Nicolae Moromete, un măturător ajuns comandant de penitenciar comunist, nu a plătit niciodată pentru crimele sale…

 

Povestea hilară a lui Nicolae Moromete, cel mai crud torționar din lagărele comuniste.

Unde a pășit cunoscutul torționar Nicolae Moromete, a instaurat un climat de teroare, fie că se afla la Aiud, Jilava sau Vacărești. Deși lipsit de educație formală, el a fost adesea implicat în situații cu tentă absurdă.

Memoriile foștilor deținuți politic vorbesc despre teroarea pe care Nicolae Moromete a semănat-o în spatele gratiilor. Fiind un om fără studii, care în tinerețe s-a ocupat fie cu spălatul străzilor, fie a păzit porcii, nu se puține ori el a fost subiectul unor situații de-a dreptul hilare.

„Care p…. mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!“ Luptătorul anticomunist Grigore Caraza, în cartea sa „Aiud însângerat“, i-a dedicat un capitol torționarului.

Disidentul povesteşte că „Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob» – Seneca – filozof roman, sec. I d.H.

Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă: «Care p…. mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!» Linişte. «N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!» Aceeaşi linişte mormântală.

Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi: «To… to… tovarăşe mi… mi… miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!» Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca – nicăieri!

Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse: «Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.»

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului: «Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!»“. „Porc mincinos! În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“

Pastorul Richard Wurmbrand i-a păstrat şi el vie în memorie amintirea. Arhimandritul Ghiuş încerca să descreţească frunţile arestaţilor, povestindu-le diferite întâmplări. Odată, le-a relatat o poveste despre care susţinea că este reală, despre cum colonelul Moromete, directorul Jilavei, în vreme ce trecea prin faţa unui şir de deţinuţi şi punea fiecăruia aceeaşi întrebare: „De ce ai fost condamnat?“. Unul dintre deţinuţi a replicat: „N-am făcut nimic, domnule colonel, şi am primit zece ani!“.

Moromete a mers mai departe: „Şi tu ce ai făcut?“. Un alt răspuns: „Nimic, domnule colonel, şi am luat douăzeci de ani!“. Furios, Moromete îl repede: „Porc mincinos! În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“.

Această relatare avea să facă înconjurul închisorilor, intrând practic în folclorul de temniţă, fiind reţinută în memoria a numeroşi deţinuţi politici. Nicolae Moromete nu a plătit niciodată pentru crimele sale.

Nimeni nu ştie când a murit şi nici unde a fost înmormântat. Biografia torționarului Nicolae Moromete Nicolae Moromete s-a născut la 13 mai 1912 într-o familie de ţărani săraci din Valea Ungureni, judeţul Olt.

A fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai familiei. Pe când avea doar patru ani, ambii părinţi i-au murit: tatăl pe front, în Primul Război Mondial, iar mama la scurt timp după acesta, scrie adevarul.ro.

Rămas orfan la o vârstă fragedă, Nicolae a crescut pe lângă fraţii mai mari. După ce a terminat cinci clase primare, a lucrat ca zilier şi s-a ocupat, conform autobiografiilor sale, cu „paza porcilor din sat mergând cu ei la pădure“ şi cu „diferite munci pe la oameni înstăriţi ca plug, sapă şi tăiatul lemnelor“, scrie Dumitru Lăcătuşu în studiul „Justificările şi biografia unui torţionar politic.

Cazul colonelului de Penitenciare Nicolae Maromet“. La vârsta de 17 ani, a plecat din satul său natal ajungând copil de trupă pe lângă Regimentul de Artilerie 6 Piteşti, unde a stat un an, apoi a fost încorporat la Batalionul 11 Transmisiuni. Nu s-a mai întors niciodată acasă, ci a ţintit Capitala unde, după ce timp de câteva luni a trăit de pe o zi pe alta, s-a angajat ca măturător, conform autobiografiei sale, la fostul „UCB Sect. II Negru în urma unui şperţ (n.r. – mită) de 2.000 lei“.

Greu de crezut, dar tânărul Moromete a fost, în acea perioadă, victimă, fiind bătut de un angajat al primăriei şi apoi dat afară pentru că a refuzat să-i dea o sumă de bani pentru a-şi putea păstra serviciul. S-a reangajat ca măturător la Primăria Sectorului 3 Albastru, apoi la Secorul 1 unde se ocupa de curăţarea closetelor şi a saloanelor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost trimis pe frontul de Răsărit.

Conform informaţiilor existente în dosarele sale profesionale, spune Dumitru Lăcătuşu, a deservit centrala telefonică a Batalionului 11 Transmisiuni, ajungând cu unitatea lui în Odessa, Crimeea şi Cotul Donului. În timpul războiului, a fost şi decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă“ după ce şi-a pus viaţa în pericol mergând între poziţiile frontului pentru a repara un fir de transmisiuni care se rupsese.

După 23 August 1944, Nicolae Moromete a ajuns cu unitatea lui până la Budapesta, de unde a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal.

După război, Moromete şi-a reluat postul său de la primărie. Dându-şi seama că dacă nu face ceva memorabil toată viaţa va rămâne măturător, el a făcut pasul decisiv şi s-a înscris în Partidul Comunist.

Nu a trecut mult până să-şi demonstreze devotamentul faţă de noua cauză şi a predat celui care l-a recrutat scrisori ale unui director din primărie destinate Legaţiei engleze. Partidul l-a trimis pe Moromete să urmeze o şcoală de cadre, iar după ce a absolvit-o a fost numit secretar al celulei de partid din Primăria Sectorului I Galben.

Istoricul povesteşte că Moromete a profitat imediat de putere şi le-a promis unor femei de serviciu din primărie favoruri în schimbul relaţiilor intime, ceea ce a atras sancţionarea lui cu „vot de blam“.

În cursul anului 1947, Moromete a făcut primul pas în Direcţia Generală a Penitenciarelor fiind trimis la o şcoală de cadre a Comitetului Central din Constanţa, cu durata de trei luni. La terminarea ei, a fost încadrat în MAI.

În 1948, a fost numit instructor la organizaţia de partid a corpurilor gardienilor publici din MAI, devenind astfel prim gardian la Văcăreşti, iar din martie 1949 a fost transferat în poziţia de comandant de gardă la Jilava cu delegaţie.

În cei zece ani de activitate din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Moromete a fost comandantul penitenciarelor Jilava, Caransebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche. De asemenea, a fost locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la Văcăreşti.

După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti. În sistemul electronic al Ministerului de Interne nu apare data la care Nicolae Moromete a murit.

ADDENDA

Memoria lui „Maromet”

Nicolae Moromete a devenit unul dintre cei mai cunoscuți torționari ai României comuniste, numele său apărând în majoritatea lucrărilor memorialistice ale foștilor deținuți.

Wikipedia.org consemnează că „Maromet”, Nicolae Moromete este unul dintre cei mai cunoscuți torționari ai României comuniste, numele său apărând în majoritatea lucrărilor memorialistice ale foștilor deținuți.

La rândul lor, unele „cântece de ocnă”, precum cele create în coloniile de muncă Vlădeni, Chilia și Tătaru, au avut o largă răspândire, devenind cunoscute și populare.

Moromete a devenit un „erou” de baladă, în versuri precum „La Chilia și Tătaru / Bate Maromet cu paru…”, Delta Dunării a ajuns să fie supranumită „Țara lui Maromet – Țară fără lege și mormânt, fără sicriu”, iar odiosului torționar Moromete i-a revenit, datorită cruzimii sale, „onoarea” de a fi imortalizat în versurile folclorului de pușcărie, respectiv în versurile cântecului „La Chilia-n port”.

Lansată la origine ca un cântec de pușcărie, care descria viața plină de greutăți a deținuților (în mare parte prizonieri politici) duși la muncă forțată în Delta Dunării, melodia are ca subiect duritatea regimului de detenție din Penitenciarul Chilia și scoate în evidență cruzimea comandantului închisorii respective.

Cântecul îl are ca autor, în 1951, pe Traian (Puiu) Spiru, el însuși fost deținut trimis la muncă silnică. Titlu inițial al lucrării a fost „La Dobrogea“ și în creația originală lăutărească au rămas, pe lângă cântecul care „a prins” în pușcării, numai o parte dintre versuri. Restul textului a deviat de la original, transmițându-se pe cale orală, fiind modificat în raport cu locul unde era cântată melodia.

După schimbarea de regim din 1989, cântecul a devenit cunoscut în interpretări ale lui Ștefan Iordache, Nelu Ploieșteanu și Ionel Tudorache.