CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturii din culisele anilor de teroare din România despre rușinoasa ofensivă prin care regimul comunist a urmărit să împiedice acordarea Premiului Nobel pentru Literatură marelui poet român Lucian Blaga

Culisele unei istorii rușinoase: cum a reușit regimul comunist genocidar să-l lase pe Lucian Blaga fără Premiul Nobel pentru Literatură. Otrăvitorul Zaharia Stancu. Mărturii din anii terorii

Foto: Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Gheorghiu Dej

Culisele unei istorii rușinoase din anii terorii comuniste

Marele poet și filosof Lucian Blaga a fost propus în 1956 în vederea acordării Premiului Nobel pentru Literatură, dar regimul comunist avea să depună eforturi însumate cu scopul de a-i face pierdut și îngropat dosarul, ceea ce de altfel s-a și întâmplat, scrie Răzvan Gheorghe în https://www.podul.ro/ culisele-unei-istorii-rușinoase

Un vârf de lance în această ofensivă rușinoasă a fost chiar scriitorul politruc Zaharia Stancu, recompensat cu funcții importante de orânduirea comunistă genocidară.

Propunerea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel a fost făcută de intelectuali români din Franța și Italia, comisiei de la Stockholm fiindu-i trimise câteva antologii cu poeme ale filosofului, o traducere în germană a dramei ”Meșterul Manole” și un Referat privitor la întreaga sa operă, acesta din urmă fiind întocmit de Basil Munteanu, prietenul lui Blaga.

Prinzând de veste că un ”dușman al poporului” le-ar putea face o astfel de figură, Blaga având șanse reale de a câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, autoritățile comuniste au întețit persecutarea filosofului, în paralel trimițându-l pe komisarul ”cultural” Zaharia Stancu (era președinte al Societății Scriitorilor Români încă din 1947), într-un turneu în țările nordice, cel mai mult timp petrecându-l la Stockholm, cu scopul de a-l compromite prin minciuni pe Lucian Blaga și de a-i dinamita șansele.

În ultimii săi ani de viață, spectrul arestării avea să planeze lungi perioade asupra filosofului.

În ꞌ58 începuseră arestările în anchetele aferente ”Lotului Iubu” (după numele profesorului Mihai Iubu, prieten apropiat al lui Blaga), securiștii chinuindu-se inițial să demonstreze că grupul ar fi plănuit un așa-zis complot condus chiar de Lucian Blaga, dar filosoful nu a putut fi acuzat de așa ceva, totul fiind o minciună de la un capăt la altul, însă cercetările l-au avut în mod permanent în vedere.

De notat că cei 15 membri ai Lotului Iubu au fost condamnați la ani grei de închisoare. Să nu uităm nici că, de-a lungul terorii comuniste, conținutul scrierilor literare a constituit deseori motivul recurgerii la represiune politică directă la adresa autorilor – bunăoară, în ꞌ59 avea loc ancheta ”Lotului Noica-Pillat”, dosarul fiind deschis ca urmare a unor preocupări de natură literară.

Ostracizat, marginalizat și supravegheat în mod constant de Securitate, Lucian Blaga avea să treacă la Dumnezeu în 1961. Fusese scos, de la un an la altul, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fie trimis la ”munca intelectuală de jos”

În remarcabilul volum ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” (Editura Eikon, București, 2018, detalii AICI),  istoricul și cercetătorul Silviu B. Moldovan dezvăluie un episod puțin spus scabros, datând din 1946, episod care spune foarte multe atât despre natura odioasă a poliției politice comuniste cât și despre lichelismul (de asemenea instrumentat politic) al lui Zaharia Stancu, ajutându-ne astfel să înțelegem ura veninoasă pe care politrucul o nutrea pentru Blaga, probabil și din pricina faptului că măreția acestuia va fi fost o dovadă vie a propriei nimicnicii.

Către sfârșitului anului 1946, când instaurarea comunismului era abia la început, editura vieneză ”Erwin Müller” s-a declarat interesată să publice ”în limba germană un volum de poezii al însemnatului poet liric român Lucian Blaga”.

