CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 Ziua Naţională a României 

 

 

 

 

 

Foto:  1 DECEMBRIE 1918 – MAREA ADUNARE NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment astral în istoria românilor și a României.

Este data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat Unirea Transilvaniei cu România, cerând totodată un singur stat naţional.

Cu toate acestea, primul pas a fost făcut, de fapt, între 21 noiembrie – 4 decembrie 1918, atunci când Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Apoi, la 24 ianuarie a adoptat declaraţia de Independenţă.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat o rezoluţie în care este atestată unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918, politicianul Vasile Godiş a citit rezoluţia Unirii:

„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

Legea Unirii a fost ratificată  la 11 decembrie 1918 de cãtre regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919.

“Ziua de 1 decembrie este o poveste mai veche, chiar dacă, pentru noi, de puţină vreme, de doar 23 de ani, reprezintă Ziua Naţională. De aproape 100 de ani, a fost o festivitate care, în fiecare an, a însemnat foarte mult pentru România Mare de după 1918, deşi Ziua Naţională era cu totul alta.

Era sărbătorită în luna mai şi dedicată regelui” (…) 

România nu s-a putut articula temeinic nici pe o suveranitate puternică până când nu a reuşit, în 1918, să aducă cu mare noroc şi Basarabia, Transilvania cu Bucovina, Banatul, Crişana şi Maramureşul”, scria istoricul Adrian Majuru pe  https://identitatea.ro/ 

 

 

1 decembrie nu este prima zi naţională a României 

 

 

 

 

10 mai a fost zi de sărbătoare și ziua națională a românilor între anii 1866-1947, după ce Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în faţa Adunării reprezentative a Principatelor Române Unite și după ce  la 10 mai 1877,  a promulgat Declarația de Independență a  României.

Ulterior, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica Populară Română și în perioada  1948-1989 ziua de 23 august a înlocuit oficial sărbătoarea de 10 mai.

După revoluția anticomunistă din 1989, prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele României și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România.

Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2.

 

 

 

 

″Deşteaptă-te, române!″ este imnul de stat al României și a fost intonat oficial pentru prima dată la 29 iulie 1848, în cadrul unei manifestări organizate în Grădina Publică din Râmnicu Vâlcea, în prezent Parcul Zăvoi, avându-l ca autor pe Andrei Mureșanu pe muzica lui Anton Pann. ″Deşteaptă-te, române!″ a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol.

A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, ″Deşteaptă-te, române!″ a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.

 

Ziua Imnului României este sărbătorită pe 29 iulie.

 

 

LA MULȚI ANI ROMÂNIA ! LA MULȚI ANI ROMÂNI!

 

 

 

 

01/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Eroii care au infaptuit Marea Unire a românilor. VIDEO

Hora

Nicolae Grigorescu – Hora

 

 

 

Poporul român este printre cele mai vechi din Europa. Primele sale forme de organizare teritoriala după trecerea migratorilor s-au numit „romanii populare”, iar în secolele X-XIII au intemeiat structuri statale: ducate, cnezate sau voievodate, din care în secolele XIII-XIV s-au coagulat cele trei ţări române, de religie ortodoxă.
Românii din Transilvania s-au apărat trei secole de atacurile regatului Ungariei, însă în cele din urmă teritoriul dintre munţi a fost cotropit si colonizat de maghiari, secui şi saşi, uniţi în 1437 de actul Unio Trium Naţionum.

Transilvania a fost redenumită „Ardeal”, ortodoxia a fost scoasă în afara legii, iar terenurile au fost acordate fidelilor coroanei.

Austria a ocupat Transilvania în 1691 şi a anexat Bucovina în 1775, iar Rusia a cotropit în 1812 tinutul romanesc dintre Prut si Nistru pe care l-a numit Basarabia.

Ideea statului unitar român a apărut în 1744, cînd Inochentie Micu-Klein a scris Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania), urmat de intelectualii ardeleni greco-catolici Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în 1784, a prefigurat Revoluţia de la 1848, cînd la Blaj s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu ţara!”

După Unirea în 1859 a principatelor Moldova şi Ţara Românească, România şi-a proclamat independenţa în 1877.
Regele Carol I a susţinut lupta naţională a românilor din Austro-Ungaria, în forme discrete şi indirecte. Lupta pentru unire a fost dusă pe plan politic, de Partidul Naţional Român din Transilvania, care în perioada 1882-1892 a redactat Memorandul în mai multe limbi, ceea ce a dus la cunoaşterea problemei românilor în toată Europa (maghiarizarea forţată).
La creşterea dorinţei de unire a contribuit şi progresul României sub domnia de 40 de ani a lui Carol I. După doi ani de neutralitate, armata română a intrat în război de partea Antantei şi contra Puterilor Centrale şi forţa armelor a dus, după alţi doi ani, la unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918 / 18 noiembrie 1918 pe stil vechi) cu patria mamă. Statul naţional unitar a fost recunoscut internaţional şi consfinţit de Constituţia din 1923.

La sfîrşitul Primului Război Mondial, marile puteri aveau interesul ca naţiunile etnice să devină independente. Cele două mari imperii europene, Austro-Ungaria şi Rusia, au fost dezmembrate şi au apărut statele naţionale, republici şi regate.

La implinirea visului de a trăi într-un singur stat şi-a adus contribuţia o clasa politica insufletita de un patriotism de nezduncinat.
1 Decembrie, Ziua Naţională, este o sărbătoare, dar pentru romani are şi o notă de tristeţe, acum cand de la cel mai important eveniment din istoria României au trecut 100 de ani, însă ţara nu mai este aceeaşi ca in urma cu un secol.

Avem milioane de români în afara graniţelor, dar păstrăm speranţa să trăim laolaltă, intr-un viitor mai bun. Ne gîndim la românii din afara României şi nu putem uita că sîntem de acelaşi neam şi vorbim aceeaşi limbă.

La mulţi ani, România, la multi ani români, oriunde v-ati afla !

 

 Sursa: http://www.graiul.ro/2018/11/30/eroii-marii-uniri/

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/05/ziua-de-5-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/05/o-istorie-a-zilei-de-5-decembrie-video/

 

 

 

 

05/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

18 ianuarie 1919 – Au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, în urma căreia a fost recunoscută şi consacrată pe plan internaţional unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. VIDEO

 

 

Tratatul de Pace de la Versaille, Paris 1919 Treaty of Versailles oldphoto.jpg

 

 

 

Cu 99 de ani în urmă, în ziua de 18 ianuarie 1919, au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (până la 21.I.1920), la care a participat şi o delegaţie română (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu), care includea şi reprezentanţi ai fostei gubernii Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase ş.a), care se unise la 27 martie (9 aprilie) 1918 cu România .

În timpul acestei conferinţe au fost elaborate textele tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în Primul Război Mondial (27 de state, printre care şi România) şi ţările învinse (Germania, Bulgaria, Turcia Austria şi Ungaria, ultimele două în calitate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept principal obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale postbelice şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rămase în urma  Primului Război Mondial. 

  Deşi au participat reprezentanţii tuturor celor 27 de ţări aliate, deciziile cele mai importante au fost luate la nivelul a cinci mari puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate a avea doar interese cu caracter special, acestea fiind invitate doar la şedinţele care le priveau în mod direct. In această postură s-a aflat şi România.

Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din preşedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando.

 

 

 

 

 

Foto: Cei mai importanți decidenți de la Conferința de Pace de la Paris, de după primul război mondial, de la stânga la dreapta: premierul britanic David Lloyd George, Regele Vittorio Emanuele Orlando al Italiei, premierul francez Georges Clemenceau și președintele american Woodrow Wilson, 27 mai 1919

 

 

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită de Prusia, după înfrângerea din  1871.

Partea I a documentului cuprindea Pactul Societăţii Naţiunilor, care a fost introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria.

Potrivit acestui Pact, era infiinţată Societatea Natiunilor, având drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul şi erau stabilite totodată modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile care urmau să fie aplicate pentru încălcarea prevederilor sale.

Germania era nevoită să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reve­neau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenţa Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor. In fine, Lituania primea Memelul, iar provincia Saar trecea pentru 15 ani sub control internaţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.

            Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat, iar efectivele armatei germane erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de asalt şi flota de razboi trebuiau distruse, iar Rhenania era decla­rata zonă demilitarizată.

  Germanilor li s-a părut poate mai împovaratoare decât aceste clauze, acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor razboiului şi a legilor umanitatii”.

Era avută în vedere şi plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilita de Comisia reparaţiilor.

La acest capitol merita reţinută opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.Tratatul dadea un puternic stimulent pentru adepţii revanşei din Germania, devenind unul din temele principale ale discursului nazist.

Interesant este si faptul că la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat la Berlin un tratat de pace între cele doua ţări.

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu, a sosit în capitala franceză pe 13 ianuarie 1919 și  a avut de înfruntat încă de la început atitudinea neprietenoasă a Antantei.

Aliații nu mai considerau valabil tratatul din 1916 prin care România s-a angajat în război în schimbul unor promisiuni teritoriale din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 2011, p. 301).

Este simplu de ghicit că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident făcea poziția țării și mai anevoioasă.

Ion I. C. Brătianu a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace pe 9 iunie 1919.

Pe lângă această luptă în jurul statutului de beligerant, prim-ministrul României a avut de dus bătălii grele de negociere și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu  Basarabia și a trasării frontierei în Banat.

Deși în Tratatul din 1916 României i se promisese întreg teritoriul Banatului, marile puteri au considerat că și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor ( devenit ulterior Iugoslavia), merita având în vedere efortul depus în război o parte din acesta, parte pe care în cele din urmă a și primit-o.

Tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria, l-a pus la încercare pe Brătianu cel mai mult. Documentul prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal o limitare a suveranității naționale, care era de neacceptat.

Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit conferința la începutul lunii iulie.

Relațiile cu aceștia se degradaseră și pentru că premierul refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, p. 327).

  La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o sub­urbie pariziană, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate graniţele noului stat austriac, care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei.

Armata austriacă era redusa la 30.000 de soldaţi şi era interzisă in mod expres unirea acestei ţări cu Germania (Anschluss-ul)Totodata, era consfinţită unirea Bucovinei cu România.

Pe 12 septembrie Brătianu a demisionat din fruntea Guvernului, iar pe 15 noiembrie 1919 noul guvern condus Alexandru Vaida-Voevod a primit un ultimatum prin care i se cerea ca în termen de opt zile să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, altfel România urma să fie exclusă din Conferința de Pace.

Cu unele mici reformulări, tratatele au fost semnate și în cele din urmă desăvârșirea unității naționale a României a căpătat recunoașterea internațională de care avea nevoie.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie, iar în urma ei Grecia căpăta Tracia, iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, ţară succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria.

Noul stat era redus la graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii vecinilor.

Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra în posesia Croatiei şi a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatică se alăturau noului stat cehoslovac iar Burgenlandul trecea in componenta Austriei.

Si in acest ultim caz, era consimtita in plan diplomatic realitatea deja existentă, respectiv unirea Transilvaniei cu România. La rândul ei, armata regulată ungară nu putea depăşi un efectiv de 30.000 de soldati.

 Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres. Practic, Imperiul otoman işi incheia existenţa, întrucât Tracia revenea Greciei, Arabia, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra în posesie britanică, Armenia îşi câştiga independenţa, iar Marocul şi Tunisia ajungeau sub protectorat francez.

Datorita victoriei revoluţiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat şi nu a intrat niciodata in vigoare.

Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecând din Constantinopole la bordul unui vas britanic, în urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa în discuţia participanţilor la conferinţa de la Lausanne.

Intrunirea a început la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuşeau să obţină mici rectificari teritoriale, angajandu-se în schimb sa respecte statutul minoritatilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor.

Primul Război Mondial, denumit și Războiul cel Mare odată încheiat după patru ani de lupte, după folosirea armelor chimice şi apariţia tancurilor şi a avioanelor de luptă, după folosirea masivă a submarinelor, după moartea a milioane de militari şi civili, a schimbat harta Europei.  

Trei mari imperii – Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman – au dispărut. Au apărut în schimb state noi: Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia, Turcia.

Totusi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil decât pentru doua decenii, prabuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

 

 

Din perspectivă românească, Conferinţa a avut o semnificaţie deosebită pentru că, prin sistemul tratatelor semnate (în anii 1919 şi 1920) cu ţările învinse, se recunoştea şi se consacra pe plan internaţional Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România

Marea Unire a fost rodul voinței poporului român și s-a realizat într-o conjunctură internațională favorabilă, care a dat românilor şansa să-şi împlinească un ideal vechi de secole, acela de a se afla în aceiaşi ţară şi sub acelaşi drapel de la Nistru până la Tisa.

 

 

Great-Romania-Mare-Harta-de-G-Pop-cu-Basarabia-si-Bucovina

 

 

 

În aşteptarea Centenarului Marii Uniri, autorităţile române pregătesc conferinţe, spectacole, lucrări de popularizare şi, uneori restaurează sau ridică monumente în memoria eroilor din primul război mondial.

Aceste demersuri nu rezolvă totuşi absenţe regretabile create de-a lungul deceniilor de comunism sau în timpul tranziţiei. Regele Ferdinand şi regina Maria nu au statui în Capitală, iar cele câteva din ţară nu atrag atenţia în mod deosebit.

Oamenii Unirii – Ion I. C.Bratianu, Iuliu Maniu, episcopul Iuliu Hossu, basarabeanul Ion Inculeţ sunt prea puţin portretizaţi în spaţiul public.

Monumentele durabile ale Marii Uniri – de la Arcul de Triumf la Crucea Caraiman şi Coloana fără Sfârşit – au fost ridicate chiar de generaţia autorilor Unirii.

Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa, Insula Şerpilor şi Cadrilaterul au rămas după cel de-Al Doilea Război Mondial până în zilele noastre rupte de România, aşa cum a fost vrerea celor doi mari sceleraţi, Stalin şi Hitler… 

În încheiere, este bine să nu scăpăm din vedere nici faptul că în ţara vecină, Ungaria, care a devenit stat independent în urma tratatului de la Paris – Trianon, există puternice forţe care refuză şi acum, la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, să accepte destrămarea  imperiului clădit de unguri pe seama popoarelor vecine.

Restul este istorie…

…și nu uitați, istoria continuă…

De aceea propun să urmărim în cele ce urmează un documentar în care propaganda revizionistă maghiară îşi strigă oful, fără să se dea în lături de la minciuni şi falsuri, şi să tragem concluziile care se impun:

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.rfi.ro/politica-92494-accent-pe-istorie-conferinta-pace-paris-bratianu-unire

http://istoria.md/articol/27/Tratatul_de_la_Versailles

18/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: