CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RAPOARTE referitoare la starea de luptă a armatei române, întocmite în 1940 de ofițeri ai Misiunii Militare Germane detașați în țara noastră

Militari germani demonstrează aliaților români folosirea unei mitraliere

Foto: Unități ale armatei române instruite de germani

În urma ultimatumurilor sovietice, în iunie 1940, statul român a fost nevoit să cedeze Basarabia, după ce regele Carol al II-lea anunțase că a „încins țara cu un stăvilar de foc, de fier și de beton peste care nimeni nu va putea trece” și că armata este pregătită să intervină atunci când situația o va impune.

În realitate, nu a mișcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilință și rușine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiții oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Opinia publică românească avea să fie însă complet bulversată și s-a implicat în ample manifestații de protest, abia după 30 august 1940, în condițiile semnării Dictatului de la Viena, care rupea din teritoriul României 43.492 kilometri pătrați și 2.667.000 de locuitori, dintre care peste 50% erau români.

În timp ce regimul de autoritate monarhică, inaugurat de Carol al II-lea în februarie 1938, părea că poate supraviețui, după pierderea Basarabiei, prin unele schimbări și cosmetizări guvernamentale, ca și printr-o regândire a parametrilor politicii externe, fie și în ceasul al doisprezecelea, Dictatul de la Viena a reușit, prin nemulțumirea generală, să devină piatra de moară legată de gâtul regimului.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea se vede silit „să treacă” asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei” (o încercare abilă de a evita cuvântul „abdicare”, în vederea unei ipotetice reveniri pe tron, așa cum se întâmplase la 8 iunie 1930!), părăsind România „acompaniat”, la granița de vest, de gloanțele legionarilor.

Politica de apropiere de Axă a României fusese inaugurată încă din vara anului 1940, de Carol al II-lea, care, în speranța unei reorientări a politicii externe românești în ceasul al doisprezecelea, îi adresase lui Adolf Hitler cererea de a trimite o Misiune militară germană în România.

Luând puterea, în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a precizat că România nu se mai considera legată de niciunul dintre pactele, acordurile și înțelegerile diplomatice încheiate în perioada anterioară, socotind că singura bază a politicii externe viitoare va fi consolidarea și dezvoltarea legăturilor cu Axa.

La 21 septembrie 1940, cu prilejul unei ședințe a Consiliului de Miniștri, Antonescu a declarat, tranșant, că „noi mergem sută la sută, până la moarte, alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”.

Chiar a doua zi după preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a reafirmat, într-o convorbire avută cu colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar al Reich-ului la București, acordul său pentru venirea trupelor germane în România.

Până la 20 octombrie 1940 a sosit în România întregul comandament al Misiunii militare germane, iar la jumătatea lunii noiembrie a fost încheiată deplasarea tuturor subunităților componente, consemnează https://historia.ro/sosirea-misiunii-militare-germane-in-romania.

1940-1941 – Starea armatei, percepţii germane – Note de lectură

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu scrie că, după sosirea în ţară a Misiunii Militare Germane, în octombrie 1940, o parte dintre ofiţerii acesteia au fost delegaţi pe lângă unităţile şi marile unităţi destinate reorganizării, cu misiunea de a contribui la o mai bună instruire, în conformitate cu experienţa căpătată de germani pe câmpul de luptă.

Cum era firesc, au întocmit şi rapoarte referitoare la starea de luptă a armatei române, la realităţile constatate în unităţi (unele dintre acestea fiind similare cu cele întâlnite de ofiţerii francezi în 1916/1917), constatări care nu se prea întâlnesc în sintezele/rapoartele de analiză întocmite de comandamentele române ale epocii şi nici în istoriografia perioadei.

Generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane raporta că: „Organizată pe principiul numeric şi nu pe cel al valorii de fond, fără o linie unitară la nivel de comandă, instrucţie, dotare şi aprovizionare, armata română de atunci nu era aptă pentru angajarea operativă.

Masa ofiţerilor se afla sub influenţa concepţiilor franceze şi constituia oglinda disensiunilor din viaţa politică internă.

Nu există un corp activ al subofiţerilor. Spiritul întregii armate era puternic marcat de retragerea din Basarabia. Intervenise acum pe lângă ameninţarea sovietică la noua frontieră de pe Prut şi ameninţarea ungară la noua frontieră vestică, ajunsă în Moldova. De aceea, planul de operaţiuni era axat pe apărarea dinspre est şi dinspre vest a Moldovei…

Ofiţerii – cei mai în vârstă, mai mult decât generaţia tânără, cu o atitudine pozitivă faţă de Germania – au o rapidă capacitate de înţelegere şi o bună pregătire teotretică… Subofiţerii nu constituie, practic, un corp profesionist, în consecinţă nu pot fi evaluaţi. Soldaţii sunt lipsiţi de pretenţii, în cea mai mare parte rezistenţi şi supuşi superiorilor în grad. Voinţa de a-şi apăra patria şi hotărârea de a-şi da viaţa pentru aceasta sunt remarcabile, mai ales la diviziile din Moldova”.

Ofiţerul german instructor pe lângă Regimentul 36 artilerie din Divizia 18 infanterie, 20 martie 1941:

„Disciplina este foarte precară. Cauza constă din nou nu în faptul că superiorii nu iau aproape niciodată măsuri împotriva unor atitudini inadecvate şi, din păcate, ei înşişi sunt adesea un exemplu de neurmat.

Astfel, în timpul pregătirii de luptă predau cu uşurinţă comanda vreunui instructor mai mult sau mai puţin indicat pentru aceasta, în timp ce ei înşişi stau deoparte în lungi discuţii. Adesea ofiţerii fumează dezinvolt în faţa soldaţilor aflaţi în front… Trebuie remarcat şi tratamentul aplicat soldaţilor, tratament ce încalcă toate instrucţiunile.

Un comandant de baterie a pălmuit un soldat în faţa tuturor camarazilor săi; în timpul acesta bateria prezenta arma.

Unii ofiţeri, în special comandanţii de baterii, sunt interesaţi de serviciul lor; dar aceştia sunt excepţii. Masa ofiţerilor nu are o concepţie riguroasă în privina îndatoririlor, este indiferentă, puţin interesată de ceea ce face şi fără conştiinţa statutului militar… Este de remarcat că activitatea se execută regulamentar atâta vreme cât este prezent un instructor german.

Îndată ce acesta se întoarce cu spatele, dând atenţie unei alte grupe de instrucţie, nu se mai munceşte la fel de mult şi de cele mai multe ori se face o pauză mai lungă. Faţă de personalul german de instrucţie, ofiţerii au o atitudine în general corectă şi cuviincioasă. Poziţia lor faţă de armata germană şi faţă de poporul german este greu de sesizat”.

Ofiţerul german repartizat pe lângă Regimentul 15 infanterie din Divizia 6 infanterie, 5 mai 1941

„Respectul faţă de superiori este foarte scăzut. Contrazicerea şi replica sunt normale şi se petrec în tonul recalcitrant al unei persoane de 15 ani. Nu se iau măsuri împotriva acestei atitudini. Nu există predispoziţii pentru asumarea responsabilităţilor… Comandantul regimentului şi şeful biroiului instrucţie refuză noua orientare în spirit german şi mă evită. Grija pentru trupă este aproape necunoscută. Condiţiile de încartiruire a trupelor sunt foarte primitive. Este însă uimitoare severitatea cu care se ţine la curăţenie şi ordine.

Chiar dacă ar exista voință de a se crea condiţii de încartiruire mai bune, este oricum zadarnică din cauza lipsei de material… Peste tot lipsesc: talentul organizatoric, programul în activitate (niciodată nu se lucrează independent), dorinţa de prfecţionare, instrucţia subofiţerilor şi a comandanţilor de pluton, capacitatea de conducere a unei acţiuni de luptă, orientarea în privinţa terenului şi angajării tehnicii de luptă în dispozitiv, imagine de ansamblu asupra desfăşurării unei lupte, eficienţa în exercitarea tragerilor, implicarea personală, atitudinea reglementară faţă de superiori, ţinuta.

Atitudinea faţă de Germania şi politica germană este marcată de teamă şi respect. Le este clară ideea că, fără intervenţia Germaniei, România nu ar fi existat… Se speră că împreună vom porni să luptăm pentru Basarabia şi pentru rectificarea frontierei cu Ungaria… Ofiţerii activi sunt receptivi la concepţia militară germană… Ofiţerii de rezervă sunt reţinuţi, chiar refractari.. Soldaţii dau dovadă de vigurozitate, chiar dacă însoţită de stângăcie. Sentimentul onoare şi priceperea sunt bune.

Când se ştiu observaţi, îşi dau toată silinţa să arate că îşi cunosc armamentul din dotare. În executarea îndatoririlor curente sunt lipsiţi de entuziasm şi interes. Nu sunt motivaţi, ci supuşi. Dacă este posibil, se trage şi-un pui de somn.

Starea de spirit este îngrijorător de rea. Cauzele: mâncarea proastă, prost plătiţi, incertitudine permanentă în privinţa duratei concentrării. Din punct de vedere politic, soldaţii sunt reţinuţi faţă de germani… Dotarea cu materiale este primitivă. Echipamentul este într-o stare proastă, jumătate din efectiv nu are încălţămintea potrivită pentru condiţiile unei campanii”[1].

În iarna anilor 1940-1941, Misiunea militară germană a instruit, împreună cu ofițerii români, trei divizii model românești (5, 6 și 13 Infanterie), în garnizoanele de dislocare a acestora.

–––––––––––––

[1] Elena Matei, Sosirea Misiunii Militare Germane în România, „Magazin istoric”, mai 2004, p, 56-58.

22/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1919: Comunicatul ARMATEI ROMÂNE privind retragerea din Budapesta eliberată de comuniști

 

 

 

 

4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română. Medalia unui ION care a ajutat la urcarea tricolorului pe Parlamentul din Capitala ungurilor de pretutindeni | ActiveNews

 

Comunicatul Armatei Române privind evacuarea Budapestei eliberate de sub regimul comunist instaurat Bela Kun

 

 

Armata româneasca se retrage, Budapesta va fi evacuată.

 

Părăsind Capitala Ungariei, România tine a afirma încă odată, că in urma atacului de pe Tisa, care a motivat acțiunea sa militara, ca n’a fost calauzita de cât de legitima apărare a cerințelor militare.

Orice gând de asuprire, sau de rasbunare, i-a fost strain.
Armata româneasca a cautat, ca sa faca cat mai usoara posibila pentru populatiune prezenta trupelor in Ungaria si nicio sfortare n’a fost neglijata, care sa usureze viata populatiunei suferinda.

Cu simțămantul de a-si fi exercitat dreptul ei si de a fi indeplinit o datorie de umanitate armata româneasca tine inca odata sa afirme ca a considerat afacerile launtrice ale Ungariei ca aparținând singur poporului ungar caruia îi doreste restabilirea liniștei evitand orice persecutiuni politice, sociale sau religioase.

Aceste conditiuni sunt necesare unei cârmuiri durabile care se exprime vointa poporului ungar, se faca posibila vindecarea trecutului si să aduca la incheierea pacei, dorita de România si aliatii ei.
Armata româneasca multumește pentru atitudinea corecta a populațiunei capitalei in tot timpul ocupațiunei.

Comandatul Trupelor Române   Generalul Mardarescu

Inaltul Comisar al Guvernului

Ministrul Diamandi

NOTĂ

 

Ca­pitala ungară a fost evacuată complet de trupele române la 14 noiembrie 1919 şi în aceeaşi zi, sub supra­vegherea militarilor Antantei, Horthy a intrat în oraş pe un cal alb, în fruntea unei forţe armate de cca. 2.000 de soldaţi .

Miklós Horthy venea de la Szeged, emanat din acel „guvern provizoriu” protejat de trupele franceze şi se instala la Hotelul Gellert, proaspăt eliberat de Comandamentul Armatei Române.

Cei 2.000 de soldaţi sunt acele „gărzi albe” pe care şi le-a dorit şi pe care le va îndrepta împotriva a ceea ce a mai rămas din Armata Roşie a lui Béla Kun.

 În Ungaria au fost  instaurate măsuri represive împotriva evreilor şi a persoanelor cu orientare de stânga implicate în instaurarea „republicii sfaturilor”.

În acest mod, „teroarea roşie” va fi înlocuită cu „teroarea albă”, dar Miklós Horthy nu va fi niciodată acuzat pentru regimul criminal pe care l-a patronat.

Chiar şi primul său guvern a fost negociat de delegatul Antantei, englezul Sir George Clerk, cu reprezentanţii partidelor politice ungare.

Astfel, la 24 noiembrie 1919 s-a alcătuit un guvern de coaliţie, condus de Károly Huszár, din care fac parte Partidul Unităţii Naţional-Creştine, Partidul Social-Democrat şi Partidul Liberal-Democrat, considerat a fi repre­zentativ pentru Ungaria şi acceptat ca partener de Consiliul Suprem Interaliat de la Paris.

Anii 1919-1920 au marcat pentru Ungaria abolirea „republicii sfa­turilor” şi reinstaurarea regatului, fără rege, dar cu amiralul Miklós Horthy ca regent şi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, la Trianon (4 iunie 1920).

Acest tratat este actul de naştere a Ungariei moderne, recunoscută internaţional ca stat independent şi suveran, scrie www//revistapolis.ro.

 

22/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mancurtizarea prin școală și politica perseverentă de diluare a identității naționale a elevilor români

De la poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară!

În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație.

Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut, scrie istoricul clujean Ionuț Țene, pe blogul http://www.napocanews.ro/ 

În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală.

În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică.

Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul ”Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională.

Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri.

Un singur tânăr știa de poezia ”Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale.

S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană.

Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.

”Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână.

Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind ”Crucea Sfântul Gheorghe”.

Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.

”Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.”

Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.

După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale.”

Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie („dezvoltare personală”).

Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.

În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial.

„Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni.

Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie.

Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.

Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă.

Dacă nu se învață poezia ”Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu.

Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.

ADDENDA:

Constantin Ţurcanu (Peneş Curcanul) – Neamul Românesc

                         

                              Peneș Curcanul 

Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ţinutul Vasluiului și a decedat la 15    noiembrie 1932.

Este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 sa ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului  din volumul “Ostaşii noştri”.

Întâlnirea cu sergentul de la Vaslui, avea să-l fixeze în memoria colectivă a românilor drept ”Peneş Curcanul”, denumirea îşi avea originea la la penele pe care dorobanţii le purtau la căciuli. 

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui.

De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.

De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

Eroul Constantin Ţurcanu, intrat în legendă cu numele de Peneş Curcanul,  îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, în memoria sa şi a celorlalţi nouă dorobanţi fiind ridicat un monument.

Problema atacurilor concertate pentru ștergerea memoriei colective în contextul mai larg al procesului de  globalizare este una generală. 

Președintele Trump deplânge la rândul lui această mișcare nocivă de ștergere a istoriei din memoria colectivă și atacul la valorile națiunii americane, pusă la cale de forțe oculte profund reacționare, în numele mondializării.

18/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: