CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI ? O REPLICĂ DATĂ falsificatorilor istoriei noastre DE REPUTATUL ISTORIC acad.Ioan Aurel Pop

Unirea politică sau de când sunt românii români

Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Mai demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.

Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare.

Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc.

În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt.

Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.

Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși.

Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității.

Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești.

Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc.

Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării.

Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.

Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.

Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.

Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.

Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni.

Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.

Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.

O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.

Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.

La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.

Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri.

Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Sursa: Ioan Aurel Pop / FB

Discurs rostit în ziua de 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

ADDENDA:

Lucian Boia (foto), prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE, afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română.

Elucubrația a devenit deliciul presei “moldoveniste”  de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești.

Dacă n-ați știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV, preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” și alta de la un organ rusesc din Basarabia.

ReputatuliIstori Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”.

Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.

 „Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”.

Preluare: Ziaristi Online

29/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sociologul Ilie Bădescu, specialist în geopolitică și noologie, despre ce se întâmplă cu lumea noastră și cu popoarele Europei

 

 

 

 

 

 

 

De vorbă cu sociologul Ilie Bădescu

 

Genocidul pruncilor nenăscuți

 

 

 

 


 

 

Situația avorturilor în Europa. Linia roșie este pentru Românie. Sursa: WHO

Victor Roncea: Domnule Preofesor, ce se întâmplă cu lumea noastră și cu popoarele Europei? Se cuvine să vorbim despre europeni ca atare? Încotro ne îndreptăm ca civilizație? Ce va mai fi Europa peste un veac?

 

Prof. Ilie Bădescu: Îți propun să răspund la aceste întrebări într-o sucesiune. Să stăruim azi și aici asupra primelor două întrebări (la care oricum vom mai reveni), urmând ca la celelalte să venim cu răspunsuri potrivite acestui gen de interviu în dialogurile ulterioară cu mulțumirea că suntem găzduiți în acest cotidian.

Ca să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă cu lmea noastră, cu lumea în genere, este bine să porinim de la puterile care țin o lume.

Care sunt acestea? Unii consideră că decisive sunt puterile economice, banii, averile materiale etc. Alții, adaugă la puterile care țin lumea în sistemele ei de ordine și control, și puterea militară, de la armamente la inteligence.

În fine, tot mai puțini, aleg să considere între puterile lumii și cultura sau puterea spirituală (într-o alocuțiune a sa la Zilele Culturii Naționale, academicianul Eugen Simion a vorbit despre puterea culturii).

Aș dori să atrag atenția asupra celei mai însemnate dintre puteri, fără de care cad și economiile, și armatele și, într-o măsură, și culturile. Care este aceasta?

Puterea progeniei sau genealogică. Aceasta garantează dăinuirea simplă a popoarelor, puterea dăinuitoare.

Fără de o asemenea putere, economiile, armatele, culturile se sting din lipsă de combatanți.

Chestiunea pare simplă la prima vedere. În realitate este ceva mai complicată și în fața ei au căzut la examen imperiile cele mari, în frunte cu Imperiul Roman.

Fenomenul declinului genealogic n-a putut fi oprit nici chiar de marii stăpânitori de imperii, remarcă Spengler. „Suverani după suverani în vremurile romane, de la Nerva la Marc Aureliu n-au putut să-l stopeze”.

Populaţia continua să descrească rapid şi masiv în ciuda “legii disperate a lui August în sprijinul căsătoriei şi al copiilor, lex maritandes ordinibus, care a exercitat o acţiune mai deconcertantă decât înfrângerea lui Varus, în ciuda adopţiunilor masive şi a stabilirii neîntrerupte a soldaţilor barbari care să populeze regiunile devenite pustii şi în ciuda enormelor facilităţi materiale instituite de Nerva şi Traian pentru a creşte copiii părinţilor săraci” (Spengler, Declinul Oocidentului, Editura Beladi, p 119).

Concluzia lui Spengler este de o remarcabilă severitate. “Pe această treaptă a tuturor civilizaţiilor începe etapa multiseculară a depopulării alarmante.

