Prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Tratatul de la Trianon, Mica Înțelegere și dezarmarea Ungariei

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, conținea mai multe articole privind dezarmarea Ungariei, reducerea numărului de militari la 30.000, distrugerea armamentului, desființarea producției de război, interzicerea de a cumpăra materiale de luptă etc., etc.

Din martie 1920, principala personalitate politică a Ungariei a fost Horthy Miklos, care s-a menținut la putere până la 15 octombrie 1944.

În octombrie 1920, Horthy a elaborat un Memorandum în care erau formulate tezele revizionismului maghiar pe seama României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

În acel document, România era considerată „dușmanul principal al Ungariei”, scrie Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în revista https://www.art-emis.ro .

Imediat după semnarea Tratatului de la Trianon, guvernele de la Budapesta au acționat pentru ocolirea prevederilor acestuia privind dezarmarea Ungariei, recurgând la organizarea unor formațiuni militare de „voluntari”, a unor „gărzi” care se instruiau cu armament de război, la achiziționarea (clandestină) de armament din Italia etc.

Pentru a contracara revizionismul horthyst, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia), au constituit, în 1921, Mica Înțelegere.

În Convențiile încheiate se menționa: „În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din Înaltele Părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate”.

De-a lungul anilor, liderii politici din România, Cehoslovacia și Iugoslavia s-au adresat Consiliului Societății Națiunilor, cerând ca Ungaria să respecte tratatul semnat la 4 iunie 1920.

Ca urmare, Comisia Militară Interaliată de Control, înființată pe baza Tratatului de la Trianon, s-a deplasat la fața locului și a întocmit rapoarte pe care le-au prezentat Consiliului Societății Națiunilor.

Acesta nu a făcut decât să „ia act” de încălcarea Tratatului de la Trianon, exprimându-și „regretul” că guvernul de la Budapesta nu se conforma celor stabilite prin respectivul document.

În 1927, Ungaria a semnat un tratat de prietenie cu Italia lui Mussolini, în care se afirma necesitatea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele din 1919-1920. Din acel an, revizionismul a devenit politica oficială a regimului Horthy.

Constatând că Franța și Marea Britanie au îngăduit Germaniei să încalce Tratatul de la Versailles, Ungaria a pornit pe aceeași cale, achiziționând armament, pregătind cadre de comandă și instruind tineretul pentru luptă.

Politica de concesii – în privința respectării tratatelor de pace – a devenit o constantă a politicii guvernelor de la Paris și Londra. Nicolae Titulescu și Eduard Beneș au ridicat în repetate rânduri de la tribuna înaltului for de la Geneva problema înarmării Ungariei, dar fără nici un efect. Societatea Națiunilor era doar un for de discuții sterile.

În ianuarie 1935, conferința anglo-franco-italiană, desfășurată la Stressa, a recomandat Micii Înțelegeri să rezolve prin negocieri directe cu Ungaria problema înarmării acesteia.

Cu alte cuvinte, cele trei state – care făcuseră parte din Consiliul Suprem de la Conferința păcii din 1919 -1920, având un rol decisiv în adoptare tratatelor cunoscute sub numele de „sistemul de la Versailles” – își amendau propriile semnături și eludau articolele privind dezarmarea Ungariei.

Propunerea a fost primită cu rezerve la București, Praga și Belgrad. În acest context, simțindu-se încurajată, Ungaria a introdus, chiar în acel an 1935, serviciul militar obligatoriu de doi ani pentru bărbații de la 18 la 50 de ani.

Protestele Micii Înțelegeri la Societatea Națiunilor nu au avut efectul așteptat.

Germania lui Hitler, Italia lui Mussolini și Ungaria lui Horthy cereau revizuirea tratatelor de pace și chiar anularea lor, pregătindu-se să impună prin forță satisfacerea propriilor revendicări.

Pe acest fond, Mica Înțelegere a decis să dea curs sugestiei primite din partea guvernelor de la Londra, Paris și Roma. În ianuarie 1937 a propus Ungariei începerea unor negocieri privind dreptul acesteia la înarmare. Se cerea, în schimb, ca guvernul de la Budapesta să-și asume obligația de neagresiune față de statele din Mica Înțelegere.

Această inițiativă dovedea un bizar complex de inferioritate din partea liderilor Micii Înțelegeri. Cele trei state aveau împreună o suprafață de circa 683.000 km pătrați și o populație de 50 milioane de locuitori, în timp ce Ungaria avea o suprafață de 93.000 km pătrați și 9 milioane locuitori.

O explicație poate fi eficacitatea propagandei externe maghiare și capacitatea liderilor de la Budapesta de a se asocia cu marile puteri, aflate în plină ofensivă – Germania și Italia.

Guvernul Ungariei nu a dat curs propunerii primite și a venit cu o variantă proprie: necesitatea de a trata cu fiecare țară în parte; un angajament similar de neagresiune din partea celor trei țări; minoritatea maghiară din România, Cehoslovacia și Iugoslavia să primească noi drepturi, bucurându-se de un „regim special”, prin care puteau depăși prevederile constituționale din aceste state.

În fond, Budapesta urmărea – la sugestia Berlinului (Hitler îi spusese lui Horthy în august 1936 că Germania urma să atace Cehoslovacia, iar Ungaria va avea beneficii teritoriale) – să nu-și asume angajamente concrete și să submineze unitatea Micii Înțelegeri.

Reprezentanții României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au dezbătut aceste propuneri la insistența lui Eduard Beneș. Simțind „aerul tare” pentru țara sa, care venea dinspre Berlin, ministrul de externe al Cehoslovaciei declara la 22 februarie 1938: „Ar fi bine să ajungem cât mai curând la o înțelegere cu Ungaria, care ar deveni aliata noastră naturală”. 

Diplomatul respectiv dădea dovadă de o naivitate greu de înțeles, știut fiind că Ungaria își făcuse din revizuirea Tratatului de la Trianon esența politicii sale externe și nu putea deveni „aliata” naturală a unor țări pe care urmărea să le destrame.

Punctul de vedere susținut de Eduard Beneș a fost însușit de Consiliul Permanent al Micii Înțelegeri în ședința desfășurată la Sinaia în zilele de 4-5 mai 1938. În comunicatul dat publicității se anunța că Mica Înțelegere a decis continuarea tratativelor cu Ungaria, în vederea „stabilirii unui regim de înțelegere și de încredere în bazinul dunărean”.

Într-adevăr, negocierile au continuat, finalizându-se cu un comunicat publicat în ziua de 23 august 1938, simultan la Bled (Iugoslavia) și Budapesta.

Comunicatul avea următorul conținut: 

„Negocierile în curs de anul trecut între Ungaria de o parte, și România, Iugoslavia și Cehoslovacia pe de altă parte, inspirate de dorința comună de a netezi terenul de elementele ce ar putea împiedica dezvoltarea raporturilor de bună vecinătate între Ungaria și aceste trei state, au permis să se realizeze acorduri preliminare. Aceste acorduri comportă recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria, în materie de înarmări, și renunțarea reciprocă la orice recurgere la forță între Ungaria și statele în chestiune.

În cursul negocierilor care au precedat realizarea acestor acorduri, toate celelalte chestiuni, a căror soluție ar putea influența în mod favorabil raporturile dintre statele dunărene au făcut de asemenea obiectul unui examen aprofundat și binevoitor. S-au prevăzut și declarații care să precizeze atitudinea statelor sus menționate în ce privește aceste chestiuni, dar ele nu au putut fi fixate în forma lor definitivă. Se speră că atunci când aceste dificultăți vor fi înlăturate, negocierile privitoare la aceste chestiuni vor fi duse la bun sfârșit și că, odată acordurile realizate, declarații în chestiune vor fi publicate simultan”.

Dincolo de formulările „diplomatice” din acest text, o concluzie se impune: Ungaria nu s-a conformat prevederilor din Tratatul de la Trianon privind dezarmarea sa, iar România, Cehoslovacia și Iugoslavia – la sugestia Marii Britanii, Franței și Italiei – au acceptat încălcarea acestuia.

Mai mult decât atât, s-a decis „recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria în materie de înarmări”.
„Realismul” și „inteligența” acestei politici s-a văzut în perioada următoare, când victime ale revizionismului maghiar, sprijinit de Germania și Italia. au devenit mai întâi Cehoslovacia (noiembrie 1938), apoi România (august 1940) și Iugoslavia (1941).

Din cele prezentate, se desprind câteva concluzii:

– Istoria își urmează cursul său implacabil, oferind o lecție celor care în 1939 „au dat foc Europei”. Peste puțin timp, „roata” s-a întors. Politicienii de la Paris și Londra, care adoptaseră o atitudine capitulardă, au fost măturați de pe scena istoriei, Mussolini a fost ucis, Hitler s-a sinucis, iar Horthy a luat drumul exilului.
– Toată propaganda revizionistă desfășurată de Ungaria, toate pregătirile militare și toate jertfele făcute de unguri în războiul din 1941-1945 au fost în zadar.
– Prin Tratatul de la Paris din 1947, granițele Ungariei au redevenit cele stabilite la Trianon, care a fost, încă odată, validat de istorie.

Publicitate

ZIUA DE 8 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 8 iunie în istoria noastră

1593: S-a născut în Ungaria centrală,la Szerencs, Comitatul Zemplén, principele Transilvaniei (între anii 1630–1648), Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász; d.11 octombrie 1648, Alba Iulia, Principatul Transilvaniei.

În timpul domniei sale, Principatul Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană a trecut printr-o epocă de înflorire economică, de afirmare politică și culturală și de întărire a puterii centrale. A promovat o politica absolutistă care a fost dublată de tendința de răspândire a calvinismului. A sprijinit folosirea limbii materne în liturghie și în învățământ, nu numai în cazul comunității maghiare, dar și în cazul românilor și sașilor.

La îndemnul lui și pe cheltuielile Principatului s-a tipărit în tipografia domnească de la Alba Iulia prima traducere completă a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, cunoscut și sub denumirea de Biblia Rakocziana.

De numele lui se leagă înființarea în 1669 a sistemului educațional elementar în limba română, bazat pe școli primare („népiskola”), după ce soția lui, Zsuzsanna Lorántffy a înființat prima școală românească medie la Făgăraș (1657).

1668: La puţin timp după înscăunarea noului mitropolit Teodosie al Ungro-Vlahiei, în timpul domnitorului Radu Leon, s-a hotărât oficial ca biserica din Dealul Viilor din Bucureşti să devină Catedrală mitropolitană.

Această calitate şi-a păstrat-o până în anul 1925 când, prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, a devenit Catedrală patriarhală.

Ctitorie a voievodului Ţării Româneşti Constantin Şerban Basarab (1654-1658), construcţia, începută în anul 1656, a fost sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău.

1838: În București, a fost deschisă la Colegiul Sf. Sava prima bibliotecă publică,indirect succesoare a Bibliotecii Mitropoliei Țării Românești, a fost stabilită conform Regulamentului Organic, la 1 iulie 1831.

S-a constituit prin legea Regulamentul școlilor din 1833, iar la 1836 Eforia Școalelor a elaborat și a pus în aplicare primul Regulament de organizare și funcționare a unei biblioteci publice românești.

Potrivit acestui act normativ, Biblioteca Sf. Sava (aproximativ 1000 de volume), urma să fie deschisă publicului 5 ore zilnic, iar custodele era însărcinat „a şedea în sala de citit a bibliotecii nelipsit în toate aceste ceasuri, priveghind a păzi liniştea şi buna orânduială între cititori, a le da îndată cărţile, ce vor cere şi a le aşeza iarăşi la locul lor…”

Director al bibliotecii, a fost numit Gheorghe Ioanid, profesor de limba greacă la Colegiul Sf. Sava, iar Nicolae Nenovici – custode-bibliotecar, înlocuit ulterior în anul 1843, pentru că „nu se îndeamnă a se acomoda cu regulile întocmite…” 

1839: S-a născut la Bârlad, generalul  Mihail Cristodulo Cerchez; d.12 iulie 1885, Iași.

A condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin. A urmat Academia Mihăileană din Iași. S-a înrolat voluntar în armată, în anul 1855, cu gradul de cadet.

 A condus trupele din Diviziei 2 și 1 Infanterie în acțiunile de apărare de pe Dunăre. A asigurat spatele Armatei de operații și apoi încercuirea trupelor otomane de la Plevna, comandând Divizia de rezervă.

A participat la capitularea lui Osman-pașa, refuzând să primească sabia acestuia, pe motiv că nu are aprobarea Domnitorului Carol I, astfel că Osman-pașa i-a predat sabia generalul rus Ganețki.

A comandat Divizia 2 Infanterie în luptele de la Vidin. De la data de 6 septembrie 1877 a fost comandantul Armatei de Operații. A fost decorat cu: Steaua României în grad de ofițer, Virtutea Militară de aur, Trecerea Dunării, Apărătorii Independenței. A fost membru al Societății literare Junimea.

1862: A fost asasinat (20 iunie stil nou) de catre o persoana ramasa neidentificata, primul-ministru  al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu a fost seful primului guvern  instituit de Alexandru Ioan Cuza la  22.01.1862.

Foto: Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. 

La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei.

Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei – „O crimă politică perfectă”.

După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri.

În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi.

În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului.

Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.

Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.

Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie.

Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.

Foto: Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din București, sub care a fost asasinat Barbu Catargiu

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta.

În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu.

Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă.

Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat

de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate.

Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu.

Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii.

Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.

Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.

În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

1867: Împăratul Austriei Franz Joseph, încoronat la Buda, rege apostolic al Ungariei (1867-1916), a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867. Totodată el a abrogat Legea despre egala îndreptățire a națiunii române cu celelalte naționalități și religii, precum și Legea despre caracterul oficial al limbii române în Transilvania, votate de Dieta Transilvaniei de la Sibiu în 1865, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea statului  dualist  Austro-Ungaria.

Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca durată între domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și  cea a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

A  murit la 21 noiembrie  1916, la vârsta de 86 de ani la Palatul Schönbrunn din Viena  și a fost înmormântat în Cripta Imperială de la  Mănăstirea Capucinilor din Viena, după 9 zile, la 30 noiembrie.

I-a succedat la tron împăratul Carol I , iar Imperiul Austro-Ungar s-a destramat in 1918, dupa infrangerea suferita in primul razboi mondial.

1881: A demisionat Guvernul Dimitrie C. Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu, de la care a preluat guvernarea în perioada 10 aprilie 1881– 8 iunie 1881, când acesta a organizat ceremonia de încoronare a lui Carol I și a soției sale, Elisabeta, ca suverani ai României.

Când ministrul de Război a primit vot de blam în Senat, înțelegând că a pierdut sprijinul majorității parlamentare liberale, primul ministru Dimitrie C. Brătianu a demisionat.

  Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron.

Articolul 83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I.

Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881, la încheierea Pactului de familie, la a cărui definire Dimitrie C. Brătianu, a participat.

1882: S-a născut la Târgu Jiu, scriitorul şi filozoful maghiar ardelean György Ádám; (d.2 aprilie 1906, Cluj).

1884: Sunt aprobate modificarile a 25 de articole din Constitutia României din 1866.

Modificarea Constituției a fost aprobată în Cameră la 5 iunie și la Senat în 7 iunie, și a fost promulgată la 8 iunie. Legea electorală s-a aprobat în Cameră și Senat în 6 iunie și s-a promulgat la 9 iunie. Prin modificările la legea electorală, numărul senatorilor creștea de la 70 la 148, al deputaților de la 120 la 183 iar numărul colegiilor electorale se reducea de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaților.

Votarea legii a condus la ruptura definitiva dintre cele doua principale grupari ale Partidului Liberal: “bratienistii” si “rosettistii”.

1892: A decedat la București, Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (n. 1818, Pitești), diplomat și om politic român.

A fost fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele mai mare al fruntașului liberal Ion C. Brătianu. A studiat împreună cu fratele său la Paris. Câtva timp membru în comitetul internațional al revoluționarilor, stabilit la Londra, se întoarce în 1857 în patrie și devine unul din fruntașii partidului liberal.

În calitate de primar al Bucureștiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria țării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României.

Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ținut un discurs în fața a peste 30.000 de oameni.

A fost ministru la Culte și ad-interim, ulterior titular la Lucrări Publice. Sub guvernul fratelui său, Ion, de la 1876-1888, a fost mai întâi ministru al țării la Constantinopol, apoi (10 aprilie – 9 iunie 1881) devine prim ministru și ulterior președinte al Camerei.

Curând va trece la adversarii fratelui său mai mic, formând cu L. Catargi și G. Vernescu așa numita opoziție unită, care contribuie la răsturnarea cabinetului liberal în martie 1888.

Operă: Lettres hongro-roumaines, cu D. Iranyi, Paris, 1851; Lettres, Berlin, 1857; Napoleon III, București, 1873; O datorie de conștiință, 1877; Discurs, 1885; Din arhiva lui Dimitrie Brătianu, I-II, 1933-1934”

1897: La sediul ziarului „L´Indépendance Roumaine” din Bucuresti, Cinematograful “Lumiere” a prezentat in premiera primele trei subiecte de actualitati romanesti, filmate la 10 mai 1897, de catre operatorul francez Paul Menu.

Francezul Paul Menu  (1876-1973), este autorul primelor filmări din România (realizate în intervalul 10 mai – 20 iunie 1897).

” Defilarea ” a fost  un film documentar-reportaj despre defilarea militara din Bucuresti, din 10 mai 1897, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, realizat de opticianul si fotograful francez Paul Menu (1876-1973) pentru firma Lumiere (a fratilor Louis si Auguste Lumiere, cei care au aratat lumii minunea fotografiilor in miscare).

Filmul este considerat prima filmare din Romania, alaturi de alte doua filmari realizate in aceeasi zi, de acelasi cineast si legate tot de sarbatorirea zilei de 10 mai 1897. Lucrarile de laborator au fost executate la firma „Lumiere” din Lyon.

1897: S-a născut  la Șerbănești–Nenciulești, Vâlcea, actorul și regizorul român A. Pop Marțian ( Atanasie V. Popescu), scriitor, membru al Societății Scriitorilor Români; d.14 ianuarie 1969, București.

A urmat Conservatorul Cornetti din Craiova, clasa lui Al. Dem-Dan. A jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul „Maria Ventura”, Teatrul Național și Teatrul Tineretului din București. 

A fost distribuit în: Legenda funigeilor de Șt. O. Iosif și D. Anghel, Asasinul, Mândrie și amor de G. Olmet, Fata din dafin de A. Maniu și S. Froda, O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale, Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu.

A fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova, profesor, și decan o vreme, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. A primit titlul de Artist emerit.

Ca scriitor, a debutat în revista Flamura din Craiova, iar primul său volum de versuri, Serile cătunului, a apărut în 1929.

A colaborat de asemenea la publicațiile Flamura, Gândul nostru, Universul literar, Ramuri, Gândirea, Viața literară, Convorbiri literare, Rampa, etc.

1898: A încetat din viață la Govora, Vâlcea, naturalistul, medic, pedagog, diplomat și om politic, fiu al doctorului Exarchos, licențiat la Viena.

Constantin Esarcu,a fost membru corespondent al Academiei Române; (n. 5 noiembrie 1836, București).

În mai 1870 este numit director în Departamentul Cultelor. În perioada 1871-1873 a făcut parte din comitetul de conducere al Teatrului Național.

La 25 februarie 1873 lansează propunerea de constituire a edificiului Ateneului Roman și inițiază alături de Vasile A. Urechia și Nicolae Kretzulescu (Cretzulescu) campania „Dați un leu pentru Ateneu” (s-au pus în vânzare 500.000 de bilete loterie în valoare de 1 leu).

În luna noiembrie 1873 este numit Agent diplomatic la Roma. În această calitate a făcut publice numeroase documente, din arhivele orașelor Veneția, Milano, Florența sau Roma, referitoare la istoria românilor.

A fost membru al Partidului Liberal-Conservator. A reprezentat în calitate de senator politica acestui partid în Parlamentului României. A deținut funcția de ministru al Afacerilor Străine (21 februarie – 26 noiembrie 1891).

A lăsat moștenire întreaga sa avere Ateneului Român.

1905: A decedat printul Leopold Stefan Karl Anton Gustaf Eduard Tassilo von Hohenzollern Sigmaringen (n. 22 septembrie 1835), primul fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern – Sigmaringen si tatal printului Ferdinand (1865–1927), devenit  Rege al României.

Fratele său mai mic a fost Regele Carol I al României.

După revoluția spaniolă din 1868 care a detronat-o pe regina Isabella II, i s-a oferit coroana regală.

Această ofertă a fost sprijinită de prim-ministrul prusac Otto von Bismarck, dar a fost respinsă de împăratul francez Napoleon III.

Leopold a declinat oferta la presiunile franceze.

În 1861 Prințul Leopold s-a căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei și au avut 3 baieti:

– Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria,

– Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh,

– Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei.

1918: A fost instituită de regele Ferdinand I al României,prin Decretul Regal nr. 1744, medalia Crucea Comemorativă a Războiului 1916–1918.

Distincția a fost conferită tuturor participanților la Primul Război Mondial.

Pentru militarii care au participat la lupte, crucea comemorativă s-a conferit cu barete metalice pe care au fost înscrise localitățile sau zonele în care au avut loc luptele la care titularii au participat.

Decretul de instituire preciza 11 barete: Ardeal, Cerna, Jiu, Carpați, Oituz, București, Turtucaia, Dobrogea, Mărăști, Mărășești, Tg. Ocna, ulterior fiind instituite noi barete: Dunărea, Siberia (pentru Corpul voluntarilor romani din Siberia), Italia (pentru ofițerii și gradele inferioare din Legiunea Voluntarilor Români din Italia).

1922: A avut loc la Belgrad nunta  Principesei Maria-Mignon a Romaniei, cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici).

 

Logodna s-a celebrat la 20 februarie 1922, la București.

1922: A avut loc, la Belgrad, primul meci international de fotbal al echipei nationale a Romaniei (”Cupa prieteniei romano-iugoslave”).

Drumul pana la Belgrad s-a facut cu trenul. Principesa Maria, fiica lui Ferdinand si a Mariei, se casatorea cu Alexandru al II-lea.Evenimentul trebuia marcat.. N-au fost bani de deplasare. și jucatorii au pus mana de la mana, leu pe leu. Au aparut si unii „sponsori”, prinsi de microbul foot-ball-ului. Elemer Hirsch, un lord, a comandat, pe cheltuiala sa, randul de echipament, in Anglia. A tinut, expres, ca pantalonii sa aiba, la spate, buzunar in care sa incapa batista spre a-si sterge sudoarea…

Antrenor era Teofil Moraru, fost sportiv de performanta, campion la aruncarea greutatii. Se juca in sistemul 1-2-3-5.Portar, Adalbert Ritter, de la Politehnica Timisoara. Apoi Hirsch, galantul, cel care avea sa scape de lagarul nazist dar murea, in 52, la finalul unui meci…Si Dezso Jakobi, ”romanizat” Dezideriu, de la Haggibor Cluj, echipa evreilor. .Si Guga, Rica Guga, „capitanul”, simbolul clujenilor de la „U”.

S-a terminat 2-1 pentru români , in fața a 5.000 de oameni. Jaroslav Sifer deschisese scorul, in minutul 35. Ronnay egalase, inainte de pauza.

Cu o jumatate de ora inainte ca Heinrich Retschuri să fluiere finalul meciului, Guga, pe care Ioan Chirila il considera cel mai mare jucator al vremurilor lui, puncta pentru victorie.

08.06.1922 Iugoslavia – Romania 1-2 (la pauză 1-1).

Au marcat: Sifer (penalty) / Ronnay , Guga.

Echipa Romaniei: Ritter – Szilagy, Hirsch – Jakobi, Honigsberg, Zimmermann – Guga, Frech, Schiller, Ronnay, Auer. Antrenor: Teofil Moraru

Stadion: „SK Jugoslavija”, Belgrad.

1924: S-a născut la Soroca, în Basarabia , poetul, membru al Mișcării Legionare, Alexandru (Șura) Bogdanovici, fost deținut politic în timpul regimului de dictatură comunistă; d.15 aprilie 1950, Pitești.

În 1947 s-a înscris la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din același oraș, înscriindu-se și student la Universitatea ieșeană.

Deținut politic în numeroase rânduri, în toamna lui 1948, în vreme ce era închis la Suceava, Bogdanovici a început să vorbească despre reeducare, dar nu în sensul ei violent, de mai târziu, ci sub forma unei deziceri formale de crezul legionar și înlocuirea acestuia cu idealurile comuniste.

Deși originile acestei idei rămân până astăzi necunoscute, intențiile lui Bogdanovici erau pragmatice, el vizând eliberarea înainte de termen și îmbunătățirea tratamentului deținuților, în condițiile în care mulți dintre cei care se opuseseră regimului ajunseseră deja după gratii.

Reeducarea în viziunea lui Bogdanovici includea intonarea cântecelor comuniste de propagandă și discutarea literaturii marxiste, însă majoritatea deținuților s-au opus acestei inițiative, luând-o în derâdere. A murit în închisoarea Pitești, ca victimă a reeducării , acțiune inițiată de el însuși, călcat în picioare, fără apă, incapabil să își mai controleze sfincterele și suferind halucinații.

1926: S-a născut la Iași, compozitorul român Anatol Vieru, pedagog și teoretician reprezentativ al muzicii românești clasice a secolului al XX-lea; d.8 octombrie 1998, București.

A studiat muzicologia și compozi Paul Constantinescu și Constantin Silvestri. Ulterior și-a continuat studiile la Conservatorul din Moscova (1951–1954) cu muzicianul și compozitorul armean Aram Haciaturian . În 1978 a susținut, în Cluj, teza de doctorat în Muzicologie De la moduri, spre un model al gândirii muzicale intervalice. A fost cadru didactic la catedra de Orchestrație și mai târziu la catedra de Compoziție ale Conservatorului din București, unde a parcurs toată ierarhia universitară. A fost invitat să susțină lecții și conferințe la universități din SUA, Canada, Israel, Geneva etc.

A compus peste 120 de lucrări de toate genurile, între care șapte simfonii: Oda tăcerii, La un cutremur, M. Eminescu, Exodus, Anul soarelui; opt cvartete pentru coarde; muzică de film: Când primăvara e fierbinte, Ciucurencu, Procesul alb, Brâncuși la Târgu-Jiu, Soarele negru, O sută de lei, Felix și Otilia, Marele singuratic, Întoarcerea lui Vodă Lapușneanu; numeroase concerte și piese de muzică corală, cu sau fără orchestră: Miorița (oratoriu), Scene nocturne (pe versuri de Federico García Lorca), Vocale (pe versuri de Giuseppe Ungaretti), Daniil și multă muzică de cameră.

1930: Parlamentul îl  proclama pe prințul Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, rege al României, sub numele de Carol al II-lea. 

S-a incheiat astfel  prima domnie a regelui Mihai I (inceputa la 20.07.1927, ca urmare a mortii regelui Ferdinand I, si desfasurata sub tutela unei Inalte Regente).

Principelui mostenitor Mihai i se conferea titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia ”.

1935: S-a născut la Dumitrești, Râmnicu Sărat/Vrancea  scriitorul și jurnalistul disident anticomunist Victor Frunză; d.27 iulie 2007, Aarhus, Danemarca.

A urmat facultatea de ziaristică din București și facultatea de ziaristică a Universității „Lomonosov” din Moscova. A lucrat ca redactor și realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română, apoi la Televiziunea Română. A fost profesor de jurnalism audio-vizual la Facultatea de Ziaristică în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu” București. În 1978 a publicat prin intermediul agenției de știri Reuters o scrisoare critică la adresa regimului de dictatură din RSR.

Anchetat și apoi expulzat din țară în 1980, s-a stabilit, împreună cu soția și fiul său, la Århus, Danemarca. A înființat editura Nord, a editat revista de studii asupra fenomenului politic românesc Alergătorul de la Marathon. A publicat o seamă de lucrări politice și istorice, între care eseurile consacrate drepturilor și libertăților omului, Pentru drepturile omului în România, și ampla lucrare istorică consacrată comunismului românesc Istoria PCR.

După 1989, a revenit în România, unde a tipărit o ediție jubiliară a poeziilor lui Mihai Eminescu. Pe lângă publicațiile editoriale de mai sus, a fost autorul unor volume de versuri: Globul din stânga; proză: Privegheați lângă privighetori; proză turistică: Muzeu Sentimental; teatru: Marea gară nouă; istorie: Istoria stalinismului în România, Istoria comunismului în România. Cea mai recentă apariție editorială: Destinul unui condamnat la moarte: Pamfil Șeicaru. A fost membru fondator al Alianței Civice, membru în Consiliul Național, membru al Senatului AC.

1936: Catastrofa din Cotroceni

La a sasea aniversare a “Restauratiei”, spectacolul omagial dedicat lui Carol al II-lea, de pe platoul Cotrocenilor s-a transformat intr-o tragedie dupa ce o tribuna s-a prabusit.15 oameni au murit, alte sute au fost raniti. Presa a relatat ca in tribuna care avea capacitatea de 1.000 de persoane, au fost inghesuite 5.000.Ziua Restauratiei se sarbatorea la 8 iunie. Restauratia desemna revenirea pe tron a lui Carol al II-lea, care isi pierduse drepturile de succesiune la tron in 1926.

In scurt timp, un ziar titra O EDITIE SPECIALA DESPRE CATASTROFA DIN COTROCENI. Scurtul text scris cu litere foarte mari spunea ca la sarbatorirea zilei tineretului, din 8 iunie, s-au prabusit o peluza si o tribuna și că „sunt trei morti si peste 100 de raniti”.(Ulterior, numarul ranitilor a fost estimat în presa de la 150 la circa 600, internati în peste 15 spitale din Bucuresti). 

1938: Moare la Bucuresti, Ovid Densusianu, filolog, folclorist, istoric literar si poet; ( n. 29  decembrie 1873, Fagaras).

Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938, publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor).

A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul si etnografia, fiind  unul dintre fondatorii școlii lingvistice de la București. 

În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

 

A fost   membru titular al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

In 1923 a fost  ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie, iar in 1924  devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris.

A iniţiat convocarea unui Congres al filologilor românila care a susţinut  comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere (1925).

1939: S-a născut la Fâșca–Vârciorog, Bihor,cântăreața de muzică populară și profesoară de limba latină, Florica Ungur;d. 4 august 2011, Oradea.

A urmat Școala Populară de Artă, apoi a absolvit cursurile Universității din București, secția Limbi clasice (latină și greacă veche) și a fost profesoară de latină în liceu.

Interpreta a reușit să culeagă, să interpreteze și să înregistreze peste 150 de melodii de o valoare inestimabilă pentru sufletul românesc.

A înregistrat primul disc Electrecord în anul 1970, la vârsta de 31 de ani.

A mai înregistrat încă nouă discuri, cinci casete audio și un CD.

A colaborat cu mari orchestre, ansambluri și dirijori, a participat ca invitată la cele mai mari festivaluri de folclor din țară și din străinătate, a avut emisiuni și înregistrări la toate posturile naționale de televiziune.

https://www.youtube.com/results?search_query=florica+ungur

1948: Prin Decretul prezidențial nr. 76/8 iunie 1948 privind transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române, Academia Română a fost desființată, înființându-se în schimb o instituție complet nouă, subordonată direct Consiliului de Miniștri, sub numele de Academia Republicii Populare Române. Decretul a intrat în vigoare a doua zi, 9 iunie. Conform prevederilor decretului, nu era vorba despre o transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză care să prevadă o continuitate între cele două instituții.

La 12 august al aceluiași an, a fost publicat și Statutul de organizare și funcționare a Academiei RPR. A fost organizată în șase secțiuni și 25 de subsecțiuni, punând accent pe științele exacte și aplicate și marginalizând științele socio-umane. În art. 3 al decretului se specifica în mod expres: „Nu pot fi membri ai Academiei RPR persoane care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și reacțiunii, dăunând prin aceasta interesele țării și ale poporului”.

Au fost înlăturați 113 membri ai Academiei Române (26 titulari, 58 corespondenți și 29 de onoare), aceștia fiind epurați din secțiile Academiei Române. Între aceștia se aflau mari nume ale culturii și științei românești: Lucian Blaga, Ioan A. Bassarabescu, Mihai Codreanu, Adrian Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Bănescu, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Scarlat Lambrino, Alexandru I. Lapedatu, Ioan Lupaș, Constantin Marinescu, Ștefan Meteș, Ion I. Nistor, Petre P. Panaitescu, Zenovie Pâclișanu, Radu R. Rosetti, Teofi l Sauciuc-Săveanu, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Nicolae Bagdasar, Petre P. Negulescu, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Grigore Tăușanu, Simion Mehedinți, Mihai David, Vintilă Mihăilescu, Nicolae Al. Rădulescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Victor Bădulescu, Mircea Cancicov, Ion I. Lapedatu, Ion Răducanu, Victor Slăvescu ș.a.

1964 : S-a parafat la București Acordul din 30 noiembrie 1963 privind realizarea și exploatarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier, pe fluviul Dunărea, publicat în Buletinul Oficial nr. 7/8 iunie 1964, dată la care a intrat în vigoare.

1967: A decedat  la Iași, poeta română  Otilia Cazimir (Alexandrina Gavrilescu); (n. 12 februarie 1884 in localitatea Cotu Vameş, judeţul Neamţ).

 

A debutat în anul 1912 în revista Viaţa românească, cu poezie, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicaţia Însemnări ieşene.

Cel dintâi volum de poezii, Lumini şi umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura ” Viaţa Românească ” , urmează volumul de versuri „ Fluturi de noapte” , Editura „Cartea Românească”, 1927, carte premiată de Academia Română şi de comitetul ” Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicaţiile Însemnări ieşene, Adevărul literar şi artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iaşul nou, Iaşul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica şi altele.

Între anii 1937 – 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă şi sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă şi sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ş.a.).

A  primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii (1954), cl. I (1964).

1972 : S-a născut la Arad , muzicianul solistul trupei Cargo.

Cântă de la vârsta de 13 ani, inițial la baterie, un an mai târziu începându-și activitatea ca vocalist, de atunci urmând aproximativ 22 de ani de studii canto și tehnici vocale, fiind autodidact. Cântă și la chitară, bas, clape și altele, însă abilitățile de instrumentist nefiind perfecționate, se axează în special pe compoziție. A debutat cu trupa de cartier, ABIS, în 1992, a intrat pe postul de vocalist în trupa Sibiană RIFF, cu care a participat la Festivalul Internațional Rock ’92 de la Arenele Romane din București, alături de toate marile nume din rock-ul românesc, iar în 1994 înregistrat la Cluj, împreună cu trupa RIFF albumul Doi străini, care include 12 piese.

În 1995, a părăsit trupa RIFF, după ce a cântat împreună cu Cargo într-un concert de susținere pentru Ovidiu Ioncu Kempes care suferise un accident de motocicletă; după acest concert, a rămas în trupa Cargo pentru a-l suplini pe Kempes până la refacerea acestuia, iar după ce acesta s-a refăcut îndeajuns pentru a reveni pe scenă, a rămas pe post de vocea a 2-a și chitarist-armonie.

În 2003, Kempes a plecat în Australia, iar Baciu a rămas vocalist principal al trupei. În anul 2007 trupa Cargo, avându-l ca vocalist pe Adi Igrișan, a înregistrat 22 de piese pentru albumul aniversar XXII.

1990: A aparut primul numar al revistei “Romania Mare”, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor.

1992:  S-a deschis piaţa valutară în România.

1992: Parlamentul României a adoptat, în şedinţa comună a celor două Camere, Legea privind alegerea preşedintelui României.

1999:A fost publicată „Declaraţia de la Cluj”, semnată de mai mulţi intelectuali ardeleni, care s-au pronunţat pentru iniţierea unor dezbateri publice despre perspectivele unei autonomii administrative – pentru Transilvania şi Banat, cu adunări legislative regionale care să reprezinte în viitor o alternativă reală la modelul statului centralizat.

2001: Guvernul a adoptat un proiect de modificare a Codului Penal, prin care abroga articolul 200, referitor la relaţiile homosexuale.

2007: Filmul „California Dreamin’ (nesfârşit)” al regretatului regizor Cristian Nemescu a obţinut un premiu special la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Ibiza, desfăşurată între 29 mai şi 7 iunie.

Foto: Cristian Nemescu, regizor și scenarist român din „noul val” cinematografic, nascut pe 31 martie 1979,  si decedat la numai 27 de ani intr-un groaznic accident de masina pe 24 august 2006 alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu (28 de ani)si si taximetristul Dumitru Arustei (24 de ani).

Cristian Nemescu a terminat Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti in 2003. In putinii sai ani de viata, Cristian Nemescu a câștigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York( pentru Poveste la scara C), Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public’s Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania. Filmul „California Dreamin” a primit in mai 2007 premiul „Un certain regard ” la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes.

La 28 mai 2007, președintele României  i-a acordat  post mortem printr-un decret, Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler, „pentru contribuția remarcabilă la promovarea cinematografiei românești”.

2007: Comisia Juridică şi pentru Drepturile Omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat, la Paris, raportul elaborat de Dick Marty privind închisorile CIA.

Raportorul special al Consiliului Europei, Dick Marty, a dezvăluit că în Polonia şi România au existat centre de detenţie ale CIA între 2002 şi 2005, cu acordul preşedinţilor celor două ţări.

2007: Actorul Adrian Pintea a murit la Spitalul Clinic Fundeni din Bucureşti, unde fusese internat din cauza unor probleme grave de sănătate. (filme: „Iancu Jianu, zapciul”, „Pădureanca”, „Iancu Jianu, haiducul”); (n. 9 octombrie 1954).

2008: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan a fost întronizat Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Catedrala Mitropolitană din localitate.

Foto: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan (stânga) şi Patriarhul Daniel (dreapta)

Scaunul de mitropolit al Moldovei şi Bucovinei  rămasese vacant după ce, în 12 septembrie 2007, IPS Daniel a fost validat în funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

 Ceremonia de întronizare a avut loc în Catedrala mitropolitană din Iaşi, după slujba Sfintei Liturghii, săvârşită în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de către un sobor de 32 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Un prim moment din cadrul acestei ceremonii a fost citirea gramatei patriarhale de întronizare, de către Preasfinţitul Vincenţiu Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

A urmat apoi cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care s-a referit la misiunea noului mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

 2014: A decedat în Italia, actrița italiana de origine română Veronica Lazăr; (n. 16 octombrie 1938, București).

A debutat în filmul lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris (1973), apărând apoi în filme ca Luna (1979), Cerul ocrotitor (1990) sau Besieged (1998).

Lazăr este probabil cunoscută mai ales  pentru rolul demonicei Mater Tenebrarum din filmul lui Dario Argento, Inferno (1980). 
S-a căsătorit cu actorul italian Adolfo Celi în 1966 cu care a avut  doi copii: regizorul Leonardo Celi și actrița Alessandra Celi.

Ultimul său rol a fost în filmul lui Bertolucci, ”Eu și tu”, în 2012.

2016 : A încetat din viață istoricul și criticul literar Henri Zalis, prozator, memorialist și traducător;  (n. 21 mai 1932, București ).

S-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din București (1951-1955), unde l-a avut ca model pe profesorul Tudor Vianu, care i-a insuflat pasiunea de a citi marile creații ale literaturii române și universale; îi va dedica ulterior o biografie interesantă și valoroasă.

A obținut titlul de doctor în filologie al Universității din București cu teza Aspecte și structuri neoromantice (1973). După absolvirea facultății, a lucrat ca redactor (1955-1958) și corector (1959-1962) la revista Gazeta literară, bibliotecar (1963-1967), documentarist (1967-1972), redactor (1973-1979) și cercetător științific la Biblioteca Centrală Universitară din București (1979-1987)

A urmat stagii de specializare în Franța (1979; 1980) și Elveția (1981; 1991). S-a pensionat în anul 1987.

2020: A decedat la București, actorul și cântărețul român Costin Mărculescu; (n. 29 iunie 1969, Craiova.

A debutat in televiziune in anul 1984, la vârsta de 15 ani, în doua piese TV “Misiune speciala” si “Ecaterina Teodoroiu”, iar in Cinematografie in 1985 in filmul regizoarei Cristiana Nicolae “Al patrulea gard langa debarcader”, in 1986 a avut sansa sa fie distribuit in cel mai bine vandut film romanesc din istorie, in regia lui Nicolae Corjos, celebrul “Liceenii” alaturi de Stefan Banica Jr., Oana Sarbu, Mihai Constantin, etc.

A absolvit Academia Nationala de Teatru si Film I.L. Caragiale promotia 1989 – 1993. A fost invitat in sute si sute de emisiuni de divertisment pe toate posturile de televiziune in calitate de actor sau cantaret. A scos 7 videoclipuri muzicale difuzate de posturile de specialitate.

A colaborat cu mai multe Teatre sustinand peste 2000 de spectacole in tara si in strainatate jucand impreuna cu mai multi actori ca Florin Piersic, Misu Fotino, Alexandru Lulescu, Dem Radulescu, Nicu Constantin, Tamara Buciuceanu, Emil Hossu, etc.

La 30 mai 1999 a pus bazele Scolii Artistice de Modelling si Dans Sportiv Compania de Manechine si Fotomodele Costin Marculescu.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Aducerea moaștelor Sfântului Teodor Stratilat

Sfantul Teodor Stratilat este praznuit pe 8 februarie, in vreme ce pe 8 iunie facem pomenirea mutarii sfintelor sale moaste din cetatea Eracliei in Evhaita. Sfantul Teodor Stratilat a vietuit la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. A fost supus la multe chinuri pentru ca a refuzat sa aduca jertfa idolilor.

Dupa cinci zile de temnita, a fost rastignit asemeni lui Hristos. I-au fost pironite mainile si picioarele, iar trupul i-a devenit tinta tinerilor arcasi.

Noaptea, ingerul Domnului l-a coborat de pe cruce si l-a facut sanatos. In urma acestei minuni, multi pagani s-au convertit la crestinism. I s-a taiat mai tarziu capul, din porunca imparatului Liciniu.

Amintim ca inaintea muceniciei sale, Sfantul Teodor a lasat urmatoarele porunci in testamentul pe care i l-a lasat lui Varus, ucenicul sau: „In Evhaita sa ingropi trupul meu, in pamantul stramosilor mei.”

Sfantul Anastasie din Sinai a scris despre o minune a icoanei Sfantului Teodor: In orasul Karast de langa Damasc se afla o biserica inchinata Sfantului Teodor Stratilat.

Cand Saracinii au cucerit Damascul, un grup de saracini s-au instalat in biserica cu nevestele si copiii lor.

Acolo, in fresca, se afla pictat chipul Sfantului Teodor. Unul dintre saracini a tras cu o sageata si a lovit chipul Sfantului in fata. De indata, din fata Sfantului a inceput sa curga sange. Curand dupa aceea, toti saracinii aceia au pierit in acea biserica.

Sfantul Teodor Stratilat este praznuit pe 8 februarie, in vreme ce pe 8 iunie facem pomenirea mutarii sfintelor sale moaste din cetatea Eracliei in Evhaita. Sfantul Teodor Stratilat a vietuit la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. A fost supus la multe chinuri pentru ca a refuzat sa aduca jertfa idolilor.

Dupa cinci zile de temnita, este rastignit asemeni lui Hristos. I-au fost pironite mainile si picioarele, iar trupul i-a devenit tinta tinerilor arcasi.

Noaptea, ingerul Domnului l-a coborat de pe cruce si l-a facut sanatos. In urma acestei minuni, multi pagani s-au convertit la crestinism. I s-a taiat mai tarziu capul, din porunca imparatului Liciniu.

Amintim ca inaintea muceniciei sale, Sfantul Teodor a lasat urmatoarele porunci in testamentul pe care i l-a lasat lui Varus, ucenicul sau: „In Evhaita sa ingropi trupul meu, in pamantul stramosilor mei.”

Sfantul Anastasie din Sinai a scris despre o minune a icoanei Sfantului Teodor: In orasul Karast de langa Damasc se afla o biserica inchinata Sfantului Teodor Stratilat.

Cand Saracinii au cucerit Damascul, un grup de saracini s-au instalat in biserica cu nevestele si copiii lor.

Acolo, in fresca, se afla pictat chipul Sfantului Teodor. Unul dintre saracini a tras cu o sageata si a lovit chipul Sfantului in fata. De indata, din fata Sfantului a inceput sa curga sange. Curand dupa aceea, toti saracinii aceia au pierit in acea biserica.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/08/o-istorie-a-zilei-de-8-iunie-video/

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. worldwideromania.com ;
7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
9.  Istoria md.;
10. Cinemagia.ro;
11. CreștinOrtodox.ro.
12. http://www.historia.ro

VIDEO: O ROMÂNIE SUD-DUNAREANĂ – PRINCIPATUL AROMÂN AL PINDULUI

 

 

 

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene a Albaniei în 1917.

A fost cunoscut  ca republica armână de o zi !

 

 

 

Restaurarea unei Regiuni autonome armâneşti  în Grecia, conform legislaţiei europene, ar fi un pas necesar pentru protejarea identitatii minorităţii aromâne din Balcani si salvarea ei de la dispariţie.

 

 

 

Pe harta administrativa a Principatului de Pind (1941-1944), al cărui fondator a fost principele Alcibiade Diamandi, se observă că teritoriul acestuia avea ieşire  la Marea Adriatică, în dreptul insulei Corfu şi  mai cuprindea de asemenea o zona din sudul Albaniei  evidenţiată cu maro pe hartă, iar cu  galben, partea din Grecia de azi.

Steagul Principatului  Pindului era  constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru.

 

 

 

 

 

 

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii stranse cu Romania .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române încadrată în centru.

 

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimente alb-negre din centru, făcând trimitere simultan şi la culorile portului popular aroman din munţii Pindului.

 

Nici acest drapel nu a fost de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

 

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării.

 

 

 

 

 

 

A mai existat şi steagul verde cu cruce roşie răsturnată ,ce aminteste de steagul sudiştilor americani, cu  diferenţa ca acela era cu roşu şi albastru.

 

 

 

 

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. 

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică a Pindului.

Deşi statul nou format a supravieţuit doar o singură zi el a semnalat începuturile eforturilor de emancipare a aromanilor în epoca moderna.

O nouă încercare a avut loc după capitularea armatei elene în faţa germanilor, în primăvara lui 1941, după divizarea  administrativă a Greciei, cînd  Diamandi a format organizaţia  naţionalistă denumită A 5-a Legiune Romană, cu sprijinul autorităţilor italiene, care a  constituit   structura de  putere pe care s-a sprijinit Principatul Autonom al Pindului.

Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

 

 

 

 

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, a fost un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, prin poziția sa de împotrivire la elenizarea comunității aromâne din regiune.

 

 

 

În  1912 Diamandi a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, a cerut italienilor și României să fie susținută organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului” și a primit în mod clar un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni, care urmau să se retragă din Pind.

Alchiviad Diamandi , un charismatic politician anti-grec şi propagandist aromân din Samarina, încă din primul război mondial. În 1917, cu sprijinul trupelor italiene înfiinţează în sudul Albaniei, Republica Pindului şi în nord Republica Korcea (oraş aromânesc, care în prezent este înfrăţit cu municipiul Cluj-Napoca), — state autonome sub protectorat italian.

După primul război mondial, pentru a nu fi ucis de poliţiile albaneze şi greceşti fuge la Roma unde devine un apropiat, şi un membru, al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

 

După retragerea Italienilor, el a devenit în 1926  consul al României la Saranda, în Albania.

De acolo, el a plecat la Roma—unde s-a implicat în mișcarea politică a lui Benito Mussolini.
După ce  a contactat de legația României și i-a fost emis un pașaport românesc, a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene în 1927 pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor.

 

În octombrie 1940, Italia fascistă a invadat Grecia, dar trupele elene resping în Albania forţele italiene slab dotate. Nemţii care pregăteau invazia în Rusia intervin în aprilie şi mai 1941 şi ocupă rapid nordul Greciei. Italienii preiau controlul Chamariei pe care o dau  Albaniei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei.

Aici, în aceste teritorii, trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de membrii, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”. Această populaţie a sprijinit moral şi militar invazia italiană considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu invadatorii de la Roma.

 Mussolini înfiinţează în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Dimandi îşi dă seama că Principatul Pindului şi Voievodatul Macedoniei, fiind recunoscut numai de Italia, trebuie să-şi întărească statul internaţional, prin recunoaşterea de către România.

La 1 martie 1942, Diamandi a emis un manifest amplu care a fost publicat în presa locală și republicat de Stavros Anthemides în 1997 (într-o carte despre vlahii Greciei ).

Manifestul a fost  semnat de numeroși intelectuali si  lideri aromâni (vlahi) din Grecia şi din străinatate.

În România, acesta a fost co-semnat de Veria, născut George Murnu, profesor la Universitatea din București.

Diamandi s-a deplasat la București, și împreună cu George Murnu au avut o întâlnire la Sinaia cu conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu (el însuși cu rădăcini aromâne) şi cu premierul Mihai Antonescu, în timpul căreia a fost discutat Statutul Principatului Pindului și  propunerea ca noul principat să intre sub suveranitatea Coroanei României (ca „stat liber” asociat), cu un principe numit de către România , văzut ca un stat frate mai mare.

Diamandi, ca Principe, ar fi  avut  atunci dreptul de a participa la Consiliile de Coroanî. Acest deziderat nu s-a realizat.

Antonescu a refuzat propunerea, poate de teama unor complicaţii internaţionale cu Ungaria, Bulgaria şi guvernul Greciei ocupate.

În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară slavă macedoneană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui regat al Macedoniei care ar fi urmat sa renască, însă nu există dovezi care să ateste că acesta ar fi acceptat oferta.

 Alcibiades a fost un patron al artelor, el însuși fiind sculptor amator.

In al doilea an al ocupației italiene, acțiunile de gherilă ale Rezistenţei grecesti sprijinite de anglo-americani, au izbucnit în zona.

 Alcibiade a fost nevoit să abandoneze tronul şi să se refugieze în România în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, in vreme ce italienii il credeau a fi  un agent al intereselor româneşti în Balcani.

A  fost arestat de poliția română la 21 februarie 1948 şi a murit în Prefectura Poliției din Bucureşti o lună mai târziu.

Succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolae Matuși (Nicolaos Matussi), un avocat aromân lider al mișcării politice și paramilitare ”Legiunea Romană” în Grecia Centrală, născut în Samarina în munții Pindului. El a încercat  realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes.

După ce aliații italieni au părăsit regiunea fiind înlocuiți de  germani,  a crescut rezistența grecilor în zonă, fapt care a dus Legiunea Romană spre colaps. El a plecat la Atena, dar a fost obligat să se refugieze în România în anul următor.

Când Axa s-a prăbușit, iar România a trecut sub influență sovietică, Matuși a fost condamnat în România Comunistă la 20 de ani de detenţie la canalul Dunăre- Marea Neagră.
În 1964, la cererea guvernului elen, a fost extrădat în Grecia, unde a fost judecat, sub acuzaţia de înaltă trădare (ca mulți alţi membri ai „Legiunii Romane”, condamnaţi imediat după război, în 1945-1947).

La această instanță, cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război. În 1976 drepturile civile i- au fost complet restaurate de către un tribunal grec şi până la moartea sa, în 1981, el a trăit în Atena.

Spre sfârşitul lui 1942, forţele de ocupaţiei italiene care iniţial favorizau colaborarea cu elementele aromâne şi albaneze ale populaţiei şi-au schimbat brusc poziţia faţă de slavii macedoneni.

Conform unei surse a fostului serviciu de informaţii bulgar din epoca pre-comunistă, această schimbare de atitudine s-a datorat intervenţiei la cel mai înalt nivel în Roma, a lui Ivan Mihailov, liderul VRMO, intervenţie realizată prin intemediul lui Ante Pavelic, şeful statului croat.

Drept urmare, titlul a fost oferit apoi  Principelui Julius din familia Cseszneky de Milvány, un aristocrat ungaro-croat  cu rădăcini aromâne,  deşi nu şi-a asumat niciodată puterea în mod efectiv.

 

 

Foto :  Contele Gyula Istvan Cseszneky de Milvany et Csesznek a fost un aristocrat maghiar, născut din mamă aromâncă (Maria Hangiac, fiica unui bogat negustor de cereale), a cărui familie a locuit un timp pe proprietăţile de la Csorvás, în Bichiş.

 

 

Aflat în serviciu italian, Cseszneky Gyula a guvernat nominal principatul Pindului sub titulatura de Voievod Iulius I Gyula (vezi aici), între august şi septembrie 1943.

„Voievodul” ungur al Pindului a murit în 1970, în Brazilia.

Datorită situației politice și militare haotice, nu s-au stabilit regulile de succesiune. Oricum se pare că principatul era o monarhie electivă, iar nu una ereditară.

 În ciuda inexistenţei acestei dovezi, un succesor al său la cârma Principatului Autonom al Pindului, Julius I, a ataşat titulaturii sale şi pe cea de Voievod al Macedoniei.
Orice umbră de autoritate care mai exista în Principat, a încetat brusc odată cu capitularea italienilor în 1943, în urma căreia germanii au preluat controlul teritoriului.

Ultimul „guvernator” al principatului a fost comandantul M. Hatzi, recunoscut de autorităţile germane în 1944 drept lider al adepţilor locali ai ceea ce mai rămăsese din Axă.
Statul şi-a încetat existenţa de facto, odată cu retragerea forţelor germane din Grecia (ironic, determinată de lovitura de stat din …România).

Scurta istorie.

Teritoriul a facut parte din provincia romana Dacia Mediteraneana, apoi din imperiul Bizantin.

Dupa cea de a 4-a cruciada din anul 1204 , face parte din imperiul latin oriental al imparatului Baldovin, cel care este infrant la Adrianopol de regele romano-vlahilor Ionita Caloian .

Dupa 1250 este pomenit in cronici grecesti ca facand parte din Marea Valahie(Megale Vlachia)cu conducatori si armata proprie.A fost parte din domeniul principilor Cantacuzino, iar in anul 1346 cand Ioan Cantacuzino ajunge imparat la Constantinopol teritoriul face parte asociat in imperiul serbilor pana in 1377 .

 Ultimul principe numit si “Cezar al Valahiei” a fost Alexie Anghel, contemporanul lui Mircea cel Batrân.
Din 1394 regiunea va face parte din imperiul turcilor,  sub denumirea turceasca de Rumelia (adica Romania, Ţara Romanilor) păstrând o autonomie şi o armată proprie care a participat la asaltul turcilor de la Viena, fapt menţionat în cronicile vremii.
Din anul 1881,  va intra in administratie comuna cu celelalte teritorii greceşti eliberate de sub turci, şi îşi va recapata temporar independenţa in 1941.

Reintra în organizarea administrativa a Greciei dupa cel de-al doilea razboi mondial, pâna azi.

 

 

 

 

 

 

  

 

Harta Balcanilor

 

Surse: terravalachorum.ro, Napoca News , blogul Noua Dreapta,Wikipedia.ro

 

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR – PĂRINTEASCA DIMÂNDARE