 De notat că un volum de poeme fusese deja tradus în germană și probabil se dorea o republicare, dar, necunoscând deloc situația politică din România, conducerea editurii se adresează Ministerului Educației Naționale de la București cu scopul de a se ”convinge dacă Blaga nu a fost cumva colaboraționist”, caz în care își preciza intenția de a renunța la publicarea volumului de poezii.

Anii de după război au fost marcați de așa-numita denazificare, vertij care nu de puține ori a dus la culmi ale cruzimii și ale poliției politice – pentru mai multe detalii, a se citi studiul istoricului și cercetătorului Keith Lowe, ”Continentul barbar. Europa și urmările celui de-al Doilea Război Mondial” (detalii AICI). 

La rându-i, Silviu B. Moldovan punctează, pentru a contextualiza cât mai bine:  

”Parte a spațiului occidental, Austria nu era momentan și un teren al libertății neîngrădite, aceasta aflându-se, alături de Germania, sub regimul ocupației principalelor puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, care impuneau deja principiile denazificării”. 

A nu se uita că ”denazificarea” în România era oricum o formă fără fond, o vânătoare de vrăjitoare coordonată de năimiții Kremlinului, în condițiile în care țara noastră nu s-a aflat deloc sub ocupația Germaniei naziste.

 De remarcat și că, specific vremurilor, editura austriacă oferea și o definiție inedită ”colaboraționismului”: ”colaborarea pe teren cultural cu puterile nemțești” – dintr-o astfel de sintagmă-umbrelă, Securitatea (la acea vreme în curs de coagulare sub instructajul agenților NKVD) putea înțelege orice dorea. 

Să admitem că solicitarea editurii către Ministerul Educației Naționale era cât se poate de firească în acei ani, deși asta exceda oricărei valorizări pe criterii pur estetice.

Însă nefirescul decurge din următorul aspect: notificarea editurii ”Erwin Müller” este deturnată spre Ministerul Afacerilor Interne, care iată că își arogă în forță competențe vizând opere filosofice și literare, poeme și așa mai departe.

Toate acestea se transformă imediat în ”muncă de informații”, o îndeletnicire care însă ar fi trebuit să se oprească în momentul constatării că Lucian Blaga nu figura în indicatorul întocmit pentru aplicarea art. 16 din Convenția de Armistițiu (care ulterior va fi sporit în permanență de comuniști, pe fundalul represiunilor ce i-au vizat în mod direct pe autorii critici la adresa regimului).

Lucian Blaga nu putea fi acuzat de ”colaboraționism”, fiindcă nimic, dar absolut nimic nu ar fi putut susține așa ceva. 

Dar nu, problemele nu se termină aici. MAI solicită Ministerului Informațiilor un aviz privind publicarea volumului de poezii al lui Blaga în limba germană.

Mai mult, în cerere, MAI mută problema într-un alt registru, precizând sumar că Blaga a lucrat în diplomație, însă fără a face vreo precizare referitoare la rostul acestei mențiuni.

Contrar oricăror așteptări, Ministerul Informațiilor se comportă normal și comunică MAI că nu are nimic împotriva publicării traducerii.

E momentul în care intervine cu crampoanele ideologice tovarășul Zaharia Stancu: 

”Nu știu ce atitudine a avut (Lucian Blaga – n. red.) în timpul legionarilor, întrucât atunci el a locuit la Sibiu și nu l-am văzut. Ceea ce pot afirma este că literatura lui nu deservea legionarismul și presa legionară nu l-a atacat. Opera dramatică a lui Blaga n-ar putea fi astăzi reprezentată pe scenă din pricina misticismului de care e străbătută. Cred că nu s-ar putea tipări nici lucrările lui filozofice și, în cea mai mare parte, nici versurile pe care le-a scris și publicat”

Ca o paranteză, după expunerea acestor refulări bolșevice, Silviu B. Moldovan amintește că, în ”Dicționarul scriitorilor români”, coordonatorii Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu au scris că Zaharia Stancu ”a debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga și Pillat”.