Întreaga piramidă a umanităţii capabile de cultură se prăbuşeşte chiar de la vârf: mai întâi metropola (oraşul mondial), apoi oraşele obişnuite de provincie şi, în sfârşit, satul, care mai întârzie câteva momente depopularea prin exodul constant şi nelimitat al celor mai buni oameni ai săi.

Până la urmă nu mai rămâne decât sângele primitiv, dar golit de elemente fecunde şi sănătoase. Reapare tipul fellahului” (ibidem). Acest tsunami civilizațional lovește cu forță devastatoare familia și sistemul ei de valori, ceea ce se traduce, evident, în regresul populației copiilor la scara întregii civilizații, așa cum constatăm chiar în cazul Europei postmoderne.

Cu aceasta răspund celei de-a doua întrebări pe care mi-ai pus-o: da, se cuvine să vorbim despre europeni, mai exact spus, despre neamul europenilor, precum marele istoric al antichității vorbea în străvechime despre neamul tracilor, ca fiind cel mai numeros dintre neamuri.

Europenii par a fi bântuiți azi de ceea ce s-ar cuveni să numim „bletemul tracic”, adică stingerea lor ca neam.

Să fie acesta adevărul? Să începem prin a distinge profilul lor genealogic, de neam. Ce fel de neam sunt europenii? Care este apartenența lor distinctivă la scara planetei?

Răspunsul, în acest caz, este la îndemână și te uluiește câtă mobilizare și cerneală se consumă pentru a subtiliza acest răspuns așa de evident.

Europenii sunt un neam iudeo-creștin, care au dezvoltat o civilizație creștină și un tip de ordine de același tip, pe care Toynbee o numește Respublica Christiana.

Aceasta a fost lovită de curentul secularizării și de „revoluția sexuală”, mai exact spus, de anarho-sexualismul postmodern, care pune pe picior de egalitate și demnitate cuplurile progenice, capabile să aducă pe lume copii, cu perechile homogenice, care n-au acces la fertilitate fiindcă se întemeiază pe regula excluziunii celui de alt sex (excluziunea regulii pe care se întemeiază actul constituirii familiei heterosexuale).

Nu sunt adeptul strategiilor de discriminare a vreunei forme de uniune sexuală, dar este absolut necesar să distingem între căsătoriile legitime care pot contribui la reproducerea capitalului genealogic și deci a puterii progenice a popoarelor și cuplurile care nu sunt căsătorii pentru că nu pot contribui structural și nuclear la acest proces de reproducere a stocului genealogic, adică a capitalului simbolic al apartenenței prin care se dobândesc și denominațiile de „căsătorie”, „familie” etc.

Instituția căsătoriei este monopolul genealogic al unui popor și se alocă celor care pot contribui virtualmente la reproducerea și deci la augmentarea capitalului genealogic al acelui popor.

Ceilalți au dreptul la orice formă de uniune sexuală dar nu la denumirea improprie lor de cuplu căsătorit, fiindcă ar fi ca și cum cineva ar pretinde să poarte același nume cu tine, el fiind diferit de tine, altcineva.

Căsătoria este o persoană morală cu identitate inconfundabilă și oricine preia în mod impropriu acest nume se face vinovat de furt de identitate.

Statele și deci legea trebuie să decidă dacă vor pune pe picior de comună identitate cele două tipuri de grupare sexuală, dacă le vor denumi la fel, când, în ralitate, ele sunt așa de diferite structural, funcțional, antropomarital etc.

Prin urmare, revenind, popoarele lumii, după neamul lor etnospiritual (iudeo-creștin, la europeni, islamic la musulmani, budist la indieni, sino-confucianist la chinezi etc.), se diferențiază în funcție de puterea lor progenică, adică de capacitatea de a-și reproduce stocurile genealogice, suportul bio-spiritual al neamului (al apartenenței).

Trec peste faptul că stocul genealogic este suportul biorelațional al ființei identitare a unui popor spre a sesiza lucrul extrem de important că stocul genealogic este singura formă de capital pe care popoarele o pot folosi în competiția lor genealogică, adică de neam.

Popoarele se află în competiție prin capitalurile lor, deci inclusiv prin capitalul genealogic sau de neam nu doar prin cel economic. Ele își afirmă neamul de apartenență deopotrivă discursiv dar și reproductiv, adică prin puterea lor progenică, de reproducere a capialului genealogic propriu.

Stocul genealogic dă unui popor forța de care dispune în spațiul de interfață cu alte popoare și înlăuntrul aceleiași civilizații între ramurile etnoidentitare, de neam, ale acestei civilizații.

Europenii se disting de alte neamuri civilizaționale prin aceea că sunt de neam iudeo-creștin, adică sunt popoare biblice, chiar dacă între ele există multe diferențieri, de la cele etnolingvistice, care fac parte și ele din bogăția spirituală a neamului europenilor, la scara lumii.

Dacă identificatorul acesta de neam spiritual (iudeo-creștin) se diminuează ori este abandonat, popoarele și deci neamul lor spiritual își pierd puterea între cei de neamuri diferite.

Una dintre căile declinului este diminuarea puterii progenice, adică a contribuției generațiilor la reproducerea stocului genealogic al celor de neam european.

Altfel spus, europenii adoptă culturi antigenice, care induc un fel de reacție intropunitivă, o auto-agresiune identitară, începând cu reducerea voluntară a ratei fertilității totale (folosită în calcularea indicelui de progenie).

Rata medie a fertilității totale a europenilor (cele 31 de popoare) este de circa 1,38 copii la o femeie fertilă (departe de rata de înlocuire genealogică a cuplurilor. La unele popoare rata fertilității este de 1,2, Italia, 1,1, Spania, 1,3, Germania, 1,3 România etc.).

Pe cale de consecință, europenii se auto-dezarmează diminuându-și, cu fiecare ciclu marital, stocul genealogic, adică singura formă de capital care le conferă putere de dăinuire sau de simplă reproducere. Dacă ți-ai pierdut sentimentul apartenenței de neam, toate cele care decurg de aici, de la fertilitate, la respectul spre cult față de mamă și copil, își pierd relevanța.

Zămislirea și nașterea de prunci sunt percepute ca fenomene zoologice (căci pruncului din pântece i se refuză statutul antropic, de făptură umană, iar această vicleană filozofie ne-a împins pe mulți, la vremea nemerniciei noastre, spre decizia abortivă) și medicina umană se confundă cu cea veterinară. În aceste condiții, mamele sunt dispuse să se alinieze, să se înregimenteze într-un tragic genocid împotriva pruncilor zămislți dar încă nenăscuți.

Acest război al mamelor rătăcite (și, finalmente, denaturate, cu știință sau fără de știință) contra pruncilor fără de nici un ajutor, de nicăieri, (Dumnezeu nu intervine, fiindcă Dumnezeu nu retrage libertatea umană sub nici o formă, de vreme ce aceasta este darul cel mai de preț acordat omului prin voie divină și deci prin libertate divină), coboară omenirea și popoarelor într-o zonă a tenebrelor.

Cine, câte din cuplurile, cununate ori ba, ar putea să stea drept și fără de spaimă în fața lui Dumnezeu în legătură cu această „crimă” admisă de legislația europeană, ba așezată sub ideea vicleană a drepturilor omului (ferească Dumnezeu!)? Trebuie să mărturisim și să ne căim în fața lui Dumnezeu și a pruncilor noștri fiindcă vinovați suntem și numai milostivrea divină ne va feri de osânda veșnică.

Închei aici și spun că numai lacrima căinței spală păcatul acesta. Să ne facem vrednici, bărbați și femei, soți și soții, de ofranda lacrimii de căință și să plângem împreună cu Rahila fiindcă pruncii aceia nu mai sunt.

Îți propun să urmărim împreună linia de evoluție a puterii progenice a popoarelor europene, fiindcă aceasta se reflectă în indicele puterii genealogice sau de neam, al puterii de dăinuire deopotrivă a fiecărui popor și a neamului europenilor în fața celor de alt neam decât al lor, adică decât neamul iudeo-creștinilor, la scara planetei.

E bine să ne reamintim că de 300 de ani s-au izvodit în Europa ideologii contrafamiliale, potrivnice ideii de neam și mai ales potrivnice iudeo-creștinismului ca identificator unic de aparatenență al europenilor în context planetar. Să continuăm.

 

16/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Horia Roman Patapievici, un exponent al antiromânismului stupid

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Câteva năzdrăvănii debitate de fizicianul, filosoful și eseistul contemporan Horia Roman Patapievici, fost director al Institutului Cultural Român :

 

LIMBA ROMÂNĂ:

“Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

POPULAŢIA ROMÂNIEI:

– “23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

– “Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

– “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

GEOGRAFIA ROMÂNIEI: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

ISTORIA ROMÂNILOR:

“In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

CULTURA ROMÂNILOR:

“Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)

“Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

“România are o cultură de tip second hand”, a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista “Rost” nr.24/ 2005).

 

VIITORUL ROMÂNIEI:

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.”(după Viorel Patrichi în Revista “Rost” nr. 24 / 2005)

 

Imbecilitățile  de mai sus se pot verifica în partea întâi a volumului “POLITICE”, apărut în 1996 în Editura Humanitas. Citate şi în Revista “ROST”, nr.24 /2005.

 

 

 

ADDENDA

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Horia-Roman Patapievici (n. 18 martie 1957, București), fizician, filosof și eseist român contemporan.

 

 

Traseul lui HRP

Provenit dintr-o familie de agenți sovietici originară din Bucovina, cu tradiţie în trădarea care i-a definit dintotdeauna.Părinții lui Horia Roman Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, au fost  un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a fost trimis în misiune în România ocupată de sovietici.

Fiul lor, HRPatapievici, s-a remarcat în timpul Revoluției anticomuniste din 1989, când a fost arestat timp de 26 de ore, devenind unul dintre cei mai medializați arestați politici din România, cu certificat de revoluționar , cu drepturi și privilegii.

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici există informații că ar fi a fost dirijat de noii săi protectori din ”servicii” să întreţină legătur  informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier.

Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării.

Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepaduși au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de „instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii).

Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al „Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti; (https://www.cotidianul.ro/la-conducerea-icr-se-afla-fiul-unei-fantome-a-nkvd/).

  

A devenit relativ rapid unul dintre cei mai nepopulari romani în viață. Numit in 2005 de către Traian Băsescu ntr-una dintre cele mai importante demnități publice din cultura româneasca, director al Institutului Cultural Român (ICR).

Și-a pastrat de-a lungul anilor consecventa editorialelor favorabile Președintelui, ceea ce i-a adus eticheta de  „intelectualul lui Basescu”. Nimic neobișnuit pâna la episodul „poneiului roz”, apărut cu putin timp inaintea alegerilor parlamentare din 2008, care  a șocat și indignat o anumita parte a presei si intelectualitatii din Romania.

Erau expuse un ponei roz cu o zvastica pe crupa, tot felul de figuri grotesti si faraonice, în posturi obscene, papuși dezbracate ale căror organe genitale erau expuse violent.

Ca presedintele al ICR, Horia Roman Patapievici a sarit in apararea expozitiei, intr-un mod care a starnit hotote de ras.

Se vede, clar, cum Moise ii daruieste un falus lui David. Identificati-l pe David! Identificati falusul! Identificati-l pe Moise. Tabloul are semnificatii ascunse. Falusul este o cheie, care cauta sa penetreze o iala, care e sexul feminin. Mai pe romaneste, Moise ii spune lui David ca vor sa faca sex. Suntem in zona patologicului„.

Imaginea lui Patapievici  a devenit sinonima cu anti-romanismul și moralitatea indoielnică, iar această percepție în rândul opiniei publice a rămas  prezentă până în zilele noastre  .  
 

Documentare suplimentara:

 

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007: “Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (…) Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul.”

Monica LOVINESCU:

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

“Jurnal, 1990-1993”, pagina 291 

ADEVARUL:

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”(http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr )

 

04/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: