BOIERII

Despre boieri

 

Timp de secole, boierii au reprezentat clasa conducatoare a românilor. Existenta lor legală s-a incheiat in 1858, odata cu incheierea Conventiei de la Paris a puterilor europene, devenite puteri garante. De fapt, pe multe planuri si-au continuat existenta si chiar si, in parte, functiile conducatoare.

Dacă in a doua jumatate a veacului al XIX-lea si in primele decenii din cel urmator au continuat sa ocupe parte din functiile politice si pe cele culturale, detinand totodata bunuri insemnate, mai ales stapaniri ale pamantului, in schimb, dupa Primul Razboi Mondial, în urma reformei electorale si a celei agrare, rolul lor politic s-a redus simtitor, ca si bunurile materiale de care ei dispuneau.

Trei decenii mai târziu, practic, aceasta clasa a fost stearsă din istorie prin exproprierea integrala a bunurilor, ca si printr-o actiune sistematica de anihilare si denigrare. S-a mai adaugat la aceasta plecarea peste hotare, mai ales a celor aparținând familiilor cele mai insemnate, scrie Acad. Dan Berindei în http://www.clipa.com.

Dupa decembrie 1989, reintoarcerile au fost rare si nestatornice. Paguba pentru tara a fost mare si efectele ei se vad indirect mai ales in sfertul nostru de veac de reforma si reconstructie. Boierii au trecut prin faze diferite in cursul lungii lor existente.

Ridicati prin „selectie naturala” din masa locuitorilor, altii adaugandu-se cu proveniente din afara, ei au strabatut secolele intemeiati pe o continuitate de existenta a respectivei categorii sociale. In doua treimi din spatiul romanesc, in Tara Romaneasca si in Moldova, si-au pastrat functiile sociale, in schimb in cea de-a treia treime, cea transilvana, datorita mai ales credintei lor ortodoxe, au fost supusi discriminarii, fiindu-le limitate drepturile nobiliare sau chiar luate cu totul.

Unirea cu Roma a unei parti a romanilor a ajutat la salvgardarea unor pozitii, desi o deplina integrare in clasa nobiliara n-a avut loc decat in cazuri de deznationalizare. Este evident ca boierii au ajuns la mari acumulari de bunuri materiale si ca in parte acestea au fost rezultatul, in nu putine cazuri, a presiunilor pe care le-au exercitat.

Bogatia a caracterizat mai ales marea boierime, care, utilizand drepturi de mostenire si avand si puterea, a ajuns sa stapaneasca intinse bunuri, mai ales domenii. Numarul si suprafata celor ale lui Constantin Brancoveanu reprezinta cel mai caracteristic exemplu. Evident, boierimea mica si mijlocie stapanea intinderi cu mult mai mici. Parte din boieri s-au implicat si in operatii comerciale.

Continuitatea fiintarii lor, spre deosebire de cei din tarile vecine balcanice, a dus la crearea unor insusiri transmise in buna masura celor din generatiile urmatoare. Totodata, se constata ca istoria boierimii dezvaluie nenumarate intreruperi si intamplari tragice, lupta pentru putere cerandu-si jertfele.

Moartea violenta in urma executiilor ordonate de domni, ca si conflictele intestine, au inregistrat nenumarate victime si au determinat, de asemenea, lichidarea unor neamuri si ascensiunea altora.

Dar, in acelasi timp, experienta dobandita a ramas ca un bun al categoriei sociale in cauza si a fost utilizata atat in evolutiile interne, cat mai ales in relatiile cu celelalte state. In vreme ce, in majoritatea statelor din zona nu se poate vorbi de continuitate, boierimea romana, cu toate incercarile, nu si-a intrerupt firul existentei si astfel invataturile acumulate au putut fi transmise ca bunuri pretioase in perioadele urmatoare.

Cu toate problemele pe care le-a avut de intampinat, boierimea din cele doua state romanesti constituite in secolul al XIV-lea a beneficiat de continuitatea de existenta peste o jumatate de mileniu si implicit a fost cointeresata ca cele doua state sa strabata acest lung rastimp, urmand ca apoi imprejurarile sa ingaduie, la mijlocul veacului al XIX-lea, unificarea lor intr-o singura entitate: Romania.

Dupa dobandirea recunoasterii existentei de catre cele doua puternice regate crestine ale zonei – Ungaria si Polonia -, statele romanesti au trebuit sa se apere de primejdia otomana.

Au facut-o prin lupta, desi, fara indoiala, capacitatile lor erau limitate, dar dupa aproape un veac de confruntari a devenit evident ca nu se putea ajunge la o solutie pe aceasta cale, fie si provizorie.

In complicatele si delicatele tratative care au fost initiate, rolul unor mari boieri a fost decisiv si de altfel compromisul realizat i-a avut pe ei in ansamblu considerati responsabili de Poarta otomana si trasi la raspundere atunci cand suzeranul acceptat aprecia deficiente ale intelegerii, inclusiv din partea domnilor.

Compromisul realizat – episodul logofatului Tautu cu bautul cafelei fiind si el semnificativ! – a insemnat pastrarea celor doua tari, a domnilor si a clasei conducatoare (ceea ce nu avut loc in statele balcanice!), a unei oranduiri de stat cu aparatul ei propriu, lunga vreme a armatei si de asemenea a diplomatiei proprii, si poate cea mai importanta prevedere a fost cea prin care in cele doua state romanesti Biserica crestina era aparata, fiind totodata oprita ridicarea de edificii de cult musulmane.

De fapt, in schimbul recunoasterii suzeranitatii sultanului, au fost dobandite reglementari care aparau existenta statalitatii, a Tarii Romanesti si a Moldovei, apoi si a principatului Transilvaniei, drepturile lor de afirmare de sine si credinta. Recunoscandu-i continuitatea, Poarta otomana considera marea boierime factorul garant al functionarii intelegerii realizate si care era, fara indoiala, si un rezultat al capacitatii de lupta si rezistenta a statelor romanesti, ceea ce a impus realizarea intelegerii.

Continuitatea neintrerupta a existentei statale a fost neindoielnic in mare masura rodul abilitatii acestei categorii sociale, dar, totodata, tot ei ii va reveni politica de trezire si silintele pentru a se trece la alta faza, atunci cand imprejurarile au ingaduit acest lucru. In amandoua statele boieri carturari au afirmat in secolul al XVI-lea si mai ales in cel urmator radacinile, dar si drepturile istorice ale romanilor in ansamblu, iar apoi, cand, incepand cu ultimele decenii din secolul al XVII-lea, a inceput o contraofensiva eliberatoare a unor mari puteri europene impotriva Imperiului otoman, boierii s-au implicat in ceea ce trebuia sa duca la eliberare, dar si la inceputurile modernizarii.

Taberele de boieri s-au format in functie de marile puteri ale zonei, in jocurile marilor puteri limitrofe, carora, uneori prea increzatori, le-au acordat un credit fara acoperire, puterea otomana avand incă resurse de lupta si rezistenta pentru inca o lunga perioada.

Carturarul Dimitrie Cantemir a trecut prematur de partea puterii de la Rasarit, iar Brancoveanu a stiut peste un sfert de veac sa manevreze cu deosebita abilitate intre cele trei imperii, pana cand domnia avea sa-i sfarseasca tragic. Oricum, pentru Poarta s-a impus o schimbare de sistem in privinta celor doua principate. A fost momentul istoric in care a fost inaugurata pentru mai bine de un veac perioada fanariota.

S-a creat o noua situatie, in care progresiv drepturile initiale prevazute in compromisul romano-otoman s-au vazut limitate. Rolul marii boierimi in desemnarea domnilor practic n-a mai existat si de asemenea a fost desfiintata armata fiecarui stat. Boierimea a stiut sa se orienteze in noua situatie. In primul rand, intr-o masura mai mare decat inainte de instaurarea noului regim fanariot, si-a urmat eforturile de integrare „europeana”, desi studiile peste hotare erau inca greu de realizat (dar nu imposibil), dezvoltarea culturala interna, prin Academiile domnesti de la Bucuresti si Iasi, dar si prin bibliotecile care s-au format, a determinat o evidenta afirmare ascendenta, cultivandu-se formarea la un nivel inalt si „european” a tinerilor boieri cu intaietate.

In acelasi timp, boierimea nationala a gasit formule de colaborare cu „noii veniti” – fanariotii, cu preocuparea apararii unor drepturi care progresiv deveneau nationale, ale unei natiuni moderne care-si incepuse procesul de formare. Majoritatea demnitatilor inalte marea boierime autohtona a stiut cum sa le pastreze si nu intamplator inteleptul Constantin Mavrocordat dojenea, cand era cazul, pentru neutilizarea limbii romane in documente.

Limba greaca a fost folosita intr-o masura mai mare, dar limba romana si-a pastrat intaietatea in corespondenta dregatorilor. Din ce in ce mai accentuat s-a dat lupta pentru mentinerea intaietatii si apoi a exclusivitatii limbii romane. Deschiderea școlii lui Gheorghe Lazar, in ultimii ani ai fiintarii regimului fanariot, datorata in mare masura unor mari boieri, a evidentiat biruinta limbii nationale.

Personalitati marcante s-au evidentiat in deceniile de sfarsit ale perioadei. Un Ienachita Vacarescu, banul Mihai Cantacuzino, ca si Ioan Cantacuzino ori Dinicu Golescu ne-au lasat marturii scrise ale silintelor lor. Ei au dezvaluit simtiri patriotice, de dragoste de tara, dar totodata un nivel al cunostintelor cu nimic inferior celor din categoriile dominante europene.

In memoriile din timpul negocierilor de pace ruso-turce de la Focsani din 1772, in proiectul de Constitutie elaborat de Ioan Cantacuzino in ultimul deceniu al veacului ori in scrierea lui Dinicu Golescu din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, constatam un inalt nivel al cunostintelor, dar si felul lor de a gandi in spiritul vremii. Ei sunt aceia care au reelaborat asa-numitele „capitulatii”, folosind prilejul pentru a-si evidentia si intr-un fel „legaliza” doleantele.

Ei au adus in dezbaterea diplomatica idei novatoare, cum au fost Unirea Principatelor, printul strain, garantia colectiva a marilor puteri pentru a se evita o dominatie singulara. Dar, totodata, tot ei au fost aceia care au dat educatia de baza fiilor lor, viitorii tineri pasoptisti.

Prin trimiterea apoi a acestora peste hotare la universitati apusene aveau sa creeze cadrele modernizarii romanesti. In revolutia din 1848, ca si in miscarea pentru unirea Principatelor si crearea Romaniei moderne, boierimea a fost pe pozitii patriotice, sacrificand deseori interese ale categoriei lor sociale, pret platit pentru ramanerea lor mai departe in ierarhia noii societati in care treptat, dar iremediabil, aveau sa-si piarda pozitiile social-politice in favoarea celor proveniti mai ales din noi categorii sociale.

Procesul de iesire de pe scena istoriei avea sa cunoască pentru inceput momentul de la sfarsitul Primului Razboi Mondial si se va incheia peste trei decenii, in conditiile preluarii dominarii unei parti a Europei de colosul sovietic, prin despuierea si inlaturarea lor brutala. Rolul lor istoric nu poate fi uitat, atat sub trasaturi negative, cat si sub cele pozitive.

CONCLUZII:

Boierul era un mare stăpân de pământ care deținea și funcții înalte în stat, un nobil care aparținea aristocrației feudale est-europene.

Toată boierimea noastră – de origine autohtonă ori fanariotă – a fost implicată în istoria țării. Ea a scris – se poate spune – istoria țării. Nu se poate face un pas în cercetarea trecutului nostru istoric, fără a nu da peste boieri. Cu origini levantine sau curat românești, boierimea s-a plămădit și s-a identificat cu viața acestui neam.

Dintre toate ţările, starea şi denumirea de boier, se întâlneşte numai în Rusia, România şi Bulgaria.

În lucrarea sa ”Histoire des Etats Balcaniques”, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulaţie, eminentul istoric român Nicolae Iorga, emite la pagina 63 părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică.

 În limba veche slavonă dunăreană-bulgară, însemna „luptă”, adică „războinic” sau „boly” – „mare”.

În rusa de zi cu zi, cuvântul „boier” a dobândit forma „barin”, care într-un sens general desemna proprietarul.

In limba turcă avea înțelesul de soț ”nobil” și ”bogat”.

Potrivit altei teorii, termenul ”boier” poate proveni din cuvântul „boi”; un om bogat era un proprietar de boi sau boier.

În Țările Române, clasa boierească a provenit inițial din conducerea comunităților rurale de la începuturile Evului Mediu; https://ro.wikipedia.org.

Statutul privilegiat a ajuns ulterior să fie confirmat în mod treptat de către puterea centrală (domn, rege), care astfel și-a folosit autoritatea pentru a include în clasa boierilor persoane ce se distingeau în funcțiile militare sau civile în care activau, acordându-le și moșii.

Cu timpul boierii s-au diferențiat în mari boieri (proprietari ai unor mari moșii și deținători ai unor dregătorii importante în administrație) și mici boieri (ce dețineau proprietăți funciare mai mici și poziții administrative mai puțin însemnate).

Din prima clasă boierească făceau parte înalții demnitari, miniștrii și curtenii domnitorului: marele postelnic, marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistiernic și marele agă, supranumiți și boierii veliți sau divaniți, ori boierii cu barbă, pentru că numai lor li se permitea portul acestei podoabe capilare.

Boierii din următoarea clasă erau paharnicul, clucerul, stolnicul și comisul, iar boierii din clasa a III-a erau slugerul, pitarul, serdarul, șetrarul, medelnicerul, portarul, armașul și clucerul de arie. Tuturor acestora le era permis portul doar de mustață.

Distincția rangurilor boierești se mai putea face și în funcție de blănurile purtate, de forma și dimensiunea ișlicului ori de nuanța giubelelor.

Începând cu prima jumătate a secolului XV au devenit cea mai importantă forță politică în principatele române extracarpatice.

În Transilvania ei au fost ori asimilați de nobilimea maghiară ori și-au pierdut statutul, devenind simpli țărani

Sociologul și istoricul Ioan Constantin Filitti a evidențiat în lucrarea sa Clasele sociale în trecutul românilor faptul că deosebirea între nobilimea românească și cea feudală din occidentul Europei consta în faptul că la cei occidentali rangul nobiliar constituia un atribut al persoanei, care putea exista și fără posesia unui domeniu feudal și care nu se pierdea o dată cu feuda, în timp ce statutul de boier din Țările Române se obținea prin dăruire de pământ de către domn și nu prin introducerea în ordinul cavalerilor

Rangurile boierești erau de multe ori întărite de posesiunea unor domenii, a căror proprietate era garantată de domn. Rangurile boierești, față de titlurile nobiliare vesteuropene, nu erau ereditare. Boierul era de fapt un „angajat” al statului, iar titlul său nobiliar era și el o funcție a statului, în fapt a suveranului, și nu un atribut al persoanei.

În epoca fanariotă, nobilimea se împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrâns al domnitorului (boieri de sfat sau veliți, cf. în Spania așa numiții grandes); funcțiile lor efective erau încredințate unor locțiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti).

Urmau apoi boiernașii, care ocupau funcții în armată sau în administrație.

Regulamentul Organic, inspirat din constituția dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele din armată și le-a conferit automat tuturor funcționarilor statului.

Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, și în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri.

Rangurile, titlurile și privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenției de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor bănești începînd cu 30 iunie 1859.