CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O hartă care avertizează cum ar putea arăta Europa în viitorul apropiat !

 

 

 Harta Europei care ÎNGROZEȘTE România! Cum ar putea arăta BĂTRÂNUL CONTINENT în viitor!

 

Cum ar fi dacă toate regiunile din Europa  și-ar cere autonomia?

Vom putea întâlni în Europa în viitor, mișcări care ar putea duce la separarea fizică a unor națiuni întregi.

În ediția din 2017 a Atlasului Transforming World, care utilizează hărți și alte vizualizări de date pentru a ilustra aspecte majore la nivel mondial, Bank of America Merrill Lynch a realizat o hartă a mișcării secesioniste aflată în creștere pe întreg continentul.

Ea ilustrează cum ar arăta lumea dacă mișcările de secesiune inițiate de națiuni ar avea succes, iar regiunile respective și-ar câștiga ori independența, ori o autonomie mai mare.

„Multe zone din Europa au mișcări puternice secesioniste (de exemplu, Scoția, Catalonia, Basc, Flandra, Veneto) sau au partide politice agitante pentru o mai mare autonomie a guvernării”, scriu autorii raportului, potrivit Business Insider.

Alte regiuni din Uniunea Europeană care vor independență

Pe 1 octombrie, Catalania a scos cetățenii la votul de independență, un alt exemplu că Europa este pe cale să se dividă, odată cu dorința națiunilor de a fi independente. Cele mai multe presiuni din vestul Europei se regăsesc în această regiune.

Minoritatea catalană a câștigat treptat autonomie politică și culturală, chiar și dreptul de a forma un parlament regional. Însă cetățenii Cataloniei cer să fie independenți și să-și creeze propria țară.

recomandari pe a1.ro

O hartă care ne avertizează

Harta de mai jos, realizată conform marilor specialişti în geopolitică de la Moscova (de-alde Dughin), ne arată cum ar putea arăta Europa (destul de probabil !!!) în viitorul apropiat !
De fapt, au mai fost perioade în Istorie în care Europa în mare parte a arătat astfel, iar acum experţii de la Moscova (cu acordul tacit al Washingtonului) urmăresc să schimbe sau să readucă graniţele de odinioară în cazul anumitor state !
Se doreşte astfel, în primul rând, spargerea Ucrainei (stat care oricum a fost creat artificial – „U Craina” = teritoriu de la magine – peticit treptat cu teritorii ale altor state) şi redobândirea Novorusiei, adică tot coridorul de pe coasta nordică a Mării Negre până la Gurile Dunării.

 

 

 

 

 

În cazul României, după cum vedem, o reunificare cu Basarabia (R. Moldova) ar fi posibilă, însă asta ne-ar costa vestul Ardealului, cel puţin Crişana, teritoriu care ar urma să reintre în componenţa Ungariei !

 

 

 

 

Germania, principalul partener economic al Rusiei, ar urma să redevină din nou Grossdeutschland (Germania Mare), aşa cum fusese pe vremea kaizerilor (1871-1918), pe vremea lui Hitler încorporând chiar şi Austria (1938-1945) şi Sudetenlandul german din Cehia !

 

 

 

În ceea ce priveşte vestul Europei, state precum Italia, Spania, Franţa, Belgia, dar şi Regatul Unit, ar urma să se dezintegreze, nu neapărat sub influenţa Moscovei şi a Washingtonului, ci ca urmare a neînţelegerilor interne: fie pe criteriu etnic (dorinţa unor etnii ca bascii, catalanii, valonii sau scoţienii de a-şi constitui propriile state, după cum dau de înţeles din ce în ce mai ferm), fie din considerente economice (cum e în cazul Italiei, dorinţa nordului dezvoltat de a se dezlipi de sudul sărac, care este o adevărată povară pentru bunul mers al economiei; motiv pentru care a apărut chiar şi un partid cu acest scop) !

 

 

 

Ca în orice „afaceri”, şi ruşii înşişi ar fi dispuşi să dea ceva de la ei, adică să renunţe la anumite teritorii (după cum vedem pe harta aceasta, ar fi dispuşi să renunţe la unele mici teritorii nesemnificative din Caucaz, care oricum fuseseră răpite).

 Recapitulând, vom vedea că   Bascii nu se vor limita la pământul spaniol şi se extind spre nord, ocupând doar o zonă de coastă din sudul Franţei.

Piemontul ar alege, iar Alsacia-Lorena ar reveni Germaniei, de care a aparţinut până la Primul Război Mondial.   

Germania va câştiga  cel mai mult teritoriu după Rusia,  care va ieşi  cel mai bine în noua ordine trasată de ruşi.

Germania ar prelua şi Luxemburgul, iar jumătatea de nord a Belgiei ar trece la Olanda, în timp ce sudul rămâne independent, cu numele Valonia.

Tot în favoarea Germaniei, Polonia ar pierde Pomerania, Silezia şi Prusia. 

  Liga Nordului va lua jumătate din Italia  

 Ruşii au tăiat simplu Peninsula Italiană la mijloc, de la Ancona la Piombino, iar partea de nord se va numi Liga Nordului, după partidul care tocmai a bifat o reuşită majoră la alegerile europarlamentare de la sfârşitul lunii mai. 

  Ungaria îşi vede visul cu ochii şi devine mare   Schimbările sunt majore însă în zona de graniţă a Uniunii Europene.

România, Moldova, Ucraina şi Serbia ar urma să aibă alte graniţe.

În primul rând, iar o parte din Transilvania ar trece la Ungaria, după cum îşi doresc extremiştii din Jobbik, şi el partid intrat în Parlamentul European. 

  România se uneşte cu Moldova şi are graniţă cu Rusia.   România ar prelua Republica Moldova, dar fără regiunea separatistă Transistria, care s-ar alipi Rusiei ajunsă astfel la un pas de Delta Dunării. Şi regiunea Cernăuţi s-ar întoarce la România, iar nordul acesteia s-ar rupe şi el de Ucraina şi s-ar alipi statului independent Galiţia, care ar prelua şi regiunea Helm de la Polonia.    

 Nici bulgarii nu ies bine din planurile ruşilor. Ei ar urma să cedeze Burgasul, port de importanţă strategică, în favoarea Turciei. Spre est, Abhazia s-ar uni oficial cu Rusia, dar ar primi înapoi Oseţia de Sud.

În mod straniu, ruşii desenează pe hartă şi o pierdere. Rusia ar renunţa la Caucaz, care s-ar transformat în emirat.   

Noua Rusie de lângă noi.

 Imediat după episodul Crimeea, care astăzi pare mai degrabă uitat, analiştii internaţionali au început să atragă atenţia asupra tensiunilor separatiste din estul Ucrainei.

În câteva zile, pro-ruşii cereau independenţa de noile autorităţi de la Kiev, pe care nu le recunosc.

   Iar harta focarelor separatiste s-ar plia perfect pe aspiraţiile expansioniste ale Rusiei.

În aprilie, după ce anexase Crimeea, iar criza din estul Ucrainei se accentua, Vladimir Putin readucea în atenţie sintagma „Noua Rusie”. „Teritoriul care se numea Novorossiya pe vremea Imperiului Ţarist – Harkov, Lugansk, Cherson, Nikolaev şi Odesa – nu făceau parte din Ucraina, pe atunci”, spunea Vladimir Putin într-o sesiune-maraton de întrebări şi răspunsuri cu jurnaliştii acreditaţi la Kremlin.   

Dacă vom conecta aceste puncte între ele, vedem nu doar estul tulburat de separatism al Ucrainei, ci întreaga parte de sud a ţării, de-a lungul coastei Mării Negre şi până la graniţa cu Moldova şi problematica regiune separatistă Transnistria, unde „forţele pacificatoare” ruse au fost mobilizate din 1994.

Adică exact cum apare ea şi pe harta „experţilor în geopolitică”(adev.ro/pbbzx8 ).

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/16/ziua-de-16-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/17/o-istorie-a-zilei-de-16-octombrie-video/

 

 

 

Surse:

 

https://ioncoja.ro/o-harta-care-ne-avertizeaza/

https://a1.ro/news/extern/harta-europei-care-ingrozeste-romania-cum-ar-putea-arata-batranul-continent-in-viitor-id694156.html

 

16/10/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Viitorul aparţine statelor mici ? „Şocul identităţilor”şi Teoria statelor mici

 

 

 

 

 

 

În ultimul timp în Europa au crescut  revendicările identitare şi există riscul ca mai multe state să se confrunte în curând cu un separatism etno-teritorial.

Metamorfozele  identitare de pe continentul european sunt catalizate şi de unele fenomene de anvergură internaţională, cum ar fi migraţia musulmană şi globalizarea.  
Faptul că ţările europene se confruntă cu un aflux masiv de imigranţi musulmani, care obţin cetăţenia şi oficial se pot numi francezi, italieni, elveţieni, spanioli etc., creează o frustrare identitară în rândul băştinaşilor, care  în replică,  regăsesc în procesul de regionalizare un refugiu şi o formă de conservare identitară şi culturală.
Evident, nou-veniţii pot obţine naţionalitatea, însă nu şi etnia. Un turc poate deveni german, însă nu va deveni niciodată bavarez sau saxon…
 
Migraţionismul şi globalizarea sînt un catalizator al regionalismelor şi revendicărilor identitare.

Revenirea la identitatea regională este însoţită şi de revenirea la specificitatea lingvistică.

În Franţa, unde există numeroase limbi şi dialecte vorbite, la tendinţa de folosire a limbilor tradiţionale aderă chiar şi reprezentanţi ai generaţiei  tinere, care îşi revendică dreptul la „diglosie” (vorbire populară), prin care îşi demonstrează apartenenţa la un grup etnic tradiţional francez. 

 Cât priveşte efectele colaterale ale globalizării, observăm că în ultimii ani procesului de globalizare i se propune drept alternativă diametral opusă procesul de “glocalizare”, adică de dezvoltare a identităţilor regionale/locale.

Inclusiv din acest motiv, tot mai multe entităţi etno-culturale şi lingvistice din Europa râvnesc la obţinerea statutului de autonomie, sau pretind chiar să devină regiuni independente, practic state separate, care să le ofere mai mult confort în plan identitar.

Există deja unele scenarii de fragmentare a Europei, care se conturează şi pe hartă. Aceste scenarii,  pot fi privite astăzi ca o viziune utopică sau teribilistă, însă mâine, ar putea deveni cel puţin parţial, o realitate factologică.

Iată mai jos una din hărţile-proiect a „Europei de mâine”, în care ţările europene sunt fragmentate în zeci şi zeci de regiuni etno-culturale autonome sau independente; sînt 73 de regiuni, care reflectă tot atâtea entităţi etno-culturale şi lingvistice (proiectul e inspirat din harta Adunării Regiunilor Europene).

 

Harta-proiect a „Europei regiunilor”, elaborată în baza materialelor Mesei Rotunde a Ligii Jurnalismului Conservator cu genericul „Regiunile unite ale Europei: Kosovo ca înaintaş în procesul de glocalizare europeană” (13 marte 2008); proiectul hărţii a fost coordonat cu harta Adunarea Regiunilor Europene.Autori: О.B. Nemenensky, A.Yu. Tereshchenko, G.N. Engelhardt .

Deşi e o viziune aproximativă asupra realităţii în plan identitar, această hartă reprezintă totuşi o parte esenţială a revendicărilor existente.  

Cum ar arăta Europa dacă toate regiunile cu tendinţe separatiste şi-ar câştiga independenţa ? În acest scenariu, totuşi foarte puţin probabil, Europa ar avea peste 100 de state…

Potrivit acestui  scenariu Marea Britanie, Spania, Franţa, Elveţia, Germania, Italia, dar şi România şi multe alte ţări ar fi pur şi simplu fărâmiţate.

Au fost  identificate trei amenințări principale care amenință stabilitatea Europei. Acestea includ:  

  • situația geopolitică nouă : o China din ce în ce mai prezentă, politica agresivă a Rusiei față de Ucraina și vecinii săi, războaiele și anarhia în Orientul Mijlociu și Africa (cu Islamul radical care joacă un rol major) și politica îngrijorătoare ale noii administrații americane care fac viitorul extrem de imprevizibil.

  • situația internă din ţările UE: o  creștere a sentimentului naționalist, din ce în ce mai xenofob.

  • starea de spirit a elitelor proeuropene: declinul credinței în integrarea politică, ofensiva populismului, riscul ca multe state să se confrunte în curând cu un separatism etnic-teritorial extrem de periculos, în urma căruia pierderile teritoriale ale cuiva ar însemna câştigul altcuiva.

În 1950, Organizaţia Naţiunilor Unite avea 50 de ţări-membre; astăzi, numărul acestora depăşeşte cifra de 190.  Şi acest trend nu se opreşte, ci se accentuează.  

Dacă studiem una dintre cele mai strategice zone ale lumii, Eurasia de Est, putem vedea că Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, iar China este cea mai populată. Și împărtășesc o graniță terestră lungă…

Ceea ce nu vedem pe  hartă, este că majoritatea celor 150 de milioane de oameni ai Rusiei se concentrează în provinciile sale occidentaleDoar 30 de milioane de oameni se află în zonele sale estice, iar statistica arată că populația Rusiei  este în scădere, aceasta îndreaptându-se spre aproximativ 120 de milioane de oameni în următoarele decade.

Și mai este un lucru pe care nu îl vedem pe  hartă. Stalin, Hrușciov și alți lideri sovietici au trimis forțat rușii în estul îndepărtat în gulaguri, lagăre de muncă, orașe nucleare etc., însă  nimic nu a afectat mai rău distribuția demografică a Rusiei, decât  oamenii  care nu au vrut niciodată să ajungă în extremul orient şi s-au întors spre vest. 

Drept urmare, în Orientul Îndepărtat al Rusiei astăzi, care este de două ori mai mare decât India, trăiesc exact șase milioane de ruși…

De aceea şi în spaţiul rus este posibil să apară  mai multe enclave.

James Minahan, care s-a ocupat de editarea “Enciclopediei naţiunilor lipsite de stat: grupurile etnice şi naţionale din întreaga lume” (“Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the World”), a enumerat peste 300 de etnii care formal au dreptul de a revendica crearea unui stat propriu.

Marea majoritate a acestor populaţii ocupă un teritoriu distinct, îşi dezvoltă propriii markeri identitari, propria simbolistică ideologică şi politică, încearcă să creeze frontiere administrative sau neconvenţionale prin care să se separe de celelalte grupuri etno-culturale; multe dintre aceste grupuri identitare îşi afişează propriile drapele în perimetrul teritoriului pe care îl populează compact.

Or, aceşti markeri sunt o formă de surogat de independenţă. Cercetătorul francez, Michel Pastoureau, studiind rolul emblemelor, stemelor şi drapelelor în formarea ideii de naţiune, remarcă importanţa identificatorie şi de afirmare a acestor markeri pentru minorităţile etnice, ajungându-se azi, ca şi pe vremuri, la confruntări identitare simbolice în acest sens.

El menţionează: „Exemplele contemporane sunt numeroase şi adeseori dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor mai multor state. Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune [în sens de „naţiune-etnie – n.n.”]”

 Nu ar trebui deci să ne mire că, aşa cum arată studiile de specialitate, în a doua jumătate a secolului XX  o treime din ţările lumii au avut experienţa unor conflicte civile şi că majoritatea acestor conflicte s-au produs din cauza clivajelor etnice.

În consecinţă, existenţa unor diviziuni etnice reprezintă unul din principalii indicatori în prognozarea conflictelor la nivel de state.Polarizarea şi fragmentarea socială sunt în relaţie directă cu geneza conflictelor civile, şi aceste conflicte pot fi cu uşurinţă instrumentate. În secolul XXI, care va fi unul al revendicărilor identitare, suma acestor tipuri de  conflicte interne va creşte semnificativ.

Pe acest fundal, al numeroaselor revendicări etno-culturale ale unor popoare ce se regăsesc în cadrul aceloraşi frontiere, putem înclina să-i acordăm dreptate lui Thierry Camous, care ca  alternativă pentru termenul huntingtonian de „şoc al civilizaţiilor” (sau „ciocnire a civilizaţiilor”), îl propune ca fiind mai oportun, pe cel de „şoc al identităţilor”.

Un şoc conflictogen, a cărui matrice sunt, aşa cum am văzut, „identităţile, comunitarismele şi exaltarea diferenţelor culturale sau fizice”. Apropo, un critic al teoriei lui Samuel Huntington (însă dintr-o altă perspectivă decât Camous) este şi economistul indian Amartya Sen, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie.

În cartea sa “Identitatea şi Violenţa: Iluzia Destinului” (“Identity and Violence: The Illusion of Destiny”), Sen susţine că împărţirea lumii în “civilizaţia occidentală”, “civilizaţia islamică”, “civilizaţia hindusă”, “civilizaţia buddhistă” etc. este incorectă, deoarece în interiorul acestor “civilizaţii” există diferenţieri deosebit de variate, pe diferite dimensiuni: rasiale, etnice, de clasă, regionale, de limbaj, de gen, de confesiune, de ideologie ş.a.m.d.

De aceea, a împărţi omenirea în câteva “civilizaţii religioase” reprezintă o privire reducţionistă şi încorsetată asupra realităţilor, care sunt mult mai complexe; împărţirea simplistă a lumii “miniaturizează” umanitatea şi reprezintă una din căile care duc spre distanţare, gândire stereotipă, ură şi violenţă.

Greşeala fundamentală a acestuia, ca şi a altor filosofi liberali, este că ei percep conflictele umane ca pe o eroare intelectuală omenească. Se pare însă că motivaţiile conflictelor identitare sunt mult mai profunde; motivaţiile oamenilor implicaţi în conflicte, violenţă şi atrocităţi nu sunt de ordin raţional, ele sunt generate de trăiri emotive arhaice, de ură, disperare, cruzime. Iar emoţiile arhaice nu pot fi potolite prin “terapii conceptuale” şi prin apeluri la căutarea afinităţilor identitare.

Exemplele unor mari proiecte politice, ca URSS, SUA sau UE, demonstrează efectul minor al apelurilor la “afinităţile identitare” şi dificultatea de a construi o conştiinţă supranaţională comună; mai ales în epoca noilor migraţii în masă.  

  Câtă lume vorbea engleza acum 200 de ani?, 40-50 milioane?, și câți o vorbesc acum?, răspunsul este aproape 2 miliarde, cu cea mai accelerată rată de creștere.

Diversitatea etnică din SUA este enormă, însă incluziunea s-a făcut prin folosirea unei limbi globale, singura de fapt – engleza.

Vrei nu vrei, îți place sau nu, dar pe măsură ce engleza va fi vorbită de tot mai mulți oameni, uniformizarea comunicației va reduce conflictele pe care granițele, diversele limbi și etniile le-au creat pe parcursul secolelor.

SUA este dovada că ideile enunțate mai sus sunt doar idei, dar fără merit.

Cu siguranţă ca vasta majoritate a tinerilor europeni care vorbesc engleza vor fi de acord că viitorul este unul de incluziune, și că în deceniile următoare vom vedea probabil în Europa o uniune politică, înfăptuirea Statelor Unite ale Europei, în care diverse regiuni se vor administra cum doresc, ceea ce le va da cetăţenilor acestora o identitate atât locală, cât și europeană. 

Surse:

 

 

http://dorianfurtuna.com/identitate/separatismul-european

adev.ro/nj02u0

http://www.descopera.ro/dnews/16194757-a-fost-intocmita-o-harta-a-europei-in-care-toate-regiunile-cu-tendinte-separatiste-sunt-independente-cum-ar-arata-romania

http://foter.ro/cikk/20150205_hora_iu_pepine_a_kis_allamoke_a_jovo

http://www.apn.ru/opinions/article19815.htm

12/04/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

2 martie 1716 – A apărut „Descriptio Moldaviae“, opera domnitorului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. VIDEO

 

 

 

 

 

302 ani de la „Descriptio Moldaviae“

  S-au împlini 302 ani de la apariţia în 1716 a lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera principelui cărturar  Dimitrie Cantemir .

Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.

 

La 11 iunie 1714, fostul domnitor devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.

Cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu şi în limba rusă în anul 1789.

Traducerea românească s-a făcut la mai bine de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Lucrarea este alcătuită din trei părţi şi era însoţită de prima hartă a Moldovei.

 Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinţii: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox.

Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia.

E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii.

Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.

 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“.

În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturiseşte dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“.

Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir:

„Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.

Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.

Descrierea Moldovei, cu titlul original „Descriptio Moldaviae”, este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.

Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Descrierea Moldovei, creaţie de prim rang în cultura românească, a cunoscut pe parcursul secolelor XVIII-XX o largă circulaţie în Europa, atît sub formă de manuscris, cît şi în numeroase ediţii, care în totalitatea lor au contribuit la cunoaşterea aprofundată nu numai a celebrei scrieri cantemiriene, dar şi a ţării descrise. Aceste aspecte vor constitui obiectul de studiu al unor compartimente speciale ale lucrării noastre. Alături de Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei este lucrarea ce a contribuit mult la întărirea faimei în lume a savantului român.

 

 

 Opera şi denumirea ei

DESCRIEREA MOLDOVEI - Cantemir

 

Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711.  

Întrucît manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei de D. Cantemir nu a fost descoperit pînă în prezent, nu putem stabili cu exactitate cum l-a intitulat iniţial autorul. Denumirea Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae) este doar unul din titlurile date de autor în perioada de concepere a operei, care cu timpul s-a impus tot mai mult, devenind astfel unanim recunoscut.

Se ştie că în procesul de lucru la monografia sa despre Ţara Moldovei D. Cantemir a avut cîteva variante de titlu, unele dintre care s-au dovedit a fi provizorii. Astfel, referindu-se la Descriere…, în Hronic… autorul o numeşte Geografia noastră pentru Moldova (p. 106), Geografia Moldovei (p. 131, 249), Hotărîrea Moldovei. Cu tabla geografică(p. 179) ori Cartea Hotărîrii Ţării Moldovei (p. 471), iar cînd în acelaşi Hronic… vorbeşte de “boierimea Ţării de Sus”, arată că “pentru podanii (supuşii, populaţia – n.n., A.E.) Moldovei avînd noi deosebit dzis în Descripţia Moldovei (n.n., A. E.) mai mult nu avem a zice” (p. 325).

Într-un captivant studiu introductiv la Vita Constantini Cantemyrii… Andrei Pippidi arată, pe bună dreptate, că Dimitrie Cantemir pe parcursul elaborării Descrierii… era în căutarea unei denumiri cît mai adecvate a operei sale.

Astfel, dacă pe la 1714 Dimitrie Cantemir îşi intitulase lucrarea în curs de elaborare Historia Moldaviae, apoi în 1716 o numea Descriptio veteris et novae Moldaviae.

 Însă şi această denumire s-a dovedit a fi temporară, deoarece căutările lui Dimitrie Cantemir au continuat şi după data respectivă, ceea ce ne-o demonstrează titlurile din manuscrisele latine ajunse pînă în zilele noastre.

S-a constatat că nici unul din manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei, cunoscute pînă în prezent, nu poartă aceste titluri. În cele ce urmează vom încerca să stabilim cum şi-a intitulat D. Cantemir manuscrisul original autograf definitivat şi de unde provine denumirea cea mai răspîndită şi, de fapt, cea consacrată – Descrierea Moldovei.

Cel mai vechi manuscris latin cunoscut al Descrierii… este cel păstrat astăzi în Arhiva Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Petersburg (Fond. 25, D. 7), intitulat Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae.

 Aşadar, iniţial acest manuscris avea titlul Historia Moldovei, pentru ca apoi cuvîntul Historia a fost înlocuit cu Descriptio. Deoarece manuscrisul este datat încă din timpul vieţii lui D. Cantemir, nu este exclus, ca redactarea titlului să fi aparţinut chiar autorului (amintim de un “autographum auctoris in margine” de pe acest manuscris).

Al doilea manuscris, deţinut de aceeaşi arhivă, datează din 1727 fiind, prin urmare, o copie, şi poartă un titlu desfăşurat: „Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae. Descripta antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo, quod ejus filius mecum communicavit (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi actuale a Moldovei”.

Un alt manuscris, ce se păstrează în Biblioteca regională din Odesa (Ucraina), este intitulat „Moldaviae Descriptio in tres partes distincto”, adică Descrierea Moldovei în trei părţi distincte.

Ediţiile germane (din 1769-1770 şi 1771) au fost intitulate deviindu-se de la denumirile întîlnite în manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei. Denumirea pe fila de titlu: „Demetrii Kantemirs. Historische-geographische und politische Beschreibung der Moldau”… (Dimitrie Cantemir. Descrierea istorică-geografică şi politică a Moldovei) şi denumirea prescurtată de pe copertă Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei).

Prima ediţie rusă (Moscova, 1789)14  şi prima ediţie românească (Mănăstirea Neamţ, 1825)15, fiind traduceri ale celei germane din 1771, au reprodus şi titlul acestei versiuni. Ediţiile ulterioare din România, iar mai tîrziu şi cele din Republica Moldova apar cu titlul propus de Constantin Negruzzi – Descrierea Moldovei, acesta înlocuindu-l pe cel de la 1825, Scrisoarea Moldovei.

Astfel, în majoritatea ediţiilor, indiferent de limba în care au văzut lumina tiparului, lucrarea a rămas ca Descrierea Moldovei.

Sistematizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) nu este altceva decît una din variantele de titlu propuse chiar de Dimitrie Cantemir în procesul compunerii şi definitivării scrierii sale. Aşadar, titlul lucrării pare să fi fost dat de autor, la redactarea efectuată în manuscrisul original autograf, şi să se fi încetăţenit mai tîrziu pe deplin în ştiinţă şi în numeroase manuscrise şi ediţii.

Structura operei

Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:

  • Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al MoldoveiDespre apele MoldoveiDespre munţii şi mineralele Moldovei etc.

  • Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în MoldovaDespre oastea moldoveneascăDespre legile Ţării MoldoveiDespre năravurile moldovenilorDespre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntăDespre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni etc.

  • Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia moldovenilorDespre tagma bisericeascăDespre mănăstirile din MoldovaDespre graiul moldovenescDespre literele moldovenilor.

Prima parte, cea geografică a lucrării se referă, în cele 7 capitole, la hotarele ţării, vecinii, clima, apele, ţinuturile şi târgurile cele mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatică şi domestică a Moldovei, schiţând pentru prima oară harta Moldovei.

În partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. 

 

Foto: Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)

Harta Moldovei   (în latină Tabula Geographica Moldauiae) a lui Dimitrie Cantemir a fost terminată în jurul anului 1716 și tipărită în anul 1737, la Amsterdam, prin grija fiului său, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir, și a apărut ca anexă la lucrarea Descriptio Moldaviae. În concepția lui Cantemir, harta (Tabula Geographica) și textul (Descriptio Moldaviae) se întregesc reciproc. Harta este localizarea clară a tuturor denumirilor geografice din text, iar textul nu este decât un admirabil comentariu al hărții.

  Această hartă a fost descoperită de geograful George Vâlsan, în anul 1926, la Biblioteca Națională a Franței din Paris, în colecția lui Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, care conținea o copie olandeză , din 1737, într-un singur exemplar. Data tipăririi a fost rasă cu cuțitul de către un anticar ca să ridice valoarea hărții (în secolul al XVIII-lea o hartă era mai valoroasă dacă era mai recentă) – prin reproducere fotografică a apărut data reală: 1737.

Ulterior, în anul 1928, P. P. Panaitescu a dscoperit o copie a hărții lui Cantemir, întocmită de J. B. d’Anville. Această copie, considerată de cartografi cea mai clară și mai fidelă, se găsește tot la Biblioteca Națională a Franței din Paris[2]. Harta era căutată mai demult. Astfel în anul 1881, V. A. Urechia se întreba: „ce muzeu sau bibliotecă fericită posedă acea prețioasă, din îndoite puncte de vedere, operă a Voievodului Moldav?”. Din păcate, originalul hărții nu a fost descoperit încă.

Originalul hărţii, 510×385 mm, se află în incinta Bibliotecii Naţionale din Paris cu titlul Principatus Moldaviae nova § accurata Descriptio delineate Principe Demetrius Cantemirio [Descrierea Principatului Moldovei nouă şi exactă desenată de Principele Dimitrie Cantemir].

 În spaţiul românesc, harta a fost reprodusă în 1872, volumul I: Opere, Societatea Academică, iar mai apoi în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, t. VI, 1927, în ediţia „Descrierea Moldovei”, Editura Academiei RSR, 1973.

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviae îngrijită de Büsching.

De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

  Valoarea hărții a fost recunoscută pe plan internațional ca fiind opera de referință a tuturor geografilor vremii. Harta a fost citată de vestitul geograf și cartograf francez, ale cărui opere cartografice sunt considerate cele mai bune din secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, în lucrarea „Memoire sur les peuples qui habitent aujourd’hui dans la Dace de Trajan”.

Tot el, în anul 1771, a conceput realizarea unei mari hărți a României și a propus pentru aceasta și folosirea hărții Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și a hărții Moldovei a principelui Dimitrie Cantemir. Deși d’ Anville n-a tipărit această hartă, totuși hărțile și atlasele timpului apărute, în special, în Europa occidentală, au avut ca documente de bază cele două „monumente cartografice românești

George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir.

Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, făcea în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris…

 

Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare!

Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason…

„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii […], unul dintre aceşti oameni creatori, de cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică.

În filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi.

Dar în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.

Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a posterităţii” (P.P. Panaitescu – Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).

 

 

 

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2652

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-si-obiceiurile-moldovenilor-din-secolul-luminilor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei/

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

http://crispedia.ro/descrierea-moldovei-de-dimitrie-cantemir-comentariu-literar-rezumat-literar/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Harta_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir

 

02/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: