UNIUNEA POLONO – LITUANIANĂ, o construcție politică creată cu aproape 700 de ani în urmă care oferă soluții pentru Europa de astăzi

În 1386, ultimul conducător păgân al Lituaniei, Jogaila (Wladyslaw II Jagiello) , s-a căsătorit cu regina copilă a Poloniei, Jadwiga, pe atunci în plină adolescență.

Căsătoria a creat o uniune politică între Polonia și Marele Ducat al Lituaniei, care cuprindea mari părți din Belarusul și Ucraina de astăzi.

În acest fel, a rezolvat o dublă problemă:

În primul rând, s-a reușit aducerea în rândul creștinătății occidentale a vastelor teritorii est-europene, inclusiv a celor care au ținut de Rusia Kieveană.

În al doilea rând, uniunea a rezolvat problema imediată de securitate cu care se confruntau atât polonezii, cât și lituanienii: amenințarea cavalerilor teutoni, consemnează Dalibor Rohac , senior fellow la American Enterprise Institute, într-un articol tradus de la sursă de către Constantin Ionescu, pentru R3media.

Foto: Pictură medievală din colecția Muzeului Universității Jagielloniene din Cracovia, Polonia în care sunt înfățișați monarhul lituano-polonez Jogaila (c. 1351-1434), cunoscut în în istoria poloneză sub numele de Wladyslaw II Jagiello și Jadwiga, prințesă maghiară din dinastia franceză a Angevinilor, încoronată în 1384, la vârsta de 10 ani regină a Poloniei.

Foto: Jadwiga și Władysław Jagiełlo , Autor – Jan Matejko

Comuniunea polono-lituaniană avea să devină una dintre cele mai mari țări din Europa și un laborator fascinant de guvernare politică, studiat în detaliu de părinții fondatori ai Statelor Unite, în special în Documentele federaliste.

După sfârșitul dinastiei Jagiellonilor, aceasta s-a transformat într-o monarhie electorală, asemănătoare orașelor-stat din Italia, dar care funcționa la o scară mult mai mare. Legislativul și dietele locale ale acestui Commonwealth urmau principiul unanimității – nu foarte diferit de ceea ce face Consiliul European în multe chestiuni în prezent.

Atmosfera de toleranță religioasă a Commonwealth-ului polono-lituanian și libertatea de care se bucura nobilimea sa ofereau un contrapunct puternic față de monarhiile absolutiste din Europa de Vest – ca să nu mai vorbim de istoria tragică care a urmat dispariției lui în 1795.

Ce s-ar întâmpla dacă o soluție politică similară ar fi disponibilă pentru problemele cu care se confruntă astăzi Ucraina și Polonia?

Argumentul pentru o uniune politică explicită între cele două țări nu se bazează pe nostalgie, ci pe interese comune.

Cu siguranță, datorită celor patru secole de istorie comună în cadrul Comunității Polono-Lituaniene, o mare parte din Ucraina de astăzi (și din Belarus) au un trecut mult mai apropiat de Polonia decât de Rusia, în ciuda afirmațiilor propagandiste rusești care susțin contrariul și în ciuda faptului că relația a fost adesea extrem de complicată, așa cum au ilustrat evenimentele din secolul al XVII-lea – în special revolta cazacilor lui Bogdan Hmelnitski și interpretările facute de către polonezi și ucraineni.

Cu toate acestea, să avansăm rapid până în prezent și în viitorul apropiat.

Ambele țări se confruntă cu o amenințare din partea Rusiei. În prezent, Polonia este membră cu acte în regulă a UE și NATO, în timp ce Ucraina dorește să adere la ambele organizații – nu foarte diferit de Marele Ducat de odinioară, dornic să devină parte a Europei majoritare și creștinate.

Chiar dacă războiul Ucrainei împotriva Rusiei se va încheia cu o victorie ucraineană decisivă, alungând forțele rusești din țară, Kievul se confruntă cu o luptă care ar putea dura zeci de ani pentru a adera la UE, ca să nu mai vorbim de obținerea unor garanții de securitate credibile din partea Statelor Unite.

Țările slab guvernate și instabile din Balcanii de Vest, predispuse la interferențe rusești și chinezești, oferă un avertisment cu privire la locul unde ar putea duce prelungirea “statutului de candidat” și indecizia europeană.

O națiune ucraineană militarizată, supărată pe UE din cauza inacțiunii acesteia și, probabil, nemulțumită de o concluzie nesatisfăcătoare a războiului cu Rusia, ar putea deveni cu ușurință o povară pentru Occident.

O construcție politică creată cu aproape 700 de ani în urmă oferă soluții pentru Europa de astăzi

Imaginați-vă, în schimb, că, la sfârșitul războiului, Polonia și Ucraina formează un stat federal sau confederal comun, fuzionând politicile lor externe și de apărare și aducând Ucraina în UE și NATO aproape instantaneu. Uniunea polono-ucrainiană ar deveni cea de-a doua țară ca mărime din UE și, fără îndoială, cea mai mare putere militară a acesteia, oferind o contrapondere mai mult decât adecvată tandemului franco-german – ceva ce lipsește cu desăvârșire UE după Brexit.

Pentru Statele Unite și Europa de Vest, uniunea ar fi o modalitate permanentă de a securiza flancul estic al Europei de agresiunea rusă. În locul unei țari incoerente și oarecum haotice, cu o populație de 43 de milioane de locuitori și care zăbovește într-un no man’s land, Europa de Vest ar fi protejată de Rusia de o țară formidabilă cu o înțelegere foarte clară a amenințării rusești.

„Fără o Ucraină independentă, nu poate exista o Polonie independentă”, a afirmat faimosul lider polonez interbelic, Jozef Pilsudski, care susținea o federație est-europeană condusă de Polonia, incluzând Lituania, Belarus și Ucraina, practic o recreare a comunității medievale.

Aceasta nu este o discuție fantezistă. La începutul războiului, Polonia a adoptat o legislație care permitea refugiaților ucraineni să obțină numere de identitate poloneze, oferindu-le astfel acces la o serie de beneficii sociale și de asistență medicală rezervate în mod normal cetățenilor polonezi.

Guvernul ucrainean a promis că va face același lucru, acordând polonezilor din Ucraina un statut juridic special care nu este disponibil altor străini.

Cu peste 3 milioane de ucraineni care trăiesc în Polonia – inclusiv o populație importantă de dinainte de război – legăturile culturale, sociale și personale dintre cele două națiuni devin tot mai puternice pe zi ce trece.

Există, de asemenea, un precedent evident pentru o uniune politică care a răsturnat în mod semnificativ raportul de forțe în UE și a sărit peste multe dintre obstacolele cu care s-ar confrunta o eventuală uniune polono-ucrainiană: Reunificarea germană.

În urma primelor alegeri libere din Germania de Est, în martie 1990, noul guvern creștin-democrat a negociat rapid un tratat care stabilea o uniune monetară, economică și socială între Germania de Est și Germania de Vest, uniune care a intrat în vigoare la 1 iulie a aceluiași an.

Nu numai că marca germană a devenit mijloc legal de plată, dar odată cu desființarea oricăror rămășițe ale regimului comunist, Germania de Est a adoptat, de asemenea și legislația vest-germană care guvernează activitatea economică – de la reglementările antitrust, de muncă și de mediu până la protecția consumatorilor.

Acesta a fost doar primul pas spre unificarea politică. El a fost urmat de aderarea Germaniei de Est la Constituția Germaniei, Legea fundamentală – la fel cum a făcut și landul Saarland când a aderat la Germania de Vest în 1956.

Un tratat de unificare complex a reglementat în cele mai mici detalii care părți din legislația est-germană vor rămâne în vigoare și care vor fi înlocuite de legislația vest-germană, cum și în ce termene de timp se va face această tranziție.

În același timp, un acord între cancelarul Helmut Kohl și liderul sovietic Mihail Gorbaciov, încheiat în vara anului 1990, a deschis calea către aderarea la NATO și la Comunitatea Economică Europeană (CEE) pentru o Germanie unificată. În cadrul CEE, unificarea germană a determinat o revizuire a tratatului, care a dus în cele din urmă la renunțarea de către Germania la draga sa marcă germană în favoarea monedei euro.

Nu se poate minimiza complexitatea unificării, în special a aspectelor sale juridice și de reglementare, care au fost complicate și mai mult de angajamentele europene ale Germaniei.

Cu toate acestea, exemplul german demonstrează că un astfel de exercițiu este posibil atunci când există suficientă voință politică. La mai puțin de 11 luni de la căderea Zidului Berlinului, est-germanii au devenit cetățeni cu drepturi depline ai Republicii Federale la 3 octombrie 1990.

Există câteva diferențe evidente între situația polono-ucraineană de astăzi și cea germană de la începutul anilor 1990.

În primul rând, în ciuda culturii, istoriei și legăturilor lingvistice comune și a prezenței unei mari populații ucrainene în Polonia, ideea de “absorbție” a Ucrainei în Polonia este în mod evident un eșec.

Spre deosebire de 1990, când est-germanii s-au confruntat cu necesitatea de a adopta Legea fundamentală vest-germană existentă și, de fapt, întregul sistem juridic și politic al verilor lor democratici mai dezvoltați, o uniune polono-ucrainiană ar necesita elaborarea unui nou document constituțional și crearea unor instituții federale sau confederale comune – pe lângă ceea ce ar fi un tratat de unificare complex.

