Scurt istoric al alegerilor care au marcat RESETĂRILE ROMÂNIEI POST COMUNISTE. Confruntarea Iliescu-Vadim din anul 2000

© EPA PHOTO EPA/ROBERT GHEMENT/RG-hh   |   Candidatul ultranaționalist român la președinție, Corneliu Vadim Tudor, zâmbește în timp ce își depune votul la o secție de votare din București, duminică, 10 decembrie 2000.

Alegeri și „resetări” în România post-comunistă. 2000: Iliescu vs. Vadim

Alegerile din România post-comunistă au fost, constant, o confruntare între cei care pledau pentru desprinderea de un trecut problematic și adoptare rapidă a modelului democrațiilor liberale, și cei care puneau accentul pe continuitate și stabilitate.

Între forțe declarat reformiste și pro-occidentale și cele care au reciclat – în diferite partide, discurs și unele politici – oamenii și moștenirea Partidului Comunist Român.

Publicația https://Veridica.ro.prezintă un scurt istoric al alegerilor care au marcat resetările României post-comuniste (în sensul de momente în care s-a încercat o pornire de la zero), cu actorii momentului și promisiunile făcute de ei, precum și „Marile resetări” premeditate de cei care au promovat proiecte naționaliste, neocomuniste, suveraniste sau șoviniste, narațiunile false promovate în campaniile electorale, contextul intern și internațional.

Alegerile prezidențiale și legislative din 2000 au dus la revenirea stângii și a lui Ion Iliescu la putere, după o guvernare a dreptei marcată de dispute interne, probleme economice și sociale și scandaluri de corupție. Marele șoc al alegerilor a fost scorul bun obținut de extremiștii conduși de Corneliu Vadim Tudor, care au devenit a doua forță politică a României.

Cursa electorală: Iliescu, Vadim, Stolojan și Isărescu. Stânga coagulată vs. dreapta fragmentată vs. extremiști

Competiţia prezidenţială din 2000 consemnează cea de-a patra prezenţă a lui Ion Iliescu pe buletinele de vot din tot atâtea alegeri organizate în primul deceniu postdecembrist. Cu trei dintre cei unsprezece oponenţi, preşedintele PDSR se mai mai confruntase şi în alegerile precedente: Petre Roman, liderul Partidului Democrat; György Frunda, susţinut de Uniunea Democrată Maghiară din România şi Corneliu Vadim Tudor, preşedinte-fondator al Partidului România Mare.

În cursă s-au mai înscris prim-ministrul în funcţie Mugur Isărescu (independent, susţinut de alianţa CDR-2000), Theodor Stolojan (premierul guvernului FSN din 1991–1992, acum membru PNL), Teodor Meleşcanu (ministru de Externe în guvernul Văcăroiu, devenit preşedinte al Alianţei pentru România), Ion Sasu (preşedintele Partidului Socialist al Muncii), Nicolae Cerveni (Partidul Liberal Democrat Român), Paul Philippe-Hohenzollern (Partidul Renaşterii Naţionale) şi independenţii Graţiela Bârlă (prima femeie candidat la cea mai înaltă funcţie în stat) şi Eduard Manole.

Cu puţine excepţii, partidele angajate în alegerile legislative din 2000 sunt aceleaşi care au intrat în Parlament în 1996. O schimbare notabilă este reconfigurarea CDR în CDR-2000, după ce, la fel ca în 1992, PNL decide să candideze pe liste separate. Noua formulă a coaliţiei de centru-dreapta reuneşte, alături de PNŢ-CD, patru partide mai mici: Uniunea Forţelor de Dreapta (fost Alternativa României, condus de Varujan Vosganian), Alianţa Naţională Creştin Democrată (preşedinte Victor Ciorbea), Partidul Moldovenilor (preşedinte  Constantin Simirad) şi Federaţia Ecologistă din România.

Tentativa PNL de a crea un pol liberal prin încheierea unei alianţe cu ApR – formaţiune înfiinţată în 1997, cu rezultate spectaculoase la alegerile locale – nu se concretizează din cauza refuzului celei din urmă de a accepta nominalizarea lui Theodor Stolojan pentru prezidenţiale.

De partea cealaltă, PDSR iniţiază coagularea Polului Democrat-Social din România (PDSR), prin încheierea, în februarie, a unui acord cu Partidul Umanist Român, condus de Dan Voiculescu, la care se adaugă în septembrie un protocol semnat cu PSDR, partidul istoric al social-democraţiei româneşti. După rezultatele modeste din 1996, PUNR fuzionează înaintea alegerilor cu Partidul Naţional Român, alcătuind Alianţa Naţională (PUNR+PNR).   

Context intern: marile falimente bancare, scandalul „Țigareta II”, ultimele Mineriade, ratarea intrării în NATO, vizita Papei Ioan Paul al II-lea

Începută cu mari aşteptări din partea majorităţii românilor, guvernarea CDR avea să fie marcată de ezitări şi incoerenţe, angajamente neonorate şi dispute politice interminabile. Cei „15.000 de specialişti” pregătiţi să implementeze reformele promise în campanie devin subiect de ironii, marile cazuri de corupţie continuă să apară iar popularitatea  premierului Victor Ciorbea, învingătorul lui Ilie Năstase în finala pentru Primăria Capitalei din 1996, se erodează în mai puţin de doi ani.  

La doar o lună de la debutul la coaliţiei de dreapta la guvernare, valoarea dolarului ajunge la peste 7.000 de lei vechi, mai mult decât dublul cotaţiei de la sfârşitul lui 1996. În primul an, preţurile cresc cu aproximativ 150%. Şomajul înregistrează cea mai mare rată postdecembristă, de 11,8%, în 1999. Numărul privatizărilor eşuate ajunge la un record:   aproximativ 1.000 de contracte de vânzare încheiate de Fondul Proprietăţii de Stat între 1997 şi 2000 au fost reziliate ulterior.

Reprezentativ rămâne cazul Combinatului Siderurgic Reşiţa, vândut pentru doar 4,5 milioane de dolari americanilor de la Noble Ventures, care n-au achitat suma integrală şi n-au respectat condiţia investirii a 85 de milioane de dolari în trei ani. Contractul avea să fie reziliat în 2003, iar tranşarea litigiului în justiţie a costat statul român cinci milioane de dolari, adică mai mult decât valoarea iniţială a tranzacţiei.

Controversată rămâne şi privatizarea parţială a Romtelecom, una dintre cele mai mari companii din portofoliul statului. Suma de 375 de milioane de dolari plătită de grecii de la OTE pentru 21% din acţiuni este considerată şi astăzi cu mult sub valoarea de piaţă, mai ales că Romtelecom deţinea monopolul în domeniu.

Pe de altă parte, restructurarea multor întreprinderi de stat falimentare a întârziat şi din cauza presiunilor sindicatelor sau a managerilor interesaţi de căpuşarea societăţilor respective. Lista companiilor aflate în această situaţie include producători importanţi, precum Tractorul Braşov, SIDEX Galaţi, Semănătoarea ş.a.

O măsură necesară, asumată de coaliţia la putere, a fost restructurarea mineritului şi a CFR, domenii care absorbeau cele mai mari subvenţii. Guvernul Ciorbea a concediat aproximativ 60.000 de mineri. Numai în Valea Jiului au fost disponibilizaţi aproape 20.000 din cei peste 40.000 de ortaci. Acţiunea a decurs relativ uşor, minerii fiind stimulaţi să renunţe benevol la locurile de muncă cu salarii compensatorii tentante, care însumate au depăşit echivalentul a 120 de milioane de dolari.

Costurile sociale aveau însă să fie mult mai mari. După ce au epuizat compensaţiile financiare, foştii mineri s-au trezit fără posibilitatea găsirii unui nou loc de muncă, iar cei încă angajaţi cu perspectiva închiderii altor mine. Tensiunile în creştere din Valea Jiului permit reintrarea în scenă a lui Miron Cozma, care în 18 ianuarie 1999 conduce un nou marş al minerilor spre Bucureşti.

După confruntări violente, soldate cu spitalizarea a 120 de jandarmi şi demiterea ministrului de Interne Gavril Dejeu, 10.000 de mineri trec de barajul improvizat de forţele de ordine la Costeşti, jud. Vâlcea, şi îşi continuă drumul spre Capitală.

În 22 aprilie, la mânăstirea Cozia, premierul Radu Vasile negociază şi semnează cu liderii minerilor un protocol care pune capăt acţiunii în forţă. După anunţul din 15 februarie al condamnării lui Miron Cozma la 18 ani de închisoare pentru mineriada din septembrie 1991, 3.000 de mineri iau din nou drumul Bucureştiului. De această dată, forţele speciale îşi iau revanşa la Stoeneşti, jud. Olt, iar Cozma şi alţi lideri sindicali sunt arestaţi.

În timpul mandatului CDR se prăbuşesc mai multe bănci, stoarse de clientela politică în guvernările anterioare. Cel mai mare impact l-a avut lichidarea Bancorex, banca prin care se derulaseră tranzacţiile comerciale externe în timpul regimului Ceauşescu. În 27 iunie 1999, nou înfiinţata Agenţie de Valorificare a Activelor Bancare preia peste o mie de credite neperformante de la Bancorex, în timp ce 20% din partea „bună” a băncii sunt transferate către BCR. Pierderile cauzate de împrumuturile nerambursate sau ilegale au fost estimate la 2,4 miliarde de dolari, adică 7% din PIB-ul României la acea vreme.

Lista băncilor falimentate în aproximativ aceeaşi perioadă prin implicarea unor politicieni sau autorităţi ale statului este lungă: Bankcoop, Banca Dacia Felix, Banca Albina, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română ş.a. În mai 2000 devine evidentă prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii, firmă înfiinţată de afaceristul Sorin Ovidiu Vântu în 1996 cu credit de la Bancorex şi care a funcţionat ca un joc piramidal, încheiat cu păgubirea a circa 318.000 de investitori, păcăliţi că depunerile le sunt garantate de CEC.

În aprilie 1998 izbucneşte scandalul „Ţigareta II”, unul dintre cele mai răsunătoare cazuri de corupţie din anii ’90. Ministrul Apărării Victor Babiuc îl destituie pe comandantul Aeroportului Militar Otopeni în urma dezvăluirilor din presă privind implicarea unor cadre militare şi din Serviciul de Pază şi Protecţie într-o vastă operaţiune de contrabandă cu ţigări. Personajul principal al acţiunii clandestine era Gheorghe Truţulescu, colonelul SPP care în noaptea de 16 spre 17 aprilie a supravegheat descărcarea a 4.000 de baxuri cu ţigări dintr-ui avion civil ucrainean, parcat în incinta bazei militare cu aprobarea comandorului Ioan Suciu. În luna următoare, contrabanda din România devine subiectul central al şedinţei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în condiţiile în care, în opinia  preşedintelui Emil Constantinescu, „subminează economia ţării şi pune în pericol siguranţa statului”.

La acea dată, se estima că România pierde 2% din PIB ca urmare a contrabandei cu ţigări. În februarie 1999, cei 19 inculpaţi în dosar – între care şi doi interlopi arabi – au fost condamnaţi la pedepse care însumate au depăşit 100 de ani de închisoare.

Deşi au existat speculaţii privind implicarea în afacere a unor personaje asociate mediului politic, acestea nu au fost niciodată confirmate.

Optimismul afişat de formaţiunile politice ale coaliţiei la preluarea puterii în 1996 este treptat înlocuit de controverse interne, critici frecvente şi dezbateri sterile în organismele de coordonare politică şi parlamentară numite CoCoPo şi CoCoPa, acronime devenite subiecte de anecdote.

Pretenţia PNŢCD de a fi partidul dominant în alianţă este contestată de reprezentanţii Partidul Democrat. Un interviu acordat în decembrie 1997 de Traian Băsescu jurnalistului Claudiu Săftoiu de la „Evenimentul zilei” – în care ministrul Transporturilor îl critica pe preşedintele Constantinescu – declanşează o criză încheiată cu demisia lui Victor Ciorbea şi desemnarea ca prim-ministru, în aprilie 1998, a ţărănistului Radu Vasile. În afară de reuşita dezamorsării ultimei mineriade prin „pacea de la Cozia”, mandatul său a fost marcat de tensiuni sociale şi politice.

Buna sa relaţie cu partidele, în special cu PD, s-a deteriorat rapid. PNŢCD îi retrage sprijinul politic. În 13 decembrie 1999, la două zile după ce la Consiliul European de la Helsinki România este invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană, preşedintele Constantinescu ia decizia revocării din funcţie a lui Radu Vasile, urmată în 16 decembrie de desemnarea guvernatorului BNR Mugur Isărescu în funcţia de premier. După trei ani de scăderi economice, România înregistrează prima creştere, de 2,1%, chiar în 2000, anul alegerilor. Au contribuit politica economică precaută a lui Isărescu, dar şi restructurarile dureroase din anii precedenţi.

Prestigiul guvernării CDR a fost afectat şi de dezamăgirea generală provocată de neincluderea României alături de Cehia, Polonia şi Ungaria, ţările foste comuniste invitate să adere la NATO la summitul de la Madrid din iulie 1999. Sprijinul majorităţii statelor membre, între care s-a evidenţiat Franţa, nu a învins opoziţia Statelor Unite ale Americii.

Preşedintele Bill Clinton a refuzat şi varianta promisiunii ferme a invitării României şi Sloveniei în următorii doi ani, preferând angajamentul vag al unei politici a „uşilor deschise” pentru potenţialii noi membri.

Într-un gest considerat de consolare, Bill Clinton a acceptat invitaţia de a se deplasa imediat la Bucureşti, unde în faţa a zeci de mii de români adunaţi în Piaţa Universităţii în 11 iulie a anunţat iniţierea „parteneriatului strategic” dintre România şi Statele Unite. 

Gustul amar lăsat de amânarea aderării la NATO s-a făcut simţit în aprilie 1999, când Parlamentul aprobă, la cererea preşedintelui Emil Constantinescu, solicitarea Alianţei Nord-Atlantice de acordare a accesului nelimitat în spaţiul aerian al României.

Permisiunea de survol dată avioanelor care bombardau Serbia ca reacţie la criza umanitară declanşată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez a fost resimţită de o mare parte a opiniei publice ca un act nedrept şi ostil faţă de o ţară prietenă a României.

O lună mai târziu are loc vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitaţia Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române Teoctist şi a preşedintelui Emil Constantinescu. Evenimentul  desfăşurat între 7 şi 9 mai a reprezentat prima vizită a unui Suveran Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă. La sfârşitul acesteia, Sanctitatea Sa şi Patriarhul Teoctist dau o declaraţie comună în care cer reluarea dialogului pentru pace în Iugoslavia.

Slogane, teme de campanie și narațiuni false: „Aproape de oameni, împreună cu ei”, „țara nu poate fi condusă decât cu mitraliera”, povestea inventată a relației dintre Emil Constantinescu și Rona Hartner

Starea de nemulţumire cvasi-generală, după patru ani dominaţi de neîmpliniri, a uşurat considerabil campaniile electorale ale candidaţilor opoziţiei la funcţia de preşedinte. Într-o ţară măcinată de sărăcie, şomaj şi instabilitate economică, sloganul „Aproape de oameni, împreună cu ei” promovat de Ion Iliescu sugera empatie şi solidaritate cu cei afectaţi de guvernarea de dreapta.

Aceeaşi idee era dezvoltată şi într-o scrisoare primită înaintea alegerilor de milioane de votanţi: „ Agenda și prioritățile dumneavoastră sunt pentru noi principalele repere ale acțiunii noastre politice. Știm că vă faceți griji pentru viitorul familiilor dumneavoastră. Știm că ne va fi foarte greu – și dumneavoastră, și nouă – să îndreptăm consecințele negative ale eșecului economic și social al actualei guvernări”.

Pe de altă parte, prestaţia modestă a celor care în 1996 păreau singura alternativă viabilă la guvernarea PDSR i-a făcut pe unii  alegători, mulţi dintre ei tineri, să caute soluţii radicale. Lor li s-a adresat Corneliu Vadim Tudor, care a mizat pe un discurs agresiv cu tentă extremistă. Din sloganurile sale electorale n-au lipsit referinţele naţionaliste şi justiţiare: „Preşedintele României Mari 2000-2008”, „Dreptate, Prosperitate, Reconciliere naţională”. Aura de ultim salvator al naţiunii era întărită cu mesaje pline de patos:

„Noi vom da cu hoții de pământ! (…) În centrul obștei vom repune cele trei instituții fundamentale: biserica, școala și armata. Dacă ratați și șansa asta istorică, atunci veți pierde totul și, să mă ierte Cel de Sus, vă meritați soarta. Știți bine că eu nu v-am mințit niciodată și că pentru voi urc Golgota răzbunărilor, cu crucea în spate, fără odihnă, fără nici o mulțumire sufletească. Ajutați-mă ca să vă ajut!”.
Theodor Stolojan s-a străduit să-şi valorifice imaginea de om onest, sobru şi muncitor: „Eu nu vin la putere. Vin la muncă”, scria pe afişele electorale ale fostului premier, întărite de un angajament în aceeaşi notă:

„Oricât de neplăcut ar fi adevărul și oricât de comodă minciuna, eu voi rămâne cel pe care-l cunoașteți, sincer și direct! În politica românească există prea puțină competență și prea multă lipsă de încredere. Democrația fără angajare politică rămâne o vorbă în vânt. Am vrut ca lucrurile să fie clare de la bun început. Eu știu ce am de făcut și nu voi permite nimănui să se joace cu viitorul României”.

Mugur Isărescu, prim-ministru la data alegerilor, a încercat să transmită un mesaj de competenţă şi forţă: „Vreau, ca şi tine, o Românie puternică!”, asociindu-i o tentă de dinamism: „Pasul înainte, Isărescu preşedinte”. Petre Roman a preferat să speculeze rezonanţa patriotică a numelui său: „Roman pentru România!”.

György Frunda a optat pentru cartea integrării europene: „Viitorul fără viză!”, în timp ce Teodor Meleşcanu a oscilat între simplitate – „Meleşcanu, Preşedinte pentru România” – şi o atitudine cald-paternă: „Viitorul tău este grija mea”.

Cu o îndelungată experienţă în răspândirea de falsuri şi proferarea de insulte şi calomnii, exersată în special în paginile revistei România mare, Corneliu Vadim Tudor îşi construieşte şi de această dată campania electorală pe afirmaţii şocante şi acuzaţii fără acoperire la adresa  contracandidaţilor.

„Tribunul” nu se sfieşte să declare că „ţara nu poate fi condusă decât cu mitraliera”, ceea ce ar asigura „sfârşitul mafiei care a jefuit România”.

În 1999, Vadim s-a plasat de partea minerilor lui Miron Cozma şi a incitat la escaladarea violenţelor care ameninţau să dea jos guvernul şi preşedintele, făcând public apel la înlocuirea regimului Constantinescu cu un consiliu militar. Liderul PRM le-a cerut deschis jandarmilor să nesocotească ordinele superiorilor şi a pledat pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în legislaţia românească.

În 1999, înainte ca Emil Constantinescu să anunţe că renunţă să candideze pentru un nou mandat, Vadim Tudor relua povestea idilei preşedintelui cu actriţa Rona Hartner, scandal pe care tot politicianul îl lansase în noiembrie 1996. Invitat la emisiunea jurnalistului Marius Tucă împreună cu artista stabilită între timp în Franţa, Vadim Tudor a pretins că deţine jurnalul intim al actriţei în care ar fi descrisă presupusa aventură cu Emil Constantinescu. Pentru a convinge publicul, Vadim a aratat o fotografie cu Rona Hartner dansând cu şeful statului.

Deşi actriţa a lămurit împrejurările publice în care fusese făcută fotografia şi a demontat mistificarea aşa-zisului jurnal, minciuna a întărit imaginea de politician virtuos şi  intransigent pe care şi-o crease Corneliu Vadim Tudor în ochii susţinătorilor.     

Rezultate electorale și consecințe imediate: victorie Ion Iliescu și PDSR, PRM devine a doua forță politică, coalizare împotriva extremismului

Desfăşurat în 26 noiembrie, primul tur al alegerilor prezidenţiale confirmă revenirea în prim-plan a lui Ion Iliescu, care obţine 36,35% din voturi, adică cu patru procente mai mult decât în 1996. Un adevărat şoc îl reprezintă scorul de 28,33% realizat de Corneliu Vadim Tudor, de peste cinci ori mai mare decât în urmă cu patru ani.

Reprezentanţii dreptei se clasează mult în urmă, cu 11,78% din voturi pentru Theodor Stolojan şi 9,54% pentru Mugur Isărescu. György Frunda îşi păstrează cele 6 procente asigurate de comunitatea maghiară, în timp ce Petre Roman, cu nici 3%, înregistrează un declin semnificativ faţă de prezidenţialele anterioare. Cu doar 1,91%, Teodor Meleşcanu nu confirmă ascensiunea ApR remarcată la alegerile locale din iunie.

Revirimentul stângii se regăseşte şi în rezultatele alegerilor parlamentare, unde PDSR – cu peste 37% din voturi – îşi asigură 46% din locuri în Senat şi 45% în Camera Deputaţilor. Popularitatea lui Corneliu Vadim Tudor propulsează PRM ca a doua formaţiune politică în Parlament, cu aproximativ 25% din locuri în fiecare dintre cele două Camere.

Partidul lui Vadim obţine astfel mai multe mandate decât PNL şi PD la un loc. CDR 2000 ratează intrarea în noul legislativ, întrucât nu reuşeşte să strângă suficiente voturi pentru a depăşi pragul de 10% din voturile valabil exprimate, calculat potrivit legii de la acea vreme.

Popularitatea neaşteptată a lui Corneliu Vadim Tudor în rândul alegătorilor români, relevată după primul tur al alegerilor prezidenţiale, a stârnit îngrijorare în Occident. Presa internaţională scria despre riscul ca România să fie condusă de un preşedinte cu o retorică extremistă, xenofobă şi antisemită.

Temerile erau amplificate de exemplul Austriei, unde rezultatele alegerilor legislative din 1999 au permis cooptarea la guvernare a Partidului Libertăţii, condus de extremistul de dreapta Jörg Heider. În aceste condiţii, mesajele venite de la Bruxelles sugerau că se ia în calcul suspendarea negocierilor cu România în cazul unei eventuale victorii a liderului PRM. 

Calificarea lui Vadim Tudor în finala prezidenţială din 10 decembrie prilejuieşte o masivă coalizare a opiniei publice împotriva liderului PRM, văzut ca o ameninţare majoră pentru democraţie. Adversarii tradiţionali ai lui Ion Iliescu susţin alegerea acestuia ca fiind „răul cel mai mic”.

Mobilizarea împotriva extremismului îi asigură lui Iliescu o victorie zdrobitoare, cu 66,83% din voturi, de două ori mai mult decât Corneliu Vadim Tudor (33,17%). În ciuda diferenţei substanţiale, liderul PRM va susţine, în stiul caracteristic, că a fost „furat ca în codru” şi că, deşi el a fost adevăratul câştigător, „americanii au dat un semnal şi cifrele au fost întoarse în favoarea lui Ion Iliescu”.

Solidarizarea transpartinică împotriva extremismului a făcut posibilă guvernarea minoritară a PDSR care a urmat. Discuţiile pentru constituirea unei majorităţi parlamentare au exclus varianta unei alianţe cu PRM, rămas un partid izolat.

Social-democraţii îşi asumă responsabilitatea formării guvernului şi propun celorlalte partide de opoziţie încheierea unui Memorandum care să-i asigure sprijinul parlamentar necesar.

Propunerea este acceptată de PNL şi UDMR, care semnează protocoale de susţinere parlamentară a guvernului PDSR. În 28 decembrie 2000, guvernul condus de Adrian Năstase primeşte învestitura parlamentului, obţinând 65% din voturi. Cele 145 de voturi împotrivă au aparţinut reprezentanţilor PD şi PRM.