APARITIA PRIMELOR STATE SLAVE DIN EUROPA (SECOLELE VI-XI)

 Marile migraţii şi căderea Imperiului Roman de Apus

• Agonia unei societăţi: Imperiul Roman a devenit în secolul al IV-lea o „ruină reparată”(după reformele împăraţilor Diocletian şi Constantin cel Mare).

–    Funcţionarii nu mai apără „binele public” ci „binele personal”;
–    Ansamblul roman este tot mai mult dislocat de particularităţile regionale, mereu mai pronunţate (revin la suprafaţă elemente de cultură şi limbi preromane: celtice, tracice);
–    Imperiul se dezmembrează din cauza armatelor care erau formate din mercenari barbari, conduse de generali barbari. Frontiera dintre romani şi barbari nu mai este eficientă;
–    Oraşele se fortifică (devin civitates);
–    476 – ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, este detronat de barbarul germanic Odoacru, care se proclamă rege al Italiei şi trimite însemnele imperiale la Constantinopol. Astfel se pune capăt unui „imperiu-fantomă” unde împăratul controla doar Italia.

 

• Cauzele marilor migraţii:

•    Creşterea demografică în rândul populaţiilor barbare;
•    Atracţia exercitată de Imperiul Roman;
•    Presiunile exercitate de alte popoare barbare.

• Crearea regatelor barbare – germanice (sec. V):

•    Vizigoţii pătrund la sfârşitul secolului al IV-lea în Imperiul Roman. După ce ard şi jefuiesc Roma (410), trec în Peninsula Iberică unde pun bazele primului stat barbar.
•    Vandalii pradă Gallia, pătrund în Spania de unde sunt împinşi de vizigoţi în Africa de Nord unde întemeiază un regat propriu.
•    Burgunzii creează un stat în sud-estul Galliei.
•    Francii lui Clovis întemeiază regatul Merovingian (după numele dinastiei) în nordul Galliei.
•    Ostrogoţii conduşi de Teodoric pun bazele unui stat propriu în Italia.
•    Anglo-saxonii (sfârşitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea ) invadează pe mare Britania unde vor întemeia mai multe regate.
•    Longobarzii vor cucerii, începând cu secolul al VI-lea, Italia.

• Migraţiile slave (secolele VI-VII):

•    Slavii de răsărit au constituit popoarele bielorus, rus şi ucrainean.
•    Slavii de vest au format popoarele ceh, slovac şi polon;
•    Slavii de sud: sârbii, bulgarii şi croaţii.

• Migraţiile târzii ale popoarelor türcice şi mongole (secolele XI-XIII):

•    Uzii;
•    Pecenegii;
•    Cumanii;
•    Tătarii (mongolii);
•    Turcii.

• Consecinţele marilor migraţii:

•    Politice: constituirea regatelor barbare pe teritoriul fostului Imperiu Roman;
•    Etno-lingvistice: apar noi popoare şi familii de limbi indo-europene;
•    Sociale: apar noi categorii sociale, noi relaţii în cadrul societăţii;
•    Economic: decăderea comerţului şi a oraşelor, ruralizarea societăţii;
•    Religios: noile popoare europene adoptă creştinismul, turcii islamismul datorită contactului cu arabii.

• Două societăţi: confruntare sau sinteză ?

•    Romanii au de partea lor numărul şi cultura;
•    Barbarii au de partea lor forţa militară;
•    Ideea imperială dispare, este înlocuită cu regalitatea de tip germanic. Teritoriul este privit de noii cuceritori ca pe o simplă proprietate. Regii îşi împart imperiul, ca pe o moşie, între fiii lor.

• Romanitatea occidentală – romanitatea orientală (395 – divizarea Imperiului Roman):

•    Romanitatea occidentală: limba oficială, liturgică şi de cultură  – latina:

–    Italia;
–    Gallia (Franţa);
–    Hispannia;
–    Britannia;
–    Germania;
–    Africa de Nord

•     Romanitatea orientală:

–    Imperiul Bizantin se grecizează.
–    Peninsula Balcanică se slavizează.
–    Limbă romanică: româna.

Migrația slavilor către vest începe într-un context complex și a fost influențată de eliberarea teritoriilor nord-pontice și zonei Dunării Mijlocii de către populațiile germanice, căderea stăpânirii panonice a hunilor și pătrunderea avarilor spre apus.
În interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic, slavii ajung cu precădere în zonele extracarpatice, cum ar fi culoarul Nistrului, între Nistrul Mijlociu și Niprul Mijlociu, regiunea Dunării de Jos, de unde au întreprins primele atacuri asupra Imperiului Bizantin, în 517-518 și 518-527, avându-i ca aliați pe kutriguri, un popor turci înrudit cu bulgarii.

Apariţia statelor slave în Europa

Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor.

Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos.

 Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini.

La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate.

Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor.

Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii.

E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula.

De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.

În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei.

 Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti.

La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.

Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:

 

– slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;

– slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;

– slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.

Slavii de răsărit. Rusia kieveană.

Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului.

S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.

Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev.

Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre.

Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit.

Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care, sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare.

Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă.

Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele.

Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut.

 În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială.

În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei.

Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă.

Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii.

 În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne.

În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.

Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod.

Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni.

Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni.

Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus.

De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.

Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului).

 Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii.

 Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.

Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol.

Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea.

Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor.

Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea.

 Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor.

Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.

Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială.

Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică. Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice.

Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.

Bulgaria.

În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei.

Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor.

Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior.

În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh.

Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului.

Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii.

 

 

Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii.

În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar.

În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii.

Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul.

În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

Slovenia.

Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde.

Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor.

Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor.

Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană.

În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.

 

 

Balcanii in sec.al IX- lea e.n.

Serbia.

Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri.

Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi.

Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii.

În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.

Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari.

Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor.

Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor.

 În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta.

Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege.

Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

Croaţia.

Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia.

În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor.

 În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.

Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892).

Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

 

 

Slavii de vest.

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.

 

 

Statul lui Samo şi Moravia Mare.

Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici.

În această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes.

Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul.

Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului.

Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.

Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei.

 Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct.

Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian.

Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest “cneaz unificator” este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav.

Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba.

Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară.

Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea.

Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad.

 În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni.

Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra.

Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.

Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german.

În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici.

În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană.

Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim.

 După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului.

 Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace.

Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.

Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al IX-lea.

Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare.

Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech.

La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei.

Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.

[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul Dunării.

[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor la curia papală a lui Nicolae I.

Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele puteri ale Europei.

 

 

 

Harta evolutiei Cnezatului Moscovei intre  1340-1462

Cnezatul Moscovei

          Cnezatul  Moscovei  este numele sub care este cunoscut statul rus care a existat între secolele al XIII – XVIII.

Marele Cnezat al Moscovei, aşa cum este cunoscut statul în documentele ruseşti, este urmaşul Rusiei Kievene (în zonele de nord şi est ale acestui stat) şi predecesorul Imperiului Rus. Domnia ţarilor a început în mod oficial cu Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), primul monarh care s-a încoronat „Ţar al Rusiei”, dar practic a început cu Ivan al III-lea (Ivan cel Mare), cel care a desăvârşit centralizarea statului în aceeaşi perioadă în care Ludovic al XI-lea desăvârşea centralizarea statului francez.

Dezvoltarea statului rusesc poate fi urmărită de la Cnezatul Vladimir-Suzdal, prin Cnezatul Moscovei până la Imperiul Rus.

Cnezatul Moscovei îşi datora bogăţia şi puterea moştenirii lăsate de Rusia Kieveană, drumurilor comerciale care legau Marea Baltică, Marea Albă şi Marea Caspică şi Siberia şi sitemului politic autocratic puternic centralizat.

Tradiţiile cnezatului şi-au pus amprenta puternică pe întreaga societate rusă până în zilele noastre.

 

Dezvoltarea Moscovei

           Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un neînsemnat avanpost comercial al Cnezatului Vladimir-Suzdal.

Cu toate că mongolii au incendiat Moscova în iarna anului 1238 şi au jefuit oraşul în 1293, micul avanpost a fost reclădit, pădurile înconjurătoare oferind un minim adăpost în faţa atacurilor şi ocupaţiei mongole.

Râurile înconjurătoare îi asigurau accesul la Marea Neagră, Marea Baltică şi zona caucaziană. Dezvoltarea cnezatului a fost asiguraţa, în afară de aşezarea geografică favorabilă şi de multiplele legăcomerciale, de o serie de cneji ambiţioşi, hotărâţi şi norocoşi.

Primul conducător al cnezatului a fost Daniil Alexandrovici (? – 1303). El a asigurat tronul cnezatului pentru urmaşii săi din ramura moscovită a Dinastiei Rurik.

Fiul lui, Ivan I (1325-1340), ştiut şi sub numele Ivan Kalit (Ivan Pungă de Bani), a obţinut titlul de Mare Cneaz (Principe) al Vladimirului de la suzeranii feudali mongoli. El a cooperat strâns cu mongolii şi a primit sarcina colectării tributului datorat de celelalte principate ruseşti. Această relaţie i-a permis lui Ivan să câştige influenţă regională, în special în detrimentul principalului rival al Principatului Moscovei, oraşului Tver.

În 1327, mitropolitul ortodox şi-a mutat reşedinţa de la Vladimir la Moscova, fapt care a crescut şi mai mult prestigiul cnezatului.

           În secolul al XV-lea, mari cneji ai Moscovei au început să unească pământurile ruseşti pentru creşterea puterii, bogăţiei, populaţie şi întinderii principatului.

Cel care a avut cel mai mare succes în această întreprindere a fost Ivan al II-lea cel Mare (1462-1505), cel care a cucerit Novgorodul în 1478 şi Tverul în 1485. Moscova şi-a extins puterea asupra celei mai mari părţi ale teritoriilor locuite de ruşi până pe la anul 1480, când Hoarda de Aur a tătărilor a încetat în mod oficial să mai fie puterea feudală suzerană, (vezi şi Îndelungata aşteptare de pe râul Ugra).

Prin moştenire, Ivan a obţinut o parte a provinciei Riazanului, iar cnejii Rostovului şi Iaroslavlui s-au subordonat de bună voie Moscovei.

Oraşul Pskov a rămas independent în această perioadă, dar fiul lui Ivan, Vasili al III-lea (1505-1533), a reuşit până la urmă să cucerească şi acest oraş nord-estic.

La începutul secolului al XVI-lea, tânărul stat rus a avut ca scop naţional reunificarea tuturor teritoriilor ruseşti pierdute ca rezultat al invaziei mongolilor şi apărarea graniţelor împotriva atacurilor hoardelor.

Boierii au primit feude de la suveranii ruşi, în schimb fiind obligaţi să lupte în armată. Sistemul feudelor a asigurat baza pentru armata nobiliară de cavalerie.

Ivan al III-lea a fost primul suveran moscovit care a folosit titlul de Ţar şi de „Conducător al tututor rusilor”.

Ivan a intrat în competiţie cu puternicul vecin din nord-est, Marele Ducat al Lituaniei pentru controlul mai multor cnezate semiindependente de pe cursul superior al râului Nipru, care făcuseră parte din Rusia Kieveană.

Folosindu-se de trădările unor principi locali, de încăierări de frontieră şi de un lung război cu Lituania, Ivan al III-lea a reuşit să împingă graniţele principatului spre vest şi practic să tripleze dimensiunile ţării în timpul domniei sale.

Inceputurile imperiului si sfarsitul Dinastiei Rurik

Dezvoltarea puterii totalitare a conducatorului feudal in Cnezatul Moscovei a atins apogeul în timpul domniei lui Ivan al IV-lea (cel Groaznic), dupa perioada lui se poate vorbi deja despre Rusia ca stat si mai tarziu imperiu. Ivan a întărit puterea cneazului transformandu-l in ţar, până la un grad nemaiîntâlnit. În ciuda faptului că era inteligent şi energic, Ivan suferea de accese de paranoia şi depresie, domnia lui fiind punctată de ieşiri de o violenţă extremă. Ivan cel Groaznic a devnit Mare Cneaz al Moscovei în 1533 la numai trei ani. Facţiunile familiilor boiereşti Şuiski şi Belski au intrat în competiţie pentru controlul regenţei copilului-monarh, până cănd Ivan şi-a asumat puterea în 1547. Ca o reflectare a noilor pretenţii imperiale, Ivan s-a încoronat ţar, copiind ceremonia complicată a încoronărilor imperiale ale împăraţilor bizantini.

 Ţar, a fost un titlu folosit de monarhii autocraţi ai primului şi celui de-al doilea Imperiu Bulgar începând cu anul 913, ai Serbiei pe la mijlocul secolului al XIV-lea şi ai Imperiului Rus din 1547 până în 1917, (deşi termenul a fost folosit oficial doar până în 1721, când Petru cel Mare s-a intitulat Împărat).

Cuvântul ţar este cel mai probabil derivat din titlul latin Caesar pe calea limbii slavone ţesar. Cuvântul este înrudit cu germanul Kaiser şi cu goticul Káisar.

Titlul complet al împăraţilor ruşi începea cu Prin mila lui Dumnezeu, Împărat şi Autocrat al Întregii Rusii după care urma lista teritoriilor peste care se întindea autoritatea. Ivan al IV-lea (cel Groaznic) a fost ultimul Mare Cneaz al Moscovei si primul Ţar al Rusiei.

 Având un sprijin puternic al unui grup de boieri reformatori, Ivan şi-a început domnia cu o serie de reforme folositoare, la fel ca imparatul roman Caligula cu un mileniu si putin in urma.

El a promulgat un cou cod de legi, a restructurat armata şi a reorganizat organele de administratie la nivel local. Aceste reforme au fost iniţiate pentru a întări statul în condiţiile războielor purtate in acea perioadă.

 Pe plan extern Rusia şi-a continuat procesul de expansiune externă. Ivan a cucerit Hanatul Kazanului de pe cursul mijlociu al râului Volga în 1552, iar mai târziu, Hanatul Astrahanului, de la vărsarea Volgii în Marea Caspică. Aceste victorii i-au asiguratn Rusiei controlul asupra întregului curs al râului Volga şi accesul către Asia Centrală. Expansiunea Rusiei către est a întâlnit o rezistenţă relativ scăzută.

În 1581, familia de negustori de blănuri Stroganov, l-a angajat pe conducătorul cazacilor, Ermak Timofeevici, să conducă o expediţie în vestul Siberiei.

Cazacii au i-au învins pe mongolii Hanatului Siberiei şi au cucerit teritoriile de la vest de râurile Obi şi Irtîş.

 Expansiunea către nord-vest, către Marea Baltică, s-a dovedit mult mai dificilă. În 1558, Ivan a învadat Livonia, implicând Rusia într-un istovitor război de 25 de ani împotriva uniunii Polono-Lituaniene, Suediei şi Danemarcii.

În ciuda unor succese întâmplătoare, armata rusă a fost împinsă pe poziţiile de plecare, Rusia nereuşind să cucerească mult râvnita ieşire la Marea Baltică.

Sperând să poată profita de greutăţile ruşilor în luptele din Livonia, hanul Crimeii Devlet I Ghirai, în fruntea a 120.000 de călăreţi, a devastat în mai multe rânduri regiunea Moscovei, până când, în 1572, bătălia de la Molodi a pus capăt incursiunilor tătăreşti în nord.

 Zonele de frontieră au mai fost jefuite de tătarii din Hoarda Nogai şi Hanatul Crimeii pentru alte multe decenii. Zeci de mii de soldaţi au fost mobilizaţi pentru apărarea Marii centuri de palănci, ceea ce a fost o povară uriaşă pentru Rusia, a cărui dezvoltare socială şi economică nu mai avansa. Războaiele au secătuit Rusia.

Unii istorici au considerat dezlănţuirea opricininei de către Ivan ca o măsură de mobilizare a tuturor resurselor pentru luptă şi de reducere la tăcere a oricărei opoziţii la război. Indiferent de scopuri, politica internă şi externă a ţarului Ivan cel Groaznic au avut efecte devastatoare asupra Rusiei, care au dus în cele din urmă la frământări sociale şi război civil, aşa zisele Timpuri tulburi (“Smutnoe Vremia”) intre anii 1598-1613.

Timpurile tulburi

 

Timpurile tulburi (Smutnoie Vremia) a fost o perioadă de interregnum care a cuprins anii dintre moartea țarului Rusiei Fiodor I in 1598, ultimul reprezentant al dinastiei domnitoare Rurik și urcarii pe tron al primului reprezentant al dinastiei Romanov in 1613.

În această perioadă, Rusia a fost ocupată de Uniunea Polono-Lituaniana (Rzeczpospolita) si  a suferit o serie de răscoale ale taranilor din cauza recoltelor slabe si slabirea puterii centrale.

 După moartea fără urmași a țarului Fiodor, cumnatul și cel mai apropiat consilier al său, boierul Boris Godunov, care condusese de fapt Rusia ca regent al țarului bolnav, a urcat pe tron de către Adunarea Boierilor Țării (Zemski Sobor).

Scurta domnie a lui Godunov, (1598–1605) nu a fost tot atât de reușită precum a fost perioada regenței. În perioada 1601–1603 s-au înregistrat recolte extrem de slabe, iar în timpul lunilor de vară s-au înregistrat temperaturi foarte scăzute, uneori sub limita de îngheț (probabil mini-glaciatiunea secolului al XVII-lea).

Foametea generalizată a dus la moartea a mii  de  ruși. Atunci când au fost distribuite alimente și bani locuitorilor Moscovei, hoarde de refugiați au năvălit în capitală, ducând la anarhie economică.

Marii boieri ruși, conduși de cei din familia Romanovilor, complotau împotriva monarhului Godunov, care era considerat mult mai putin nobil decat romanovii. Boris Godunov s-a dovedit incapabil să facă față numeroaselor provocari: comploturile politice, foametea și epidemiile, tarani dezradacinati care jefuiau zonele rurale și răscoalele cazacilor de pe Don.

 

 

 

 

 Marii nobili, care se opuseseră alegerii lui Godunov, au alimentat ostilitatea și mișcările contestatoare ale mulțimilor, iar zvonurile conform cărora fratele mai tânăr al fostului țar, Dmitri Ivanovici, mort încă din 1592, ar fi supraviețuit tentativei de asasinat, nu au făcut decât să alimenteze opoziția la guvernarea lui Boris Godunov.

 In 1603 a apărut în Uniunea Polono-Lituaniană un individ care s-a autoproclamat Dimitrie, fiul cel mai tânăr al lui Ivan cel Groaznic.

Această calitate i-ar fi permis să pretindă calitatea de moștenitor al tronului Rusiei.

De fapt, Dimitrie murise înaintea fratelui său, Fiodor, fiind înjunghiat, după cum se spune, la porunca lui Godunov. Individul misterios care pretindea că era Dimitrie,  probabil un impostor, a fost acceptat drept moștenitorul de drept al tronului Rusiei de o mare parte a populației și a primit un sprijin politic substantial de la dusmanii țaratului Rus, în special în Polonia și Statul Papal.

Polonezii îl vedeau pe acest individ o unealtă potrivită pentru extinderea influenței lor în Rusia, prin intermediul căruia puteau cel puțin să-și slăbească vecinul.

Papalitatea considera ca acest Dimitrie putea fi folosit pentru trecerea ortodocșilor ruși sub influența Bisericii Catolice.

 Câteva luni după „apariția” impostorului în Polonia, o mică forță armată de 4.000 de polonezi, lituanieni, exilați ruși, mercenari germani și cazaci de pe Nipru și Don au traversat granița într-o acțiune care a marcat începutul intervenției Rzeczpospolitei în Rusia, cunoscută și ca „Războaiele Dimitriade”.

Deși polonezii nu au declarat în mod oficial război Rusiei, (regele polonez Sigismund al III-lea s-a opus la început intervenției militare), o serie de magnați puternici s-au decis să-l sprijine pe Dimitrie cu militarii armatelor lor particulare și cu bani.

Dimitrie s-a căsătorit prin procură cu Marina Mniszech și, imediat după moartea lui Boris Godunov în 1605. și-a făcut intrarea în Moscova.

 Domnia lui Dmitri a fost una scurtă. În mai puțin de un an, el a trebuit să facă față unei conspirații formate de un kneaz ambițios din dinastia Rurik, Vasili Șuiski. Dmitri a fost asasinat, împreună cu numeroși susținători ai săi, la scurtă vreme după nunta sa celebrată în Kremlinul din Moscova.

Capul conspiratorilor, Șuiski, a pus mâna pe putere și a fost ales țar de o adunare compusă din membrii facțiunii sale, dar nicio parte din conflict, (boierii ruși, magnații polono-lituanieini, cazacii, mercenarii germani), nu au fost satisfăcuți de această schimbare.

Trupele polono-lituaniene au traversat granița cu Rusia și au asediat fortăreața Smolenskului. După ce forțele ruso-suedeze (se aliase intre timp)  au fost înfrânte în bătălia de la Klușino. Șuiski a fost forțat să abdice. RFusia ramanand de facto sub ocupatie poloneza.

 Sub conducerea negustorului novgorodean Kuzma Minin și a cneazului Dmitri Pojarski a izbucnit un război eliberare impotriva polonezilor.

După bătălia pentru eliberarea Moscovei de pe 22 octombrie (stil vechi / 4 noiembrie (stil nou) 1612  , invadatorii polonezi s-au retras din Kremlin, iar în perioada 24 – 27 octombrie[6] și restul armatei poloneze din regiunea capitalei rusești a fost nevoită să se retragă.

Garnizoana Kremlinului a capitulat în fața lui Pojarski. Rusia sărbătorește începând din 2005 eliberarea Moscovei de pe 4 noiembrie 1612, în cadrul „Zilei Unității Naționale”.

 Pe 21 februarie 1613, Adunarea Boierilor Țării (Zemski Sobor) l-a ales în unanimitate pe Mihail Romanov, (fiul mai mic al mitropolitului Filaret), drept țar. Mihail Romanov era înrudit prin soția sa cu Dinastia Rurik

În secolul al XVIII-lea, Rusia estica se transformase dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist, în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus.

Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare.

Istoricii discută încă asupra gradului în care Petru cel Mare a reuşit să influenţeze transformarea Rusiei într-un stat modern, dar sunt cu toţii de acord că el a pus fundaţiile imperiului pentru următoareloe două secole.

Epoca iniţializată de Petru cel Mare a marcat apariţia pe scena politcă europeană a unei noi puteri.

Dar, deşi Rusia avea să joace un rol important în politica secolului care avea să urmeze, păstrarea relaţiilor de muncă bazate de iobăgie a influenţat în mod negativ şi pe scară mare progresul economic.

În vreme ce creşterea economică occidentală se baza pe Revoluţia Industrială care apăruse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia rămânea şi mai mult în urmă, creînd noi probleme imperiului.

Bibliografie si  surse :

 

• Henri Troyat: Ivan cel Groaznic

  Bogatyrev, Sergei. “Chpt.10  Ivan IV (1533–1584)”. in The Cambridge History of Russia Vol. 1: From Early Rus’ to 1689 Maureen Perrie (Ed.) Cambridge Histories Online 2006.

  Chester S.L.Dunning, Russia’s First Civil War: The Time of Troubles and the Founding of the Romanov Dynasty, Penn State Press, 2001

  Wikicommon (Wikipedia En & Ro

• arheologie.ulbsibiu.ro/  istoria.md/ /politeia.org.ro/ politeia.org.ro/