Subsidiaritatea ar trebui să fie principiul călăuzitor al acestor eforturi, în special pentru că scopul uniunii nu ar fi acela de a șterge identitatea sau statalitatea ucraineană, ci dimpotrivă.

Domeniile în care legislația poloneză ar trebui să intre în sistemul juridic ucrainean, cu prima ocazie, sunt cele care sunt necesare pentru funcționarea eficientă a Ucrainei în cadrul UE și al pieței sale unice. Cu toate acestea, există alte domenii în care o astfel de armonizare nu este necesară – fie pentru că se află complet în afara competențelor UE, fie pentru că ucrainenii ar putea găsi modalități de a se conforma legislației UE în propriile condiții, în termene predefinite.

Se poate spune că cea mai mare provocare a reunificării germane a implicat decalajul economic dintre cele două părți constitutive.
Începând cu 1990, se estimează că peste 2 trilioane de dolari au fost transferate dinspre Vest spre Est, adică aproximativ jumătate din PIB-ul anual al Germaniei, în mare parte sub formă de transferuri prin intermediul sistemului de asistență socială. În termeni reali, veniturile din Germania de Est reprezentau aproximativ o treime din cele din Vest – o diferență similară cu cea dintre Ucraina și Polonia înainte de război.

Principala diferență, desigur, este dimensiunea relativă a celor două țări – în timp ce populația Germaniei de Est era doar un sfert din cea a Germaniei de Vest, cea a Ucrainei este mai mare decât cea a Poloniei.

Nu este deloc rezonabil să ne așteptăm ca sistemul polonez de asistență socială să devină un vehicul major de redistribuire către est; de fapt, contribuabilii polonezi nu ar trebui să plătească deloc nota de plată pentru reconstrucția Ucrainei și apoi pentru recuperarea diferenței de dezvoltare.

Pe lângă activele rusești – în special cele 300 de miliarde de dolari deținute de banca sa centrală, în prezent înghețate în capitalele financiare occidentale – UE și statele sale membre bogate din Europa de Vest vor trebui să facă un pas înainte. Dar aceasta nu este o noutate, indiferent de natura acordului politic postbelic.

Ceea ce este nou în ceea ce privește ideea unei uniuni polono-ucrainine este că apariția sa ar crea un mediu politic și juridic în care banii cheltuiți nu ar fi direcționați către o țară care zăbovește în sala de așteptare a UE, ci către un stat membru, cu toată rigoarea și controlul care vin odată cu aceasta.

Există multe obiecții potențiale. Cea mai importantă este realismul ideii. De ce și-ar asuma polonezii o întreprindere radicală de asemenea proporții? Și de ce ar consimți națiunile vest-europene să accepte (și să plătească în mare parte) ascensiunea unei noi puteri europene care să mute irevocabil centrul de greutate al UE spre est?

Răspunsul la prima întrebare este simplu: Agresiunea Rusiei și potențialul eșec al acesteia deschid noi oportunități pentru conducerile de stat. Măiestria unei conduceri politice constă în a răspunde în mod creativ la provocările timpului său, nu în a încerca să aplice o soluție veche (în acest caz, o abordare de tip 1990 a extinderilor UE și NATO) la o situație nouă.

O uniune polono-ucrainiană ar putea fi cea mai simplă cale prin care Ucraina postbelică să fie transformată într-o țară stabilă, prosperă și puternică, care va fi capabilă să țină Rusia la distanță – un lucru care este în mod clar în interesul Varșoviei.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, rețineți că Bruxelles, Berlin și Paris și-au luat deja angajamentul de a extinde UE prin acordarea Ucrainei a statutului de candidat, cu tot ceea ce ar implica acest lucru.

O uniune politică explicită între Polonia și Ucraina ar face imposibilă tergiversarea și sustragerea de la acest angajament, așa cum ne putem aștepta că vor face în cele din urmă.

În plus, ca UE să se opune unei astfel de uniuni ar însemna, de fapt, ca UE să se opună unuia dintre atributele de bază ale autodeterminării naționale a Ucrainei, cea pe care liderii europeni au jurat de nenumărate ori să o protejeze.

Aici intervine rolul de lider al Statelor Unite. Având în vedere investițiile deja făcute în succesul Ucrainei pe câmpul de luptă, care depășesc cu mult contribuțiile vest-europene, americanii au un interes deosebit în transformarea Ucrainei într-o poveste de succes, în special pe măsură ce războiul în sine intră în oglinda retrovizoare.

Având în vedere nepăsarea cronică a vechii Europe, ilustrată de aventurile nereușite ale UE în Balcani, viitorul Ucrainei este prea important pentru a fi lăsat în mâinile Bruxelles-ului, Parisului și Berlinului.

Dacă Varșovia și Kievul ar fi dispuse să facă un pas înainte și să rezolve odată pentru totdeauna problema est-europeană, administrația americană trebuie să sprijine Polonia și Ucraina.