BASARABIA ŞI MILITARII RUŞI IN TIMPUL PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

MILITARII RUŞI ŞI BASARABIA (1914-1918)

Printre obiectivele politice urmărite la începutul sec. XIX de către Imperiul Rus se număra şi controlul sau cel puţin influenţa asupra Balcanilor. Teritoriul dintre Prut şi Marea Neagră avea în acest sens o importanţă specială pentru ar­mata imperială rusă: servea atât ca zonă de tranzit pentru unităţile militare, cât şi ca loc de refugiu pentru susţinătorii politicii ruse din Balcani.

 

 

 

 

 

 

 

Armata rusă, staţionată între Prut şi Marea Neagră, controla gurile Dunării, iar acest fapt făcea posibilă acordarea de ajutor militar, în timp util, aliaţilor din Balcani ai Imperiului Rus şi, în acelaşi timp, reprezenta o ameninţare pentru România.

Prin ieşirea la mare, teritoriul Basarabiei istorice oferea imperiului ţarist posibilitatea să-şi susţi­nă de aici şi flota militară din Marea Neagră.

La începutul sec. XX, rolul strategic al Basarabiei se accentuase şi prin faptul că de aici puteau fi susţinute şi unităţile din Bucovina, ce desfăşurau ofensive contra forţelor armate ale Imperiului Austro-Ungar.

La 30 iulie 1914, guvernul ţarist a dat start mobilizării generale în toate distric­tele militare. Forţele militare din provinciile învecinate cu Imperiul Austro-Ungar, inclusiv Basarabia, au fost aduse în stare de luptă.

Structurile şi unităţile militare ruse staţionate în jud. Hotin se aflau în subordinea Districtului militar Kiev, iar cele din Basarabia – în cea a comandamentului Districtului militar Odessa.

Comandant al acestuia era generalul de infanterie Mihail Ebelov (ultimul coman­dat al Districtului militar Odessa din perioada Imperiului Rus).

După instituirea stării de război, generalului M. Ebelov i s-au atribuit împuterniciri speciale: guvernatorul şi funcţionarii civili trebuiau să execute toate ordinele date de acesta.

Printre pri­mele ordine semnate de Ebelov, se regăsea şi cel cu privire la obligativitatea func­ţionarilor publici şi a populaţiei civile din Basarabia de a acorda ajutor, de orice natură, unităţilor militare ruse ce tranzitau ţinutul. Refuzul era calificat drept sa­botaj şi se pedepsea conform legilor de război.

Alt ordin semnat de Ebelov, privea rechiziţionarea produselor alimentare de la populaţia civilă. Cei care refuzau să predea produse alimentare, riscau 4 ani de detenţie.

În vara anului 1914, în Basarabia se aflau deja trupele corpurilor 7 şi 8 ar­mată ale Districtului Odessa, garnizoana districtului, formată din unităţi mi­litare de cavalerie, artilerie şi infanterie, fiind dislocată la Chişinău1. Totuşi, în noile condiţii de război, numărul acestora era prea mic.

Oraşul Ismail – bază militară maritimă strategică şi punct de transportare a muniţiilor către aliaţii din Balcani ai Imperiului Rus – se bucura de o atenţie specială din partea autorităţilor ţariste, care insistau să aducă unităţi suplimentare în garnizoana din Ismail, să construiască întărituri în jurul oraşului şi să creeze noi depozite militare.

Unităţi militare noi, în special brigăzile de artilerie de câmp, au fost aduse şi în jud. Bălţi, trupele din nordul Basarabiei urmând să susţină ofensiva armatei ţaris­te în Bucovina.

Unităţile de cazaci care însoţeau aceste trupe trebuiau să menţină ordinea în localităţile unde se aflau unităţi militare şi să ajute la rechiziţionarea grâului şi altor produse alimentare.

La 20 noiembrie, începuse, sub controlul dublu al funcţionarilor Ministerului de Interne şi ai Districtului militar Odessa, mobilizarea primului grup de rezervişti.

Trupele ruse din Basarabia erau concentrate la hotarul cu Regatul Români­ei, apărând pericolul unei confruntări militare cu trupele române.

Generalii ţarişti nu considerau însă că forţele armate române ar prezenta un pericol real pentru trupele ruse din Basarabia: armata română nu putea obţine succese fără sprijinul trupelor austro-ungare şi germane.

Despre aceasta se menţionează şi în rapoartele serviciilor ruse de recunoaştere, care desfăşurau pe teritoriul Rega­tului României operaţiuni de spionaj, cu scopul de a stabili numărul efectivelor armatei române în momentul mobilizării, structura şi activitatea statului-major al acesteia.

Serviciile ţariste de spionaj au transformat Basarabia într-un centru de coordonare a operaţiunilor de recunoaştere în Regatul României şi, în gene­ral, în Balcani.

Rusia a intrat în război sub pretextul că susţine Regatul Serbiei şi, de fapt, utilizând teritoriul dintre Prut şi Marea Neagră drept spaţiu de tranzit pentru tri­miterea muniţiilor şi echipamentului.

În dreapta Nistrului fusese creată o unitate expediţionară specială, ce să transporte pe Dunăre utilaj pentru acţiunile sârbilor împotriva armatei austro-ungare.

Pe lângă echipament şi muniţii, prin Basara­bia au trecut spre Serbia şi un număr mare de ofiţeri ruşi.

Spitalele din Chişinău au fost subordonate Direcţiei militare şi sanitare a Distric­tului militar Odessa. Pentru a face faţă numărului mare de militari răniţi în Galiţia, în Basarabia au fost aduşi mulţi medici militari, în special chirurgi.

Mulţi dintre cei care decedau în aceste spitale erau înmormântaţi în cimitirele din Chişinău.

Anul 1915 a fost unul dramatic pentru armata imperială rusă. După succesul din Polonia, trupele austro-ungare de pe Frontul de Sud au trecut la contraofen­sivă.

Diplomaţii şi generalii germani şi austrieci îşi propuneau să distrugă trupele ruse din Bucovina şi Basarabia şi, în caz de victorie, să determine România să intre în război de partea Triplei Alianţe.

Unităţile militare ţariste s-au retras din Bucovina. Luptele se desfăşurau la hotarul cu jud. Bălţi şi cu jud. Soroca, spitalele militare din Basarabia fiind supraîncărcate cu răniţi.

Administraţiile locale din Chişinău, Bălţi, Ismail au transmis Districtului militar Odessa o serie de clădiri ce urmau a fi transformate în spitale militare.

Nici administraţia, nici populaţia locală nu reuşeau să facă faţă exodului de mi­litari. Ofiţerii ruşi reuşeau cu greu să menţină ordinea în unităţile militare pe care le gestionau: soldaţii distrugeau până şi gările în care staţionau trenurile cu militari.

În toamna lui 1915, ruşii au respins trupele austriece şi au stabilit linia frontului la hotarul cu Basarabia. Luptele se duceau pe teritoriul Bucovinei, spaţiul dintre Nistru şi Prut asigurând spatele trupelor ruse.

În noiembrie 1915, împăratul Nikolai al II-lea venise să inspecteze Distric­tul militar Odessa. Unităţile militare au fost aduse în stare perfectă, împăratului prezentându-i-se doar trupe foarte bine dotate, soldaţi disciplinaţi şi, aparent, cu o moralitate înaltă.

Nu era decât o înscenare gândită special pentru împărat. Funcţionarii civili şi militari îi raportaseră că în gubernie, ordinea se menţine în conformitate cu legile de război, că populaţia nu duce lipsă de produse şi nici nu se confrunta cu alte dificultăţi.

Realitatea era cu totul alta: disciplina trupelor din Basarabia – recunoscuseră asta şi mulţi ofiţeri ruşi – era scăzută, iar staţionarea şi tranzitarea unui număr atât de mare de trupe conduceau la scăderea rapidă şi drastică a rezervelor alimentare.

La începutul anului 1916, comandamentul rus a desfăşurat o ofensivă de proporţii pe Frontul de Sud, considerată cea mai reuşită operaţiune a ruşilor din timpul Primului Război Mondial şi cunoscută ulterior ca Ofensiva Brusilov (după numele comandatului ce a organizat şi a condus acţiunea).

Pe durata ei, Basarabia fusese principalul teritoriu de tranzitare a muniţiilor şi trupelor către Frontul de Sud. Prin Chişinău treceau mii de prizonieri capturaţi de armata ţaristă.

Se credea că războiul poate fi câştigat de cei ce vor avea cei mai mulţi aliaţi. Guvernul român trebuise să accepte ultimatumul diplomaţilor francezi şi să intre în război de partea Antantei.

