18 ianuarie 1919 – Au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, în urma căreia a fost recunoscută şi consacrată pe plan internaţional unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Cu 99 de ani în urmă, în ziua de 18 ianuarie 1919, au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (până la 21.I.1920), la care a participat şi o delegaţie română (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu), care includea şi reprezentanţi ai fostei gubernii Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase ş.a), care se unise la 27 martie (9 aprilie) 1918 cu România .

În timpul acestei conferinţe au fost elaborate textele tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în Primul Război Mondial (27 de state, printre care şi România) şi ţările învinse (Germania, Bulgaria, Turcia Austria şi Ungaria, ultimele două în calitate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept principal obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale postbelice şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rămase în urma  Primului Război Mondial. 

  Deşi au participat reprezentanţii tuturor celor 27 de ţări aliate, deciziile cele mai importante au fost luate la nivelul a cinci mari puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate a avea doar interese cu caracter special, acestea fiind invitate doar la şedinţele care le priveau în mod direct. In această postură s-a aflat şi România.

Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din preşedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando.

 

 

 

 

 

Foto: Cei mai importanți decidenți de la Conferința de Pace de la Paris, de după primul război mondial, de la stânga la dreapta: premierul britanic David Lloyd George, Regele Vittorio Emanuele Orlando al Italiei, premierul francez Georges Clemenceau și președintele american Woodrow Wilson, 27 mai 1919

 

 

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită de Prusia, după înfrângerea din  1871.

Partea I a documentului cuprindea Pactul Societăţii Naţiunilor, care a fost introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria.

Potrivit acestui Pact, era infiinţată Societatea Natiunilor, având drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul şi erau stabilite totodată modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile care urmau să fie aplicate pentru încălcarea prevederilor sale.

Germania era nevoită să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reve­neau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenţa Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor. In fine, Lituania primea Memelul, iar provincia Saar trecea pentru 15 ani sub control internaţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.

            Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat, iar efectivele armatei germane erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de asalt şi flota de razboi trebuiau distruse, iar Rhenania era decla­rata zonă demilitarizată.

  Germanilor li s-a părut poate mai împovaratoare decât aceste clauze, acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor razboiului şi a legilor umanitatii”.

Era avută în vedere şi plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilita de Comisia reparaţiilor.

La acest capitol merita reţinută opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.Tratatul dadea un puternic stimulent pentru adepţii revanşei din Germania, devenind unul din temele principale ale discursului nazist.

Interesant este si faptul că la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat la Berlin un tratat de pace între cele doua ţări.

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu, a sosit în capitala franceză pe 13 ianuarie 1919 și  a avut de înfruntat încă de la început atitudinea neprietenoasă a Antantei.

Aliații nu mai considerau valabil tratatul din 1916 prin care România s-a angajat în război în schimbul unor promisiuni teritoriale din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 2011, p. 301).

Este simplu de ghicit că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident făcea poziția țării și mai anevoioasă.

Ion I. C. Brătianu a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace pe 9 iunie 1919.

Pe lângă această luptă în jurul statutului de beligerant, prim-ministrul României a avut de dus bătălii grele de negociere și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu  Basarabia și a trasării frontierei în Banat.

Deși în Tratatul din 1916 României i se promisese întreg teritoriul Banatului, marile puteri au considerat că și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor ( devenit ulterior Iugoslavia), merita având în vedere efortul depus în război o parte din acesta, parte pe care în cele din urmă a și primit-o.

Tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria, l-a pus la încercare pe Brătianu cel mai mult. Documentul prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal o limitare a suveranității naționale, care era de neacceptat.

Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit conferința la începutul lunii iulie.

Relațiile cu aceștia se degradaseră și pentru că premierul refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, p. 327).

  La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o sub­urbie pariziană, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate graniţele noului stat austriac, care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei.

Armata austriacă era redusa la 30.000 de soldaţi şi era interzisă in mod expres unirea acestei ţări cu Germania (Anschluss-ul). Totodata, era consfinţită unirea Bucovinei cu România.

Pe 12 septembrie Brătianu a demisionat din fruntea Guvernului, iar pe 15 noiembrie 1919 noul guvern condus Alexandru Vaida-Voevod a primit un ultimatum prin care i se cerea ca în termen de opt zile să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, altfel România urma să fie exclusă din Conferința de Pace.

Cu unele mici reformulări, tratatele au fost semnate și în cele din urmă desăvârșirea unității naționale a României a căpătat recunoașterea internațională de care avea nevoie.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie, iar în urma ei Grecia căpăta Tracia, iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, ţară succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria.

Noul stat era redus la graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii vecinilor.

Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra în posesia Croatiei şi a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatică se alăturau noului stat cehoslovac iar Burgenlandul trecea in componenta Austriei.

Si in acest ultim caz, era consimtita in plan diplomatic realitatea deja existentă, respectiv unirea Transilvaniei cu România. La rândul ei, armata regulată ungară nu putea depăşi un efectiv de 30.000 de soldati.

 Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres. Practic, Imperiul otoman işi incheia existenţa, întrucât Tracia revenea Greciei, Arabia, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra în posesie britanică, Armenia îşi câştiga independenţa, iar Marocul şi Tunisia ajungeau sub protectorat francez.

Datorita victoriei revoluţiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat şi nu a intrat niciodata in vigoare.

Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecând din Constantinopole la bordul unui vas britanic, în urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa în discuţia participanţilor la conferinţa de la Lausanne.

Intrunirea a început la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuşeau să obţină mici rectificari teritoriale, angajandu-se în schimb sa respecte statutul minoritatilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor.

Primul Război Mondial, denumit și Războiul cel Mare odată încheiat după patru ani de lupte, după folosirea armelor chimice şi apariţia tancurilor şi a avioanelor de luptă, după folosirea masivă a submarinelor, după moartea a milioane de militari şi civili, a schimbat harta Europei.  

Trei mari imperii – Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman – au dispărut. Au apărut în schimb state noi: Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia, Turcia.

Totusi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil decât pentru doua decenii, prabuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

 

 

Din perspectivă românească, Conferinţa a avut o semnificaţie deosebită pentru că, prin sistemul tratatelor semnate (în anii 1919 şi 1920) cu ţările învinse, se recunoştea şi se consacra pe plan internaţional Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România

Marea Unire a fost rodul voinței poporului român și s-a realizat într-o conjunctură internațională favorabilă, care a dat românilor şansa să-şi împlinească un ideal vechi de secole, acela de a se afla în aceiaşi ţară şi sub acelaşi drapel de la Nistru până la Tisa.

 

 

 

 

 

În aşteptarea Centenarului Marii Uniri, autorităţile române pregătesc conferinţe, spectacole, lucrări de popularizare şi, uneori restaurează sau ridică monumente în memoria eroilor din primul război mondial.

Aceste demersuri nu rezolvă totuşi absenţe regretabile create de-a lungul deceniilor de comunism sau în timpul tranziţiei. Regele Ferdinand şi regina Maria nu au statui în Capitală, iar cele câteva din ţară nu atrag atenţia în mod deosebit.

Oamenii Unirii – Ion I. C.Bratianu, Iuliu Maniu, episcopul Iuliu Hossu, basarabeanul Ion Inculeţ sunt prea puţin portretizaţi în spaţiul public.

Monumentele durabile ale Marii Uniri – de la Arcul de Triumf la Crucea Caraiman şi Coloana fără Sfârşit – au fost ridicate chiar de generaţia autorilor Unirii.

Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa, Insula Şerpilor şi Cadrilaterul au rămas după cel de-Al Doilea Război Mondial până în zilele noastre rupte de România, aşa cum a fost vrerea celor doi mari sceleraţi, Stalin şi Hitler… 

În încheiere, este bine să nu scăpăm din vedere nici faptul că în ţara vecină, Ungaria, care a devenit stat independent în urma tratatului de la Paris – Trianon, există puternice forţe care refuză şi acum, la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, să accepte destrămarea  imperiului clădit de unguri pe seama popoarelor vecine.

Restul este istorie…

…și nu uitați, istoria continuă…

De aceea propun să urmărim în cele ce urmează un documentar în care propaganda revizionistă maghiară îşi strigă oful, fără să se dea în lături de la minciuni şi falsuri, şi să tragem concluziile care se impun:

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.rfi.ro/politica-92494-accent-pe-istorie-conferinta-pace-paris-bratianu-unire

http://istoria.md/articol/27/Tratatul_de_la_Versailles

VIDEO: IMNUL NATIONAL AL ROMÂNIEI

 

 

 

Astazi 1 decembrie, urez tuturor românilor, „La mulţi ani” !

 LA MULTI ANI ROMÂNIA !

ADEVARATA SARBATORIRE A MARII UNIRI AR FI REINTREGIREA TARII

Varujan Vosganian: «Adevarata sarbatorire a Marii Uniri ar fi Reintregirea Tarii»

Eu sunt un unionist incurabil. Cred ca, asa cum cele doua Germanii s-au unit, cum Vietnamul de Sud si cel de Nord au devenit o singura republica, asa cum, nu peste multa vreme, si cele doua Corei se vor alipi, Romania si Republica Moldova vor fi intr-o buna zi, un singur stat. Ar fi trist ca poporul roman sa ramana singurul pe lumea aceasta sfartecat de granite artificiale. Pana cand Moldova nu va redeveni parte a Romaniei, ranile celui de-al doilea razboi mondial si ale razboiului rece nu se vor fi vindecat intru totul.

Idealul reintregirii, din pacate, nu face parte din dezbaterea publica romaneasca. Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a adaugat Prutului inca o frontiera intre cele doua tari. Apropierea dintre Romania si Moldova nu este vazuta cu ochi buni la Bruxelles. Aderarea Romaniei la spatial Schengen este conditionata de securitizarea sporita a frontierei noastre cu Moldova. Moldovenii au nevoie de viza pentru a calatori in Romania, iar acordarea cetateniei romane este ingreunata de diverse proceduri. Eu insumi m-am confruntat cu aceasta atitudine a Comisiei Europene atunci cand, proaspat candidat la postul de comisar European, a trebuit sa dau socoteala la Bruxelles pentru o declaratie din Senat in care imi exprimam speranta ca cele doua tari vor fi, in baza principiul autodeterminarii popoarelor, una singura.

Relatiile de natura culturala si economica intre cele doua state romanesti sunt sporadice. In Ardeal romanii nu vorbesc de unirea cu Moldova, pentru a nu da apa la moara maghiarilor in dorinta lor de unire cu Ungaria.

Dupa opinia mea, nu exista similitudine intre cele doua aspiratii, nici in ce priveste legitimitatea, nici in ce priveste conditiile concrete. Faptul ca Transilvania s-a aflat sub dominatie maghiara, nu creeaza Ungariei drepturi asupra pamanturilor romanesti. Moldova, in schimb, chiar si atunci cand s-a aflat sub dominatie straina, a fost parte a spatiului romanesc. Avem aceeasi limba, aceleasi obiceiuri, aceeasi cultura si aceeasi istorie. Ne despart anumite evolutii ale istoriei recente si ne instraineaza lipsa de determinare a clasei politice.

Idealul reintregirii politice intre Romania si Republica Moldova trebuie insotita de unitatea spirituala cu toti romanii din vecinatatea frontierelor, din Bucovina de Nord, din Tinutul Hertei, din Valea Timocului, de la Gyula ori din Muntii Pindului.

In anul 1991poporul roman a pierdut o sansa istorica. Era suficient ca Parlamentele de la Bucuresti si de Chisinau sa voteze cate o Declaratie solemna privind Unirea si cele doua tari ar fi devenit una singura.Daca la Unirea Principatelor din 1859 uneltirile caimacamului antiunionist Vogoride au fost demascate, in 1991, Romania si Moldova au fost conduse de doi caimacami Vogoride, anume Ion Iliescu si Mircea Snegur, si care, in loc sa priveasca inainte, catre unitatea romaneasca, au privit inapoi, catre Moscova.

Nu e adevarat cu unirea ar complica situatia Romaniei. Chiar daca nivelul de trai este mai redus in Moldova, o piata economica mai mare, cu mai mult resurse, da mai multa putere.

In Romania, de o bucata de vreme, parca ne e frica sa fim patrioti. A vorbi despre marile repere nationale pare derizoriu, patriotismul a devenit un fel de recuzita a nostalgiilor nationalist –comuniste, mai degraba rod al frustrarilor , decat al demnitatii.

E drept ca nu prea avem de ce sa fim mandri de ce se intampla azi in Romania, dar Romania nu e doar cea de astazi, e si cea care a fost , si  cea care ar putea si fie, legand traditia cu modernitatea.

Cum spuneam, eu sunt un unionist irevocabil.

http://vosganian.ro