Să nu uităm că în momentul în care îl atacă total nedrept și prin cele mai mișelești metode pe Blaga, Zaharia Stancu era director al Teatrului Național, din această postură interzicând jucarea tuturor pieselor scrise de filosof. Ulterior, Stancu avea să parvină președinte al Societății Scriitorilor Români, începând cu 1947, și apoi al Uniunii Scriitorilor, din 1966, unde a fost reales până când a decedat în funcție. Pe linie politică, din ꞌ48 a fost ales deputat în Marea Adunare Națională. Întreaga sa viață a fost un personaj umflat cu pompa de partid

Ce e cu adevărat halucinat în acuzațiile fără acoperire ale lui Stancu? El mută diametral datele problemei, de la ”colaboraționismul” care nici nu a existat (doar au recunoscut asta chiar Ministerul Informațiilor și MAI, instituții de forță ale dictaturii comuniste!) la obsesiile comuniste privind răfuielile românești interbelice, filtrând totul prin insinuarea abjectă a unei așa-zise pactizări a lui Blaga cu… legionarii. 

Astfel de etichete (de cele mai multe ori fabricate prin intermediul poliției politice) deveneau din ce în ce mai letale în România, următorii ani aveau să demonstreze cu prisosință asta. Zaharia Stancu lansează inepțiile de mai sus și în condițiile în care editura nu ceruse nicio informație în acest sens.

Pe de altă parte, Silviu B. Moldovan punctează: ”Dacă Blaga ar fi avut o cât de mică implicare în guvernarea național-legionară (septembrie 1940-ianuarie 1941) este evident că Zaharia Stancu ar fi știut”. 

E însă siderant că Stancu s-a pretat să reproșeze cărților lui Blaga că ”nu deserveau legionarismul”, în timp ce plusa cu o nouă culpă ideologică: cea de a nu fi fost atacat de presa legionară!

Finalmente, după ce îi interzisese teatrul, Zaharia Stancu recomandă represalii politice împotriva lui Blaga, pe care le motivează prin atacuri imunde la adresa poeziei și operelor filosofice ale acestuia. 

”Din activitatea desfășurată de Lucian Blaga, se constată că întreaga sa operă este străbătută de un profund misticism folosit în general de fascism”, aprecia ateul bolșevic Stancu, punând semnul egal între credință în Dumnezeu, misticism și… fascism.

Cât despre prolifica activitate universitară a lui Blaga, politrucul debitează (scăpând și o virgulă între subiect și predicat): ”Un om cu asemenea concepții și trecut politic, nu poate da o edicație în spirit progresist, tineretului universitar”.

E limpede: discuția referitoare la publicarea unui volum de poezii se transformă într-un atac total și eminamente politic la adresa omului Blaga. Trebuie spus și că numele lui Zaharia Stancu va fi prezent în mai toate conjuncturile în care Blaga a fost persecutat sau șicanat.

Nu e deloc de mirare că regimul genocidar l-a trimis chiar pe el, un dușman frustrat și învederat al filosofului, în turneu la Stockholm, cu scopul declarat de a lăsa România fără Premiul Nobel pentru Literatură. 

Silviu B. Moldovan remarcă marea iritare ce emană din dosarul de la Securitate al lui Lucian Blaga, din chiar momentul în care acesta a fost propus pentru Premiul Nobel.

Filosoful era cât se poate de conștient de jocul perfid al autorităților comuniste. La dosar există o notă informativă a unui turnător care relatează că Blaga i-a spus: ”Guvernului, desigur, nu i-a convenit acest lucru, să primească premiul Nobel pentru prima dată – tocmai azi – un român, care nu scrie pe linie. De aceea l-au și trimis pe Zaharia Stancu la Stockholm, ca să arate acolo în cercurile autorizate, că guvernul român n-ar privi cu simpatie o asemenea distincție acordată lui Blaga. De aceea a și fost abandonată această idee”

Drept urmare, nu doar Blaga a ratat Premiul Nobel pentru Literatură, ci întreaga Românie.

Fiica lui Blaga – Dorli Blaga – avea să pună și ea punctul pe i:

 ”Este evident că autoritățile românești nu au acceptat o asemenea propunere. Atunci a fost și Zaharia Stancu prin țările nordice, probabil pentru a lansa ideea că tatăl meu ar fi colaborat cu regimul de dreapta de la noi”.