Dar după ofensiva nereuşită din Transilvania şi contraofensiva comună a forţelor armate germane, austro-ungare şi bulgare, ar­mata română a trebuit să cedeze o parte din teritoriu, trupele ruse au intrat în Ro­mânia.

În stânga Prutului au fost concentrate 35 divizii de infanterie şi 13 divizii de cavalerie ale Comandamentului rus, linia frontului germano-rus fiind extinsă cu 600 km.

Situaţia precară din dreapta Prutului nu permitea trupelor militare din Basarabia să asigure spatele celor din Bucovina. Sporise şi numărul unită­ţilor ce tranzitau Basarabia spre Frontul Român; a fost reformată flota militară de pe Dunăre şi în zonă au ajuns corăbii militare ruse – crucişătoarele „Doneţk”, „Cahul”, „Mercurii” etc. – Basarabia trebuind să le ofere baze de asigurare.

Flota rusă de pe Dunăre a bombardat Constanţa, ocupată pe atunci de trupele bulgare. Se vorbea insistent despre pericolul unui posibil atac combinat (de pe mare şi pe uscat) al trupelor germane, de aceea garnizoana din Cahul a fost fortificată cu noi unităţi. Aviaţia germană a bombardat însă orasul  Ismail.

La sfârşitul anului 1916, situaţia era şi mai critică. Trupele ruse de pe Frontul Român desfăşurau acţiuni militare pe un front foarte larg. Teritoriul Basarabiei era utilizat ca loc de refacere şi completare cu ostaşi şi muniţii a unităţilor ce au suportat pierderi majore.

Spitale militare din Chişinău duceau lipsă de medica­mente şi medici. Această situaţie complica mult activitatea funcţionarilor şi era una catastrofală pentru populaţie.

Disciplina militară şi capacitatea de luptă a trupelor sufereau şi din cauza că în ele fuseseră mobilizaţi reprezentanţii popoarelor subjugate de Imperiul Rus. Din armată dezertau mulţi ostaşi. Unităţile dislocate în Basarabia nu erau asigu­rate cu produse alimentare suficiente.

Conducerea Districtului Odessa nu reuşea să asigure unităţile cu muniţii, iar subofiţerii furau, de rând cu soldaţii, produse alimentare din depozitele armatei, pentru a le comercializa. Comandanţilor le venea tot mai greu să oprească soldaţii de la jafuri.

La începutul anului 1917, economia Basarabiei şi populaţia civilă din regiune ajunseseră într-o stare deplorabilă: rezervele de produse secaseră drastic în urma rechiziţionărilor aplicate pe toată durata războiului; 300.000 de basarabeni fusese­ră luaţi pe front; numărul mare de unităţi militare dislocate aici favorizaseră înră­utăţirea stării sanitare şi criminale din Basarabia.

Toate acestea erau determinate de faptul că linia frontului s-a menţinut constant în zonă; mobilizarea oamenilor şi a transportului aveau un efect presant continuu asupra populaţiei.

De exemplu, la 15 iunie 1914, inspectorilor din Basarabia li s-a cerut să pregătească instituţiile publice pentru mobilizare: să mobilizeze funcţionarii responsabili şi să distribuie spaţii pentru activitatea comisiilor medicale militare.

Ei trebuiau să organizeze şi predarea către punctele de colectare a unităţilor de transport aflate în posesia populaţiei şi a pieselor de schimb. Cei care nu aveau piese de schimb erau obligaţi să plătească statului sume de două ori mai mari decât costul lor, iar cei care scoteau maşinile din funcţie sau le ascundeau în mod intenţionat erau închişi pe un ter­men de 8 luni – 2 ani.

La 5 august 1914, erau deja definitivate listele proprietarilor de automobile şi alte mijloace de transport, inclusiv a proprietarilor de cai. Caii mobilizaţi erau selectaţi după vârstă (4-15 ani) şi trebuiau aduşi la punctele de co­lectare împreună cu o căruţă.

Procesul de mobilizare se desfăşura sub strictul con­trol al poliţiei, aceasta supraveghind activitatea secţiilor de mobilizare şi a comisiei medicale. La 20 noiembrie 1914, începuse mobilizarea rezerviştilor. Inspectorii militari din gubernie şi secţiile de poliţie au primit indicaţii cum trebuie desfăşu­rate acestea.

Recrutului i se ofereau 3 zile pentru a-şi rezolva problemele personale, după care trebuia să se prezinte la punctul de recrutare. S-a ordonat mobilizarea tuturor rezerviştilor născuţi în 1900.

Pe lângă activitatea de recrutare şi mobilizare a tehnicii şi animalelor, se desfăşura şi campania de colectare a pâinii pentru ne­cesităţile armatei.

În Basarabia înflorea specula şi se creau premise pentru apariţia foametei. Într-un raport prezentat de Primăria jud. Chişinău se menţiona că în urma mobilizării masive a bărbaţilor (întreţinătorii familiei), în sate au rămas doar copii, femei şi oameni bolnavi, care nu pot lucra pământul. Pe acest fundal, în Ba­sarabia au scăzut drastic suprafeţele terenurilor cultivate.

Plus la toate, Societatea de căi ferate din Podolsk demarase lucrările de construcţie a liniilor de căi ferate ce legau Basarabia de Cameniţa şi Podolsk-Larga. Mulţi ţărani au fost mobilizaţi şi impuşi să muncească pe aceste şantiere, fără zile de odihnă. O situaţie similară se atesta şi pe şantierele căii ferate Bender-Ungheni. Toate aceste obiecte erau supravegheate de militari.

Neputând suporta condiţiile mizere şi lipsa de hrană, oamenii părăseau în masă locurile de muncă. Dar erau prinşi şi torturaţi de poliţie (s-au înregistrat şi cazuri de deces din cauza relelor tratamente), readuşi pe şantiere şi forţaţi să muncească.

Popu­laţia civilă era somată să participe şi la construcţia fortificaţiilor militare, controlate şi ele de poliţie. În perioada aprilie 1915 – februarie 1916, la aceste lucrări au fost trimişi 123.000 de oameni şi 15.000 de căruţe, iar în martie 1916 – 100.000 de oameni.

Nobilii basarabeni nu erau supuşi mobilizării. Ţăranii însă, grupaţi în echipe de constructori, erau duşi sub escortă pe front. Într-un raport din 13 mai 1916, şeful echipei de construcţie nr. 6 din Bulboaca relata la că din cei 525 oameni din grupul pe care îl conducea, 121 erau bolnavi, iar printre cei sănătoşi se aflau şi bă­trâni trecuţi de 70 de ani sau copii minori – mai mici de 12 ani.

Toţi erau obligaţi să muncească în condiţii extrem de dificile, fără hrană caldă şi cu o raţie foarte mică de pâine, de la ora 5.00 până la 19.00.

Basarabenilor mobilizaţi la construcţia fortificaţiilor militare nu li se plătea nici puţinul prevăzut de lege, în schimb cei care evadau de pe şantier erau amendaţi cu 3.000 ruble sau, dacă nu reuşeau să achite suma indicată, erau închişi pentru 3 luni de zile.

Cei care încercau să eva­deze a doua sau a treia oară erau exilaţi în Siberia.

În ianuarie 1916, din Batalionul 42 Infanterie, staţionat în Tighina, au dezertat 92 basarabeni. Soldaţii din Regimentul 12 Puşcaşi, staţionat în Cetatea Albă, au refuzat în genere să plece pe front.

Condiţiile mizerabile în care erau forţaţi să lucreze muncitorii au provocat apariţia epidemiei de holeră, pe care autorităţile nu au reuşit s-o stopeze.

Mobilizarea desfăşurată în Basarabia în perioada 1914-1916 a condus la distrugerea majoră a economiei ţinutului, a exploatat la limită populaţia băştinaşă şi a epuizat resursele materiale, contribuind la declanşarea foametei şi haosului.

Recrutarea şi mobilizarea basarabenilor în sec. XIX – începutul sec. XX e o temă ce merită analizată separat.

Deznaţionalizarea masivă, adversităţile interne, divizarea societăţii, asuprirea acerbă a popoarelor din Imperiu au provocat haosul şi anarhia pe întreg teritoriul Rusiei ţariste.

În a doua jumătate a lunii martie 1917, la Chişinău a pornit un val de manifestaţii cu caracter social. Mulţi dintre basarabeni s-au constituit în cer­curi, comitete, mişcări naţionale.

În paralel, au fost create şi societăţi antimoldo­veneşti, compuse în principiu din persoane de alte naţionalităţi, în special ostaşi ruşi ce nu aveau nimic în comun nici cu acest teritoriu, nici cu idealurile naţionale ale populaţiei băştinaşe.

Haosul din Basarabia fusese cauzat în primul rând de apropierea frontului, linia căruia, cu lungimea de 205 verste, traversa întregul ei teritoriu. Aproximativ 30% din efectivul armatei imperiale active era dislocat în Basarabia şi în imediata ei apropiere.

Efectivele unităţilor ce se retrăgeau de pe front sau staţionau în Basarabia, soldaţii ce dezertaseră din armată transformase­ră teritoriul acesteia într-un teatru de omoruri şi jafuri, pe care istoriografia sovietică le califica drept acţiuni revoluţionare.

În unele localităţi rurale, numărul os­taşilor îl depăşea cu mult pe cel al populaţiei autohtone, soldaţii manifestându-şi autoritatea prin intimidări, jafuri şi violuri generalizate.

Situaţia se menţinuse ast­fel pe tot parcursul războiului, atingând apogeul odată cu declanşarea revoluţiei burgheze din februarie. Populaţia locală era foarte îngrijorată de comportamentul efectivelor unităţilor ruseşti ce urmau a fi demobilizate în masă la sfârşitul războ­iului.

Numărul acestora era atât de mare, încât nu puteau să încapă nici în toate trenurile ce aveau să le transporte. Mulţi au pornit spre casă cu alte mijloace de transport sau chiar pe jos, unii făcând asta intenţionat, sperând ca la trecerea prin Basarabia să găsească vin şi femei.

Anarhia din Basarabia reflectă gravitatea situaţiei provocate în anul 1917 de mişcarea revoluţionară din Rusia, de acţiunile şi ideile bolşevicilor. Cele mai mari fărădelegi erau comise de soldaţii ruşi ce plecau spre front sau se întorceau la baş­tină.

La 7 martie 1917, adjunctul şefului Direcţiei de Jandarmi din Basarabia evoca reacţia autorităţilor române din Fălciu la comportamentul unor soldaţi ruşi ce au comis furturi în timp ce se retrăgeau de ре poziţii şi care vindeau animalele furate în Basarabia.

Plutonierul Cujbă, basarabean înrolat în Regimentul 46 Infanterie, anunţa Tribunalul Militar despre comportamentele tipice manifestate de soldaţii din armata ţaristă faţă de băştinaşii din Basarabia.

La 6 iunie 1917, spre seară, menţiona militarul, trenul ce transporta soldaţii regimentului din care făcea şi el parte a poposit la gara Şoldăneşti.

În acea noapte, soldaţii au jefuit casa preotului şi biserica din apropierea gării, pornind apoi spre fabrica de zahăr din Râbniţa, situată la trei verste de Şoldăneşti, unde lucrau circa 300-400 femei.

Ajunşi acolo, au violat mai multe angajate, provocând moartea a trei dintre ele.

La 7 iunie 1917, militarii au jefuit satul Cuhureşti, apoi, urcând în căruţe, s-au îndreptat spre Or­hei; în toate localităţile prin care au trecut au săvârşit furturi, au devastat beciurile ţăranilor, căutând băuturi alcoolice.

Au ajuns la Orhei peste 3 zile. Îngrozită, po­pulaţia a cerut ajutor unităţilor de cazaci. 100 de cazaci din Regimentul Rusesc Usuriisk, aflat în subordinea guvernului Kerenski, au fost trimişi să restabilească ordinea în Orhei.

Privită ca principal furnizor de cereale pentru armata rusă, pe tot parcursul războiului, Basarabia asigurase unităţile de pe front cu pâine şi grâu. Dar nume­roasele cazuri de furt şi devastări îi făceau pe ţăranii basarabeni să se teamă că ar putea rămâne ei înşişi fără pâine.

Un caz îngrozitor evoca şi comisarul de judeţ din Tighina, care, primind de la Comrat o telegramă, în care anunţa că la 30 de verste de această localitate, în satul Baimaclia, jud. Ismail, a început un pogrom împotriva populaţiei locale, informa Comitetul Central al Ostaşilor Moldoveni din Chişinău că bandele care incendiase­ră şi devastaseră anterior oraşul Cahul, au pornit spre Comrat.

Pentru a stopa cumva intensificarea fărădelegilor, autorităţile basarabene cereau Petrogradului să trimită banii necesari pentru întreţinerea militarilor pe durata aflării lor în Basarabia.

O serie de acţiuni criminale s-au declanşat şi în or. Bălţi, unde, la cererea Consi­liul Directorilor Generali, la 18 decembrie 1917 s-a introdus starea excepţională.

Grupurile de ostaşi ruşi ce terorizau populaţia locală şi-au împărţit zonele de influenţă. Pentru a ţine cumva situaţia sub control, Simon Petliura, unul dintre comandanţii antibolşevici, a cerut ca, începând cu 3 decembrie 1917, Frontul de Sud-Vest şi Frontul Român să se supună Secretariatului General Militar.

Con­flictele înregistrate la hotarul dintre Ucraina şi Basarabia aveau un caracter inte­retnic. Detaşamente de ucraineni înarmaţi pătrundeau pe teritoriul Basarabiei, îndeosebi în raza localităţilor Criuleni şi Lalova, comiţând jafuri şi crime.

După ce Rada din Republica Ucraineană a decis transformarea Basarabiei în provincie a Ucrainei, militarii ce pătrundeau în acest teritoriu cereau ca localităţile „popula­te preponderent de ucraineni”, să fie alipite la Ucraina. În această zonă a hotarului s-au înregistrat şi cazuri de contrabandă.

Situaţia instabilă, precum şi solicitările de a declara ieşirea din război şi demobilizarea, l-au făcut pe generalul A. Şcerbaciov, comandantul trupelor ruseşti de pe Frontul Român, să ceară, în decembrie 1917, instituţiilor de resort din Odessa şi din Basarabia să pună capăt agitaţiei bolşevice criminale şi declaraţiilor despre începutul demobilizării de ре front, să infirme zvonurile precum că unităţile mi­litare pot părăsi poziţiile de luptă, destabilizând astfel şi mai mult situaţia, şi să ia măsurile corespunzătoare în vederea instaurării ordinii în ţinut.

Dar acţiunile criminale şi lipsa de alimente l-au determinat pe general să emită un ordin de lăsare la vatră a militarilor de ре Frontul Român şi a celor de pe Frontul de Sud-Vest, recrutaţi în perioada 1900-1903.

Comitetele de voloste repartizau soldaţii demobilizaţi ре la casele ţăranilor basarabeni. La 3 ianuarie 1918, în satele Sipoteni şi Truşeni a intrat un divizion de artilerie fără comandant. Soldaţii au comis furturi şi omoruri.

Autorităţile insistau să fie demobilizaţi doar soldaţii ruşi, nu şi cei moldoveni şi ucraineni. Dimitrie Bogos descria astfel momentul:

„Chişinăul devine un vacarm, un lagăr înarmat de la mic până la mare, ре străzi soldaţii buh­nesc din puşti fără niciun rost, aşa numai pentru distracţie”.

Neputinţa şi neajutorarea populaţiei locale, numărul redus al efectivului cohortelor moldoveneşti nu putea opri aceste fărădelegi. Moldovenii au cerut introducerea unei forţe din afara Imperiului. Şeful cohortelor moldoveneşti, Botezatu, a cerut introducerea în Basarabia a unei armate străine disciplinate, argumentân­du-şi solicitarea prin exemple concrete de acte de anarhie şi dovezi că unele bande înarmate trec Nistrul, fură cereale şi alte bunuri materiale, taie pădurile.

La 2 februarie 1918, generalul Şcerbaciov a permis formarea drujinelor de voluntari în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Ele urmau să fie organizate de către directorul militar şi Comandamentul Român al Trupelor din Basarabia.

Pentru a stopa anarhia, militarii moldoveni din unităţile ţariste au intensificat activitatea de or­ganizare a subunităţilor militare moldoveneşti. Adversităţile interne din Rusia, cauzate de revoluţia rusă şi de Primul Război Mondial, au constituit principalii factori ce au condus la intensificarea mişcării naţionale.

Relaţiile dintre soldaţii ruşi şi populaţia civilă se agravau continuu. Apropierea frontului, prezenţa per­manentă a unităţilor militare ruseşti pe teritoriul Basarabiei, numărul crescând al dezertorilor intensificau situaţia criminală, militarii furând tot ce le nimerea sub mână, comiţând violuri şi alte nelegiuiri.

Aceşti factori au accelerat organizarea de unităţi militare naţionale, luarea deciziei de a chema în ajutor trupe române ce să oprească răspândirea anarhiei şi să stabilească ordinea în Basarabia.

Mai târziu, prin actul istoric de la 27 martie 1918, s-a hotărât soarta de mai departe a teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Sursa:

http://istoriamilitara.org

Vitalie Ciobanu, colonel (r), doctor în istorie, şeful Centrului de Cultură şi Istorie Militară