarece sovieticii își vedeau influența în declin, poate pentru că Ivanov era în favoarea intervenției, iar ceilalți nu [5].
Memorandumul lui Andropov din decembrie a declanșat procesul de decizie rapidă pentru intervenția militară pe care Politburo-ul o declinase mai devreme în 1979. Potrivit relatării detaliate și documentate a generalului Alexander Lyakhovsky (Documentul 5), ministrul apărării Dmitri Ustinov a fost de acord cu Andropov, la începutul lunii decembrie, dar a insistat să trimită 75.000 de soldați – în ciuda obiecțiilor liderilor săi de vârf din armată – și să nu depindă doar de forțele speciale sau de cele aflate deja în Kabul.
În cadrul unei întâlniri din 8 decembrie, grupul de bază format din Andropov și Ustinov, împreună cu ministrul de externe conformist Andrei Gromyko (care renunțase până atunci la relațiile americano-sovietice, potrivit consilierului său de top, Georgy Kornienko), l-au convins pe Brejnev să accepte planul lor. Punctul de cotitură pentru Brejnev, conform lui Kornienko, precum și memoriilor lui Gromyko, a fost uciderea lui Taraki, în octombrie.
Potrivit fostului ambasador sovietic în SUA, Anatoli Dobrînin (citind din notele sale personale din documentele Arhivei Prezidențiale din Moscova, în 1995), întâlnirea din 8 decembrie 1979 cu Brejnev a inclus următorul semnal de alarmă:
„În argumentul lor, pentru o intervenție militară, în cazul în care Afganistanul ar fi pierdut, Ustinov și Andropov au citat pericolele la granițele sudice ale Uniunii Sovietice și posibilitatea ca rachetele americane cu rază scurtă de acțiune să fie desfășurate în Afganistan și să vizeze obiective strategice din Kazahstan, Siberia și alte locuri.”[6]
Pe lângă rachetele americane, relatarea lui Liakhovsky a citat activitatea CIA care amenința republicile din sudul URSS și posibila anexare pakistaneză a unor părți din Afganistan, printre alte amenințări care decurgeau din posibila reorientare a lui Amin către Occident. (vezi Deciziile URSS in decembrie 1989).
La 12 decembrie, grupul de bază (Andropov, Ustinov, Gromyko) a dus memoriul de decizie „Cu privire la situația din „A”” (scris personal de mână de viitorul secretar de partid Konstantin Chernenko – cu acordul lui Brejnev – astfel încât nici măcar dactilografii de la Kremlin să nu-l vadă) la Politburo, și, fără nicio dezbatere, cei prezenți au semnat, pur și simplu, în diagonală pe pagină. Formatul documentului sugerează că Chernenko a redactat memoriul ca „rezoluție a Comitetului Central” și apoi a adăugat numele participanților în mâzgălituri mai mici, în partea de sus. Unele semnături lipsesc, în special cea a lui Alexei Kosygin, care fusese vocea principală în martie 1979, refuzând intervenția – după spusele lui Kornienko, Kosîghin era bolnav în spital în decembrie. Alți membri au semnat documentul abia pe 26 decembrie [7].
” Despre introducerea forțelor armate sovietice în Afganistan, publicația https://www.ipn.md/ro. consemnează că după ce a fost adoptată de către Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS, la 12 decembrie 1979, chiar a doua zi, la 13 decembrie a fost constituit un grup operativ pentru Afganistan al ministerului sovietic de război, care și-a început imediat activitatea în districtul militar Turkestan. Către 25 decembrie Armata a 40-a era deja echipată și pregătită pentru intervenția în Afganistan, violând hotarele acestei țări în aceiași zi. Deja la 27 decembrie, forțele speciale sovietice, deghizate în uniforma armatei afgane, au luat cu asalt Palatul Tajbeg, reședința lui Amin din Kabul, ucigându-l mișelește pe șeful statului suveran și independent.
Versiunea oficială sovietică afirma că “regimul dictatorial al lui Amin a fost răsturnat de „majoritatea sănătoasă, patriotică a PPDA, a Consiliului Revoluționar și a forțelor armate ale Republicii Democrate Afganistan”. S-a întâmplat, chipurile, în cadrul unei revolte armate, Amin ar fi fost împușcat prin decizia unui tribunal revoluționar, iar prezența trupelor sovietice în Kabul în acel moment ar fi fost o simplă coincidență. Chiar în ziua lichidării acestuia, toate titulaturile lui Amin, i-au revenit lui Babrak Karmal, care fugise în URSS după venirea lui Amin la putere, temându-se de represalii.
În termenii actuali, utilizați de regimul putinist, intervenția în Afganistan era văzută de bătrânii de la Kremlin ca un fel de operațiune militară specială, prevăzută a se desfășura câteva zile sau săptămâni. Nimeni nu a luat în calcul că, de fapt, populația Afganistanului intrase de ceva timp, din martie 1978, într-un război cu guvernarea și acel război se desfășura cu o intensitate mai mare sau mai mică în 18 din cele 26 de provincii ale țării. Ironia sorții e că Hafizullah Amin își exprimase recunoștința conducerii URSS după decizia de a invada Afganistanului, dând ordin Statului Major General al Forțelor Armate să acorde asistență trupelor sovietice care ar fi sosit să sprijine regimul afgan în lupta cu rebelii. Liderul afgan nu a înțeles că chiar el fusese ținta operațiunii militare speciale, cum ar fi numită astăzi invazia sovietică în Afganistan. Așa a început cel mai îndelungat război desfășurat de URSS pentru triumful ideilor comuniste în toată lumea.
În acel război și-au pierdut viața între 15 – 25 de mii de soldați sovietici, fiind uciși aproximativ 2 milioane de oameni din rândurile detașamentelor de rezistență și persoanelor civile din țara invadată.
Multe detalii cheie ale invadării Afganistanului de către trupele Moscovei au apărut pentru prima dată în 1995, când Institutul Nobel norvegian (în colaborare cu Institutul Watson de la Universitatea Brown și Arhiva Națională de Securitate) a adus la Lysebu, Norvegia, veterani sovietici de rang înalt ai deciziilor privind Afganistanul (printre care Anatoli Dobrînin, generalul Valentin Varennikov, Leonid Shebarshin de la KGB, Karen Brutents de la Comitetul Central, Serghei Tarasenko de la Ministerul de Externe și istoricul militar generalul Lyakhovsky) pentru o conferință critică de istorie orală.
De cealaltă parte a mesei se aflau veterani americani, printre care fostul director al CIA Stansfield Turner, generalii William Odom și Gary Sick, precum și Marshall Shulman și Mark Garrison de la Departamentul de Stat). Pe masă se afla o carte de informare groasă cu documente-cheie compilate de Arhiva Națională de Securitate, cu ajutorul Legii privind libertatea de informare.
În pofida multiplelor lacune, aceste documente din 1995, alături de cele publicate mai recent, în baza legii americane Freedom of Information – precum și noul volum de istorie al Departamentului de Stat – reprezintă o bază suficient de solidă pentru a infirma versiunea președintelui Trump, cu privire la motivele reale ale sovieticilor pentru invazie, cat și pentru a demonta „avizul doctorului Brzezinski către președintele Carter” – mult timp considerat rezonabil, de mulți observatori occidentali, la acea vreme – potrivit căruia invazia afgană ar fi fost mai degrabă „un expansionism sovietic spre Oceanul Indian”, decât o defensivă sovietică față de posibilele baze americane amplasate pe flancul lor sudic.
Războiul sovietico-afgan a fost unul dintre cele mai sângeroase conflicte pe care le-a văzut vreodată regiunea. Dar motivul pentru care a avut loc invazia este la fel de șocant ca și modul cum s-a încheiat. Soldații sovietici s-au trezit sub amenințare constantă. Forțele rebele și-au făcut inamicul să plătească din greu pentru fiecare pas pe care l-au făcut. Până la sfârșitul războiului, soldații sovietici cerșeau să fie aduși acasă, iar obiectivele pe care Kremlinul spera să le împlinească au rămas nefinalizate.
Https://Ipn.md/ro. vorbește despre înțeleapta maximă care ne învață că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie, un adevăr evident, dacă privim la expansiunea neîntreruptă, de-a lungul secolelor a imperiului țarist care, potrivit lui Lenin, a creat o închisoare a popoarelor. După lichidarea imperiului țarist și înlocuirea acestui cu regimul totalitar comunist, închisoarea popoarelor a fost înlocuită cu un GULAG gigantic, care a luat viețile a milioane de oameni.
Actualmente, regimul putinist își revendică dreptul de a înlocui imperiul ideologic comunist agresiv cu ceea ce numește Lumea Rusă, începând primul război al secolului XXI pe continentul european și inventând tot felul de basme despre lupta împotriva nazismului, de parcă omenirea nu ar ști că naziste sunt regimurile care încep mișelește războaiele de agresiune sub tot felul de pretexte, provocând pierderi imense de vieți omenești și pierderi materiale colosale.
Bibliografie(surse):
[*] sursa: articolul intitulat "The Soviet Invasion of Afghanistan, 1979: Not Trump’s Terrorists, Nor Zbig’s Warm Water Ports", 29 ianuarie, 2019, publicat de NSA - National Security Archive.
Înființată în 1985 de jurnaliști și cercetători pentru a verifica secretul guvernamental în creștere, Arhiva de Securitate Națională combină o gamă unică de funcții: centru de jurnalism de investigație, institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale, bibliotecă și arhivă de documente americane declasificate ("cea mai mare colecție neguvernamentală din lume", potrivit Los Angeles Times), principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare, firmă de avocatură de interes public care apără și extinde accesul public la informațiile guvernamentale, avocat global al unei guvernări deschise, precum și indexator și editor de foste secrete.
[1] Cea mai utilă sursă în limba rusă continuă să fie cele trei ediții ale studiului generalului Lyakhovsky, "Tragedia și vitejia afganilor" (1995, 2004, 2009). Partener și colaborator de lungă durată al Arhivei Naționale de Securitate, generalul Lyakhovsky a considerat că, datoria sa față de istorie, include publicarea integrală, precum și a unor extrase din zeci de documente ale Statului Major General, ale Biroului Politic și ale Comitetului Central, altfel indisponibile, dintre care multe nu mai sunt accesibile cercetătorilor, dacă au fost vreodată.
[2]A se vedea Georgy M. Kornienko, Războiul Rece: Mărturia unui participant (Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994), precum și extrasul publicat aici.
[3]Cea mai solidă reconstituire recentă a deciziilor privind invazia sovietică apare în remarcabila carte "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" (Profile, 2011), scrisă de fostul ambasador britanic la Moscova, Rodric Braithwaite. Bazându-se pe procesele post-Amin ale ucigașilor lui Taraki, precum și pe vasta literatură de limbă rusă, Braithwaite concluzionează că uciderea lui Taraki a fost punctul de cotitură care a dus la invazia sovietică, că principala preocupare a Moscovei a fost posibila pierdere a influentei sovietice în Afganistan, că "rușii s-au îndreptat spre o intervenție militară pentru că nu se puteau gândi la o alternativă mai bună" (p. 57), și că era "probabil, inevitabil, ca ei să planifice ceva acum pentru cea mai rea situație: o întărire semnificativă a poziției inamicului lor chiar la granița lor sudică" (p. 79).
[4] Cele două telegrame sunt incluse în volumul istoric al Departamentului de Stat, Foreign Relations of the United States: 1977-1980, Afganistan, volumul XII, publicat în decembrie 2018. A se vedea p. 184 și p.175. | transcriere: AFGANISTAN | Ambasada SUA din Kabul, către Departamentul de Stat: „Criza nu s-a încheiat”, 18 septembrie 1979 | CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979
[5]Rolul încă neclar al lui Ivanov evidențiază dificultățile unei surse valoroase, dar problematice, pentru istorici: dosarul de note din arhivele KGB, adus în Occident în 1992, de fostul ofițer KGB Vasili Mitrokhin (1922-2004). Mitrokhin a elaborat un amplu document de lucru despre KGB în Afganistan, pentru "Proiectul de istorie internațională a Războiului Rece", cu detalii specifice, cum ar fi sumele exacte în ruble cheltuite de agenții KGB pe mesele pentru afganii din Praga, adusi de sovieticii pentru a-l înlocui pe Amin. Totusi, Mitrokhin nu a citat documentele specifice, lăsând cititorul să dea, sau nu, credit notițelor sale; documentul său de lucru includea citate din elemente la care el personal nu ar fi avut acces, cum ar fi memoriul lui Andropov către Brejnev, care exista într-un singur exemplar în arhiva Kremlinului (pe care Mitrokhin aproape sigur l-a copiat din publicațiile Arhivei Securității Naționale și CWIHP). Cu toate acestea, materialele lui Mitrokhin sunt utile în ceea ce privește scindările din rândul comuniștilor afgani și asocierea mai strânsă a KGB-ului cu facțiunea Babrak Karmal, în timpul invaziei din decembrie, în timp ce consilierii armatei sovietice fuseseră mai înclinați spre facțiunea Amin.
[6] Înainte de a veni la conferința din Norvegia din 1995, Dobrinin a vizitat personal arhiva Kremlinului (oficial, Arhiva președintelui Federației Ruse) și a transcris memoriul lui Andropov și alte documente. A se vedea transcrierea Lysebu, pp. 91-92, care face parte din pagina extinsă a Arhivei Naționale de Securitate "Proiectul Carter-Breznev".
[7]Președintele Boris Elțîn a ordonat declasificarea memorandumului "Situația din 'A'" ca parte a urmăririi penale a Partidului Comunist, în 1992, un dosar cunoscut acum sub numele de "Fond 89", care include multe dintre documentele disponibile ale Politburo privind Afganistanul. Buletinul "Cold War International History Project" a publicat documentul "Situația din 'A'" în numărul său din toamna anului 1994 (p. 46) și o amplă selecție de documente în Buletinul 8-9 (iarna 1996/1997), pp. 128-184, împreună cu un eseu de prezentare generală realizat de Odd Arne Westad, de la Institutul Nobel (în prezent la Universitatea Harvard).
Niciun comentariu până acum.
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 
Lasă un comentariu