Tot în volumul ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” sunt reproduse o serie de fragmente ale fiicei lui Blaga referitoare la marile presiuni pe care regimul comunist le-au exercitat asupra tatălui ei, care a rămas până la moarte un exemplu de rezistență și demnitate: 

Tov. Joja i-a răspuns că nu i se cere să-și abjure filosofia. El însuși, tov. Joja, e filozof, și-și dă seama că asemenea probleme nu astfel se aranjează. Însă există o serie de oameni, și în țară, dar mai ales în străinătate, care speculează tăcerea lui (a lui Lucian Blaga – n. red.) interpretând-o ca un act de opoziție față de regim. Față de aceasta, bineînțeles regimul nu poate fi indiferent. Și dacă el – Blaga – continuă această atitudine pasivă de până acum, de a nu publica decât traduceri, atunci să nu se mire că va fi considerat inamic și va fi combătut. În definitiv, el nu se poate plânge, pentru că față de el nu s-au aplicat măsuri de privare a libertății personale. A fost numai combătut. Dacă dovedește însă o atitudine din care rezultă clar că nu este un adversar al regimului socialist, se va trece cu vederea opera sa care nu poate fi nici într-un caz popularizată, dar el – Blaga – se va putea bucura de considerațiile care revin de drept unui talent excepțional de la care Republica noastră populară așteaptă o contribuție de creație la nivelul talentului său”. 

Firește, tov. Joja era lunecosul tovarăș Athanase Joja, deputat în Marea Adunare Națională și membru al Academiei Române. 

P.S. Lucian Blaga obișnuia să spună că nu e adevărat că nu scrie, e adevărat că nu publică.

26/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Octavian Goga, denigrat de politrucii proletcultişti comunişti

În anii de după război, în plin comunism, la Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, a avut loc o şedinţă la care a fost  prezentă toată floarea scriitorilor din ţara noastră.

Subiectul era Octavian Goga. 

După cum se ştie, Octavian Goga a condus înainte de război un guvern, cu unele exprimari  extreme de naţionalism.

   

Foto: Octavian Goga

Avea să intre în dizgraţia hahalerelor comuniste şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu avea şi nu avea legătură cu fascismul, cu xenofobia, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe, care nu doreau nici atunci să admită existenţa unor naţiuni, ci doar a unor populaţii amorfe.

Zaharia Stancu s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea

Foto: Zaharia Stancu

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar al marelui poet, lovind cu tot ce a putut în distinsul patriot român Octavian Goga, care nu mai putea să se apere fiind decedat.

A fost cel mai virulent şi cel mai negativist, împotrivindu-se cu toată tăria de reabilitarea lui Goga.

 

Foto: Tudor Arghezi

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute în a spune şi el ceva…

Iată ce a spus:

„Eram  în iarna anului… la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului.  La  un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului.  Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr  zgribulit cu nişte manuscrise în mâna. Îl ruga pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice  în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru  pe tânăr, luă manuscrisele  ce cuprindeau încercările lui poetice. 

Goga le citi pe îndelete  şi concluzia era clară.  Tânărul era plin de talent.  Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă.  Însă Goga i-a dat un aconto tânărului  cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent.

Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”


Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat definitiv în istoria acelui moment.
,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau … desculţi.” (Apropo-ul era legat de romanul lui Zaharia Stancu,  ,,Desculţ”.)
Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare,  minute în şir.
Octavian Goga era reabilitat, iar  Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi.

 

 

http://infobrasov.net/reabilitarea-iar-azi-praduirea-unui-mare-roman-octavian-goga/

13/03/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , | Lasă un comentariu

POESIS. Cântec şoptit

 

 

 

 

 

 

 

 

Cântec şoptit

de Zaharia Stancu

 

Odata am ucis o vrabie

Am tras cu prastia-n ea şi am lovit-o

Pe urma o zi

Si-o noapte întreaga

Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

 

Nu m-a batut mama, nu m-a certat

În mâna tineam o bucata de pâine

Degeaba mi-a spus

Degeaba mai plângi

Ce-ai omorât, omorât ramâne

 

Mai târziu am crescut flacaiandru

Si m-am îndragostit nebuneste de-o fata

Dar nu stiu de ce

Într-o zi a murit

Si-n alta zi a fost îngropata

 

Demult nu mai trag cu prastia-n vrabii

Demult nu mai merg la nici o-ngropare

Când soarele-apune

Dupa niste maguri

Si rasare în flacari din mare.

 

15/11/2015 Posted by | MUZICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: