UN EDITORIAL AL DOMNULUI EMINESCU

 

 

 

Poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, şi a decedat la 15 iunie 1889, la București.

Nu a fost doar un mare poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României.

“Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi.

Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale – apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea,Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum ; ( Manega Miron-  www.certitudinea.ro)

Legislatiunea de import si transformarea României în teritoriu colonizabil

 de Mihai Eminescu

(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880) 

„Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri.

În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor.

Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Şi această indignare nu e decît prea justificată.  

Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignare cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.

Nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România. 

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum că consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real.

S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România şi care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.  

N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – , să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.

Dacă activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta, ţara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile aceste de vorbe nu sînt resimţite, nu au trecut în suc şi sînge, nu au avut nici o influenţă educativă asupra lor, ele acoper cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire şi versatilitate de caracter nemaipomenită decît în timpii cei mai răi ai Împărăţiei bizantine.

Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înţelege. În zadar le-am spune:

„Nu există libertate a alegerilor” şi le-am dovedi-o cu acte.

„Luaţi – le-am zice – listele electorale, ştergeţi pe funcţionari, pe arendaşii statului şi pe rudele acestora, pe datornicii statului şi pe rudele acestora, adecă ştergeţi pe toţi a căror conştiinţă o puteţi stoarce prin tiranie de partid şi nu vă rămîne decît o mică minoritate”.  

Din aceste mici minorităţi se compune opoziţia şi ea reprezintă partea neatîrnată a ţării. Ei totuşi vor răspunde:

„Naţiunea e cu noi, noi sîntem naţiunea”.

„Mai luaţi colegiul al patrulea şi ştergeţi – afară de minime şi estrem de rare escepţii – toate numele deputaţilor aleşi de-a dreptul prin influenţă guvernamentală, ştergeţi dintr-al treilea în acelaşi chip, dintr-al doilea tot astfel şi vedeţi că partea neatinsă de sistemul de corupţie al guvernelor e estrem de mică”. 

Cu bugetul în mînă, mai ales cînd este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mînă si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească.

E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă.

Astfel cu articolul 44 al Tractatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semninţiile.

Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.”

 

 

DOMNUL MIHAI EMINESCU DESPRE VÂNZAREA PĂMÂNTULUI ŢĂRII

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MIHAI EMINESCU: LEGEA ÎN ROMÂNIA ŞI VÎNZAREA PĂMÎNTULUI ŢĂRII

Cea mai veche lege a poporului român a fost legea pământului care stabilea: “să nu înstrăinăm nici un petic de pământ străinilor!”

Cât a lucrat la ziarul Timpul, Mihai Eminescu a scris adesea despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României, militând pentru îmbogăţirea României:

„…Matei Basarab răscumpăra cu bani din vistierie pământuri încăpute pe mâini străine, astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini.

Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”, scria Mihai Eminescu evidenţiind sau criticând grija pentru pământul care însemna suveranitatea şi naţiunea, cu titlul „De îmbunătăţiri rele”, în Timpul, 3 decembrie 1882;

Lupta lui Mihai Eminescu pentru apărarea României însă era începută de mai înainte, să-l urmărim:

„…Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neaparat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”, scria în „Echilibrul” şi „Federaţiunea”, din 22 aprilie şi 4 mai 1870.

„… Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini, chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm în America.

Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acum o bucată de pământ în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii.

Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”, „Frază şi adevăr”, în Timpul din 23 decembrie 1877.

„…Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor statului”, cu titlul „Mai toate ziarele oficioase…”, în Timpul din 16 noiembrie 1879.

„…O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arenda altuia moşia.

Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii, lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinile ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră.

Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară.

Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, că de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, că de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai, să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles.

Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”. „Economiştii observă…”, în Timpul din 10 iulie 1881.

„…Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”, „Răul de căpetenie…”, în Timpul din 22 august 1881.

„… Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţărea legilor şi obiceiurilor străine.

Deci, din acest punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţă de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se afla şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat…”, „Ceea ce dă guvernului…”, în Timpul din 1 aprilie 1882.

„…Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”, „E greu a afla…”, în Timpul din 27 noiembrie 1882.

Aşa scria despre lege şi proprietate acum circa 130 de ani Mihai Eminescu în gazetele timpului… Şi astăzi se risipesc proprietăţile ţării, dar despre fapte se scrie tot mai puţin, iar despre înstrăinarea pământului, mai de loc. Arătaţi-mi, vă rog, care mai este ziarul care vorbeşte astăzi despre industria şi agricultura ţării, câtă mai este, că nu o s-o puteţi face…

Despre agricultură, de exemplu, nu mai vorbesc, prin mass-media, nici ziariştii, nici inginerii agronomi, nici cadrele didactice care, totuşi, mai pregătesc specialişti în domeniu…

Ba, nu, am găsit o însemnare, câtva timp în urmă, în Ziarul de Iaşi, semnată de ing. agronom Ştefan Petcovici, fost mulţi ani un promotor al culturii viţei de vie şi a roadelor plantei, astăzi pensionar, care documenta despre vânzarea pământului şi stăruia asupra preţului foarte diminuat faţă de valoarea pământului românesc…

Cine oare, precum Eminescu, ne mai apără proprietatea, ca să rămână urmaşilor? Chestiune de mare discuţie!

 

 

 

luceafarul.net prin basarabialiterara.com.md

Un articol al lui Mihai Eminescu in ziarul Timpul, despre evenimentele istorice din Balcanii veaculului al X-lea

Mihai Eminescu în TIMPUL: Din veacul al zecelea

 

 

Publicistica lui Eminescu a stat mult timp în umbra poeziei și prozei sale, motiv pentru care în percepția colectivă persistă imaginea unui scriitor visător.

Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui.

 

„Şesurile dintre Volga, Nistru şi Prut au fost totdeauna bogate în populaţiuni războinice şi neliniştite care, negăsind piedici
până în Carpaţi şi până în Balcani, părăseau locuinţele lor şi porneau în lume spre a cuceri alte ţări.

Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulţime de războaie întâi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă – cine n-o cunoaşte?

Cine nu ştie câte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?
Dar nu erau ţările noastre ţinta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe şapte munţi de lângă
Tibru, aşa popoarele slavice, care au primit religia creştină din Bizanţ, întindeau odinioară mâna lor spre Roma nouă, cetatea pe şapte dâmburi de lângă Bosfor.

Descendentul lui Rurik a făcut război Bizanţului la anul 907, dar n-a putut să cuprindă puternica cetate.

Un alt duce, Igor, a pornit pe câteva mii corăbii mici de la gurile Niprului ca să ia Bizanţul cu asalt, însă asemenea în zadar.
Sub urmaşul lui Igor, Svetoslav, ruşii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.

 

Nicefor, împăratul bizantin, a fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru.

Împăratul bizantin le trimise ruşilor 1500 livre de aur (cam 2 şi jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, şi în vara anului 968 ruşii intrară în Bulgaria, cuceriră şi dărâmară multe oraşe şi se întoarseră încărcaţi de pradă în ţara lor.

Dar ţara dintre Balcani şi Dunăre le plăcu atât de mult încât la anul 969 se întoarseră iarăşi în Bulgaria, hotărâţi de-a se aşeza aici şi de-a apăra ţara cucerită chiar şi contra bizantinilor.

Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevârstnici, Roman şi Boris, căzuseră în mâinile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinciei părea asigurată şi ei se aşezară în Bulgaria.

După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanţului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să
deşerte fără întârziere ţara, fiind parte a împărăţiei romane. Svetoslav zise scurt că în curând îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolului.

Svetoslav adună oaste mare de slavi; câteva mii de unguri şi de pecenegi se uniră asemenea cu dânsul şi astfel trecu Balcanii, arse oraşele şi satele în drumul său, iar locuitorii luară câmpii, fugind care încotro. Ruşii luară Filipopolul puind în ţeapă 30000 de greci şi de bulgari şi îşi aşezară tabăra între Adrianopol şi Constantinopol, cam în locul în care se află astăzi oraşul Ciadal-Borgas.

Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oştire mică, însă bine disciplinată. Prin marşuri bine chibzuite, Bardas îi ţinu pe ruşi în loc, amăgi câteva detaşamente din tabără afară şi le bătu despărţite.

Pe lângă aceasta mai veniră peste ruşi foametea şi bolile, încât Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat dacă Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întâmpine o răscoală ce se ivise acolo.

Dar ţara între Balcani şi Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuşi în mâinile ruşilor. Împăratul bizantin, temându-se de-a-i avea pururea în atâta apropiere, hotărî să-i atace din nou şi anume din două părţi.

Flota grecească, de 300 de corăbii, având proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtând provizii multe pentru oastea ce se strângea la Adrianopol, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuşi la Adrianopol şi trecu Balcanii pe la strâmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decât dincoace de Balcani, pe un şes înălţat dintre două ape, precum povesteşte Leon Diaconul.

După popas oastea bizantină apucă drumul spre Şumla de astăzi (Prestlava pe atunci). Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decât pe acela al oştirii greceşti, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oştirilor sale lângă Dunăre.

El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsând numai o garnizonă mică la Prestlava.

Ruşii din Prestlava făcură o ieşire, fură însă respinşi. În Joia mare, 4 aprilie 972, bizantinii porniră asalt, suiră pe scări
valurile întăriturilor şi siliră pe ruşi a se retrage în castelul întărit şi despărţit de oraş. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bârne, grecii-1 aprinseră cu proiectile arzătoare.

Siliţi de foc, ruşii (7000 la număr) ieşiră la larg şi căzură în luptă până la unul.
Cimisces reclădi zidurile Prestlavei şi o numi Ioanopoli, făcu Paştele aci şi apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se
întărise în capul a 60000 de oameni. În luptă grecii nu i-au putut învinge.

Dar flota grecească, intrând în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, bolile se răspândiră între ruşi, încât în mijlocul verii, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propunându-i pace.
Ruşii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdeauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii şi a trata bine pe negustorii ruşi care vor petrece în Bizanţ.
Din 60 000 de ruşi, nu mai rămăsese în Dorystolum decât 22 000 cu viaţă.
Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.

Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în ţară şi locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra
lor și-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav.

Din suta de mii, cu câţi venise întâi Svetoslav, prea puţini îşi revăzură patria.
Deci în veacul al X-lea, şi anume între anii 907-970, ruşii au încercat de trei ori a cuceri împărăţia bizantină, dar fără să
poată izbuti.

De la cea dintâi încercare sunt o mie fără treizeci de ani. Ce faţă vor avea oare aceste ţări când mia de ani va fi
împlinită? Căci pe aceleaşi locuri prin care stăteau odată arcaşii lui Svetoslav sunt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr şi încununate de izbândă.

Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăţie a istoriei noi, alte ape duce Dunărea, alţi stăpâni sunt la Bizanţ, alţi duşmani găseşte Rusia în cale.

Dar va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm în sânul viitorului, vor înlocui în lumea veșnicei schimbări şi pe învingător şi pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu va fi rămas nici urmă din toate câte ne mişcă acum, din toate câte dorim.

 

20 ianuarie 1878

 

 preluare din ziarul  timpul.md