Uniunea Europeană între dezideratul Unitate în Diversitate și perspectiva unei noi Uniuni Sovietice

 

 

 

 

 

 

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor săi și care sunt noile provocări cu care se confruntă în prezent?

Într‑o eră a globalizării, va putea Uniunea Europeană să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Care va fi rolul Europei pe scena mondială în anii care vor urma? Până unde se vor extinde frontierele UE? Care este viitorul monedei euro?

Acestea sunt doar câteva din întrebările majore cu care se confruntă cetățenii UE după BREXIT. 

Ideea creării Uniunii Europene în care trăim astăzi se datorează unui grup eterogen de oameni care împărtășeau după sfârșitul celui de-al doilea război mondial același ideal: o Europă unită, pașnică și prosperă.

Potrivit https://europa.eu/european-union, etapele în urma cărora s-a ajuns la etapa actuală sunt următoarele:

 

O Europă pașnică – începuturile cooperării

 

Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.

Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, pentru a asigura o pace durabilă.

Cele șase țări fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Anii 1950 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice. În 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.

 

O perioadă de creștere economică: 1945 – 1959

 

Anii 1960 sunt benefici pe plan economic și datorită faptului că țările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Ele convin, în aceeași perioadă, să exercite un control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație beneficiază, acum, de suficiente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole.

Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului vor rămâne apoi asociate cu așa-numita „generație ’68”.

 

O comunitate în creștere – primul val de extindere: 1970-1979

 

Prin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de state actuale. Țările care au aderat la Uniune au devenit parte la tratatele fondatoare, supunând astfel la privilegiile și obligațiile aderării la UE.

Acest lucru presupune o delegare parțială a suveranității instituțiilor în schimbul reprezentării în cadrul acestor instituții, o practică numită adesea „împărțirea suveranității”.

Pentru a deveni membru, o țară trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, definite la reuniunea din 1993 a Consiliului European de la Copenhaga.

Acestea necesită o democrație stabilă care respectă drepturile omului și statul de drept, o economie de piață funcțională și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv a legislației UE.

Evaluarea îndeplinirii criteriilor de către o țară este responsabilitatea Consiliului European. Nici un stat membru nu a părăsit încă Uniunea, deși Groenlanda (o provincie autonomă a Danemarcei) s-a retras în 1985.[86] Tratatul de la Lisabona conține acum o clauză în temeiul articolului 50, care prevede că un membru poate să părăsească UE.

Există șase țări candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia,Muntenegru, Serbia și Turcia. Islanda a suspendat negocierile în 2013 iar Bosnia și Herțegovina a depus o cerere de aderare.

Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) nu sunt membre ale UE, ci s-au angajat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda, Liechtenstein și Norvegia, care fac parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale.

UE are de asemenea relații cu micro-statele europene Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii.

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 provoacă o criză energetică și probleme economice în Europa.

Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975.

Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. Crește influența Parlamentului European asupra afacerilor europene – în 1979, pentru prima oară, cetățenii europeni pot alege membrii acestuia prin vot direct. Lupta împotriva poluării se intensifică în anii 1970. UE adoptă norme de protecție a mediului și introduce, pentru prima dată, principiul „poluatorul plătește”.

 

Schimbări majore – căderea zidului Berlinului: 1980-1989

Sindicatul polonez Solidarność („Solidaritatea”) și liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea stat membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1986 este semnat Actul Unic European.

Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru prima dată după 28 de ani, se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Acest lucru conduce la reunificarea Germaniei, care are loc în octombrie 1990.

O Europă fără frontiere: 1990-1989

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene devin vecini și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În acest deceniu s-au semnat încă două tratate: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999).

Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de securitate și apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria, Finlanda și Suedia. Un mic sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le vor permite treptat europenilor să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai ușor, pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și internetul.

O nouă extindere: 2000-2009

Euro este noua monedă de schimb pentru mulți europeni. Din ce în ce mai multe țări adoptă moneda euro. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva terorii” după ce trei avioane de linie sunt deturnate și îndreptate către clădiri din New York și Washington, iar un alt avion deturnat se prăbușește pe un câmp. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalității.

Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate de Bulgaria și România în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în septembrie 2008.

Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare în 2009. .

 

Un deceniu dificil: 2010 – prezent

 

Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă față dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face sectorul bancar mai sigur și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația devine al 28-lea stat membru al UE. Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect important, iar liderii politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici.

În urma anexării Crimeii de către Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii conduce la tulburări și războaie care determină numeroase persoane să-și părăsească țara și să încerce să se refugieze în Europa. UE se confruntă nu doar cu dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai multe atacuri teroriste.

Astăzi, statele membre ale UE acoperă o suprafață de 4.423.147 kilometri pătrați. Cel mai înalt vârf al UE este Mont Blanc, în Alpii Graici, care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului mării. Cele mai joase puncte din UE sunt Lammefjorden (Danemarca) și Zuidplaspolder (Țările de Jos) la 7 m sub nivelul mării.[98] Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care are o lungime de 65.993 kilometri.65.993 km de coastă domină climatul european (Parcul Natural din Penyal d’Ifac, Spania) Mont Blanc este cel mai înalt vârf din UE.

Dunărea este cel mai lung fluviu din Uniunea Europeană. Parcul Repovesi din Finlanda, unde există aproximativ 187.888 lacuri mai mari de 500 de metri pătrați. Incluzând teritoriile de peste mări ale Franței, care sunt situate în afara continentului european, dar care sunt membre ale Uniunii, UE are cele mai multe tipuri de climă de la cel arctic (Europa de Nord-Est) până la cel tropical (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea populației trăiește în zone cu climă maritimă temperată (Europa de Nord-Vest și Europa Centrală), climatul mediteranean (Europa de Sud) sau climatul cald continental (Balcanii de Nord și Europa Centrală).

Populația UE este extrem de urbanizată, având în jur de 75% locuitori în zonele urbane.

În perioada 1945 – 1959 Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro.

 

 

În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.

Acoperind 7,3% din populația lumii UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal (PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal global și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare.

În plus, toate cele 27 de țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace. 

Prin politica externă și de securitate comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni diplomatice permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană a fost descrisă ca o superputere emergentă.

Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000  și este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„ Deviza a fost tradusă în toate limbile oficiale ale țărilor membre.

 

 

UNIUNEA EUROPEANĂ – O NOUĂ UNIUNE SOVIETICĂ?

Odată cu trecerea timpului și a dezvoltării Uniunii, au apărut pe lângă adepți convinși ai necesității extinderii acesteia și critici acerbi care s-au reunit înt-o adevărată tabără a ”euroscepticilor”.

 

 

 

Unul dintre cei mai influenți critici ai UE este disidentul  anticomunist rus Vladimir Bukovski , omul care împreună cu Soljenițîn și Saharov, au zguduit comunismul anilor ’70, devenind, după plecarea în Occident, unul dintre cei mai înverșunați critici ai regimului sovietic.

În Anglia, unde s-a stabilit, în America, unde și-a luat doctoratul, în Germania și în alte țări, unde a fost tratat de mari șefi de stat ca partener de discuții egal, Bukovski a apărat libertățile și drepturile omului din Est cu disperarea celui care și-a petrecut în închisoare 12 ani și jumătate.

În anul 2008, cartea sa, Uniunea Europeană… o nouă URSS?, a fost publicată și în România.

Iată un fragment din recenzia făcută de Silviu Man cu acest prilej și un film de 5 minute, ce explică întrebarea din titlu:

«Pentru români, Uniunea Europeană este una dintre cele mai recente obsesii naţionale. Dacă la începutul anilor ’90 clasa conducătoare se încorda într-un găunos „Nu ne vindem ţara!” (slogan cât se poate de previzibil – populaţiei i se livrase sistematic, după sfânta reţetă comunistă, imaginea unui Occident hulpav, ros de cancerul capitalismului), de câţiva ani buni, aceeaşi clasă conducătoare trimite bezele Bruxelles-ului, în timp ce se străduiește să plombeze cu acquis comunitar cariile sociale autohtone.

Ce este Uniunea Europeană pentru noi? Pentru cei mai mulţi dintre români este numele de cod al unui jandarm continental cu glas patern, studii superioare şi cravată, mirosind a Dior şi a bună-credinţă, singurul care-i mai poate scutura pe aleşii noştri corupţi.

Cineva exulta pe forumul unui ziar: „Văd în organismele UE singura noastră salvare din mocirla imoralității în care ne tăvălim de atât de mult timp” – deci, singura modalitate prin care am putea să scăpăm de mizeria lăsată de comunism şi perpetuată cu meticulozitate după Revoluţie. Uniunea Europeană este o instanţă care are dreptul să dea directive în ceea ce pivește mărimea castraveţilor, gradul de curbură al bananelor şi al beţelor de chibrit (nicio exagerare, cei neinformaţi pot verifica), cercetarea ştiinţifică, transhumanţa şi libertatea de exprimare pe internet (recent s-a pus problema înregistrării bloggerilor din UE!), ţigările şi băuturile energizante.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană este un donator universal, care pompează generos bani (ne)rambursabili pentru comunele sărace, pentru infrastructură, pentru agricultură şi educaţie. Un prieten al democraţiei, al păcii şi al drepturilor omului. Un Olimp al experţilor, al specialiştilor, al tehnocraţilor. Un paradis aseptic al bunurilor de consum, confortului, plăcerii, lipsei de prejudecăţi dar şi al eficienţei, corectitudinii (politice), transparenţei şi ordinii. Furnizorul unic de fericire.

În toată ţara, steagurile albastre cu steluţe flutură vesel pe primării, hoteluri, biserici. UE ne-a adus cristalinul prefix „euro-” (ce poate fi montat cu uşurinţă pe orice noţiune) şi ideea că a fi european înseamnă a trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. „Eurosceptic”, „euroentuziast” au devenit noi categorii ontologice.

Timpul nostru istoric are ca punct de reper major data de 1 ianuarie 2007. Dar nu ne punem întrebarea „Cu ce preţ?”, pe care și-ar pune-o o persoană responsabilă, aptă de calcule pe termen lung, ci preferăm să ne întrebăm fripturistic: „Nouă ce ne iese”?

Dar ce ştim, de fapt, despre Uniunea Europeană? Identitatea acestui organism este nebuloasă pentru noi. Care este structura ei, care sunt relaţiile dintre diversele comitete şi comiţii, cum se aleg membrii acestora? Sunt întrebări lipsite de importanţă pentru cei mai mulţi dintre noi. Nu ştim care este scopul Uniunii dincolo de declaraţiile stafidite, nu ni se pare paradoxal că un organism instituţional care trebuie să funcţioneze eficient (ab)uzează de o limbă de cauciuc, care abundă în concepte imprecise, secătuite de sens. Nu ne miră deloc că o simplă uniune economică a deviat într-un sistem care impune standarde culturale.

 

 

 

 

 

Cartea lui Vladimir Bukovski, tradusă de Dan C. Mihăilescu, ridică semne de întrebare asupra procedeelor de lucru europene şi dă câteva clarificări în privinţa originii acestora».

Autorul este tranșant:

”Mi se pare de neinteles ca dupa ce tocmai a fost ingropat un monstru, Uniunea Sovietica, alt monstru foarte similar, uniunea europeana, este construit! Exact CE este UE?!

Poate prin a examina Rusia Sovietica putem obtine raspunsul. Uniunea Sovietica era condusa de 15 oameni care nu erau alesi, se desemnau reciproc si nu raspundeau fata de nimeni. UE e condusa de 2000 de persoane in acelasi mod, care se intilnesc in secret, nu raspund fata de nimeni si pe care nu ii putem destitui din functie!

S-ar putea spune ca UE are un parlament ales. Păi și Uniunea Sovietică avea un parlament, anume Sovietul Suprem. Se aplica stampila exact ca pt parlamentul UE, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungind cam la 1 minut pentru fiecare euro-parlamentar.

In UE sint sute de mii de eurocrati cu salarii imense si multi servitori si nenumarate privilegii, imunitate pe viata de la orice fel de persecutare care e pur si simplu dusa mai departe de la un post la altul indiferent ca au facut sau nu treaba.

Nu e asta exact ce facea Uniunea Sovietica? Aceasta a fost creata cu forta si de multe ori prin ocupatie militara. UE nu e creata utilizând armata, dar tot cu forța si prin abuzuri economice.

Pentru a continua sa existe, Uniunea Sovietica s-a extins.

In momentul in care s-a oprit extinderea a început colapsul. Si eu suspectez ca acelasi lucru e adevarat despre UE.

Scopul Uniunii Sovietice a fost sa creeze o noua entitate istorica, poporul sovietic. Si ca noi trebuie sa ne uitam nationalitatile si traditiile si obiceiurile popoarelor noastre. La fel, UE nu doreste sa fiti romani sau bulgari ci o noua entitate istorica, sa fiti toti europeni!

Sa va suprimeze toate sentimentele nationale si sa traiti ca o comunitate multinationala. Dupa 73 ani acelasi sistem in Uniunea Sovietica a rezultat in mai mult conflict inter etnic decit oriunde in lume.

In Uniunea Sovietica, unul din scopurile principale a fost distrugerea statului-natiune.

Si asta e exact ce face UE acum. Bruxelles absoarbe state-natiune ca acestea sa nu mai existe!

Coruptia era integrala in sistemul sovietic de sus pina jos. Si tot asa este si in UE.

Aceeasi activitate de coruptie care imbiba Uniunea Sovietica este si in UE!

Cei care i se opun sau o dezvaluie sint adusi la tacere sau pedepsiti! In Uniunea Sovietica avem gulagul. Eu cred ca avem un gulag si in UE!

Acest gulag se numeste „political corect”. Când oricine incearca sa spuna ce gindeste iar ideile sale difera de cele oficiale atunci e pedepsit!

Acesta e inceputul gulagului, inceputul pierderii libertatii tale! In Uniunea Sovietica ne-au spus ca avem nevoie de un stat federal sa evitam razboiul.

 UE face exact acelasi lucru!

Pe scurt, e aceeasi ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat în ambalaj vestic! Dar repet, la fel ca Uniunea Sovietica, UE contine si propriul sfirsit.

Din păcate, când se va prabuși, ȘI SE VA PRĂBUȘI, va lăsa în urma distrugeri masive și vom fi lăsați cu mari probleme economice și etnice!

Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă, la fel și UE. Dar există o alternativă la a fi conduși de cei 2000 oficiali auto-desemnați din Bruxelles.

Alternativa se numeste INDEPENDENTA. Nu trebuie sa accepți ce au planificat pentru tine! Până la urmă nu uita, nimeni nu ți-a pus vreodată intrebarea daca vrei sa intri ân UE!

Eu am trăit in viitorul tău și nu a funcționat!

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Uniunea%20European%C4%83

 

 

Publicitate

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 – Executarea silită a României

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

Ţinta România – Atacuri propagandistice concertate atât dinspre Est cât și dinspre granița imediată din Vest

 

 

 

Foto: „La revedere România !”, lozincă antiromânească fluturată de extremistul Csibi Barna  şi o hartă a României  aşa cum ar dori-o  iredentiştii unguri

 

România sub atac

Nu există zi în care propaganda, atât dinspre Est cât și dinspre granița imediată din Vest să nu atace România.


Ori, propaganda împotriva unei țări, în scopul de a-i demobiliza populația este un act de război nedeclarat.


Într-adevăr, România a trecut prin două războaie, în urma cărora, după o reîntregire normală și naturală, a ajuns să-și vadă și teritoriul ciopârțit și populația împuținată printr-un genocid bine controlat de ocupanți și prin instaurarea de aceeași ocupanți a unui regim criminal.
Tocmai de aceea, astăzi se încearcă punerea la adăpost a țării împotriva eventualelor pericole ale fortelor expansioniste estice și împotriva politicilor destabilizatoare revanșarde venite dinspre granița vestică.

Soluția este, desigur, alianța din NATO și crearea unor baze ale aliaților americani.
Văzându-și interesele expansioniste primejduite, Kremlinul a declanșat războiul psihologic împotriva populației din țările vulnerabile în fața ofensivei rusești de extindere spre Europa, printr-o propagandă continuă și bine dirijată prin mijloace de massmedia, prin politicieni autohtoni și prin metoda disiminării zvonurilor defetiste sau tendențioase la adresa aliaților noștri.


În România este difuzată la nivelul populației ideea că înarmarea în scopuri defensive prin baza de la Deveselu, prin achiziționarea unor rachete de apărare sau chiar prin întărirea capacităților la Marea Neagră constituie, nici mai mult nici mai puțin decât amenințări directe la securitatea Rusiei.

Cu alte cuvinte, acest atac propagandistic pervers induce ideea că România, care deși a suferit în trecut expansiunea rusească tocmai din cauza unei înzestrări inferioare a armatei sale naționale și a lipsei unei alianțe militare adecvate, ar trebui să aibă încredere în asigurările unei Rusii pașnice deoarece percepția privind tendințele sale expansioniste sunt lipsite de logică.

În acest fel, în insinuările Rusiei, România ar trebui să rămână fără nicio apărare deoarece nu ar fi amenințată.

Și, această ”luptă pentru pace”, instrumentul dintotdeauna al Kremlinului pentru dezarmarea populațiilor lumii în scopul promovării intereselor globale rusești, are și astăzi o influență asupra diverselor categorii sociale din lumea largă.

 

 

 

 

 

 

Asistăm de cîţiva ani la un fel de alianţă între extremiştii unguri de la noi şi „moldoveniştii”de la Chişinău. Faimosul Csibi Barna zice că „Moldova nu e România”

 

 


În ce privește țara noastră, asigurările Rusiei sunt lipsite de sinceritate, atâta timp cât urmările invaziei asupra României nu au fost niciodată recunoscute.

În acest sens, avem exemplul Tezaurului României nerestituit și nerecunoașterea integrității României interbelice ciuntită tocmai prin această invazie neprovocată care a condus și la un adevărat genocid împotriva românilor.
Dacă dinspre Est ne aflăm sub un bombardament permanent propagandistic cu scopul de a induce o stare de demobilizare în rândul populației, dinspre Ungaria, dar și cu ajutorul forțelor interne ale minorității maghiare, chiar a reprezentanților acestora din Parlamentul României, se încearcă o destabilizare în județele din Transilvania, printr-o politică de instigare anti-românească, inclusiv prin negarea unor simboluri ale statului, prin atacuri permanente la Constituție cerându-se chiar renunțarea la prerogativele de stat național sau declarațiile că 1 Decembrie constituie zi de doliu pentru maghiari.

Iată că în aceste zile, guvernul de la Budapesta a decis să aloce importante fonduri pentru a promova pe plan international acțiunea ”Trianon-100”, pentru a induce o percepție internațională împotriva deciziilor luate prin Tratatul de la Trianon.

Iar printre aceste contestații este și revenirea Transilvaniei la Regatul României, împotriva realităților că în 1920, la data incheierii Tratatului de la Trianon, românii constituiau 57.3%, iar maghiarii doar 25.5% (datele apar în lucrarea autorului maghiar Árpád Varga,”Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995”).
De fapt, guvernul Orban dorește ca prin ”Trianon-100” să contracareze aniversările legate de împlinirea a 100 de ani de la Reîntregirea României și, de ce nu, chiar să conteste recuperarea românească a Transilvaniei.


Să nu uităm că recenta declarare a Unirii Basarabiei cu România ca Sărbătoare națională a avut parte în Parlament de votul negativ al unui reprezentant al UDMR-ului, iar președintele UDMR s-a abținut în mod simbolic de la vot.


În 1992 populația românească a Transilvaniei se cifra la 7,723,313 (73.6%) față de numai 1,603,923 (20.8) și deci astfel de încercări, desi sunt lipsite de logică, pot constitui totuși motive de tensiuni interetnice și tulburări sociale.

Afiş electoral UDMR

În condițiile acestor atacuri externe complementare și bine dirijate de la Moscova și de la Budapesta, se găsesc destui, inclusiv jurnaliști, care afirmă că românii nu trebuie să răspundă naționalismului maghiar cu naționalism românesc și nici nu trebuie să răspundă propagandei maghiare anti-Trianon și anti-Unire prin manifestări festiviste ci doar prin eventuale conferințe, cărți de istorie prin care să se deschidă mintea românului.

Cu alte cuvinte, la agresivitate externă românii să rămână pașnici și să dea dovadă de civism european.

Dacă procedăm altfel, ni se sugerează că alunecăm spre dreapta, spre naționalism care, în concepția lor înseamnă anti-europenism.
Dincolo de retorică se pune întrebarea:

”Cam în ce fel s-ar putea totuși contracara acest război informațional și propagandistic ruso-maghiar pornit împotriva României?”

În opinia mea Consiliului Mondial Român, este nevoie ca pe plan intern să fie redusă influența parlamentarilor maghiari care de la înălțimea tribunei instituției naționale a Parlamentului României se pronunță împotriva simbolurilor naționale, împotriva formei statului național, împotriva momentelor decisive ale istoriei naționale.

În același timp, este nevoie de aducerea în Parlamentul României a adevăraților reprezentanți ai românilor-basarabeni pentru a-și susține direct cauza, fără interpuși ai altor partide.
Consiliului Mondial Român consideră că pentru aceasta sunt necesare o serie de măsuri cu impact imediat:


1. Modificarea Legii Electorale care să permită calitatea de ”competitor electoral” și organizațiilor românești în egală măsură cu cele ale minorităților entice, ar putea exista în Parlament și reprezentanți ai românilor din regiunile în care aceștia au ajuns minoritari, cum ar fi ”Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna (FCRCH)”.

O asemenea prezență va constitui un ”antidot” împotriva unor acțiuni nocive ale UDMR.

2. Înființarea Circumscripției Electorale 44 – Basarabia, circumscripție în care să poată candida exclusiv românii basarabeni.

3. Guvernul României, în cooperare cu organizațiile românești și cu administrațiile locale să organizeze pe întreg parcursul anilor 2017-2018 mari adunări populare în care să se omagieze Marea Unire de acum 100 de ani în principalele centre ale țării, dar și în comunitățile românilor din întreaga lume în colaborare cu ICR.

Aceste adunări, bine mediatizate, vor putea contracara acțiunea Trianon-100.
Conform Enciclopediei Britanice, pierderile României în Primul Război Mondial raportate la populația din acel moment au fost procentual mai mari decât ale Franței sau Marii Britanii cifrându-se la peste jumătate de million de morți, răniți și dispăruți și aceste jertfe îndreptățesc procesul Întregirii țării.


De aceea, negarea Unirii sau acceptarea, din partea altor țări a raptului la care Regatul Romîniei a fost supus prin invazia sovietică, sunt imorale și trebuie respinse de întreaga suflare românească.
În acest scop, recent reactivata organizație Consiliul Mondial Român, intenționează ca în cel mai scurt timp să revină în rândul ”Diasporei Europene” sau ”Europeans Throughout the World (ETTW)” pentru a promova în rândul organizațiilor diasporelor europene adevărul despre procesul Unirii și Întregirii României și pentru a contracara încercările Budapestei de a nega Trianon

 

 

 

 

https://mipopescu.wordpress.com/03-documente-cmr/romania-sub-atac/ prin https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/search?updated-max=2017-05-03T18:54:00%2B03:00&max-results=20&start=13&by-date=false