CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SARPELE ASCUNS IN CASA NOASTRA

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

În Republica Moldova românofobia este întreţinută de mai multe mijloace mass-media de limbă rusă. Mai jos prezentăm titlurile, cu referinţă la România, publicate de portalul rusesc AVA.MD (http://ava.md/) în perioada 1 februarie-15 martie 2011.

1 februarie 2011: Pentru fericire deplină românii au nevoie de echipament special pentru înăbuşirea rebeliunilor.

7 februarie 2011: Autorităţile româneşti refuză expertiza psihiatrică.

11 februarie 2011: România este campion european la contrabanda de ţigări.

11 februarie 2011: În România la un loc de lucru pretind 100 şomeri.

14 februarie 2011: Republica Moldova renunţă la serviciile de eurointegrare oferite de România.

14 februarie 2011: Consilierul preşedintelui României propune legalizarea prostituării.

15 februarie 2011: Cum deputatul roman Mazilu şi-a păcălit fraţii moldoveni.

16 februarie 2011: Ce mănâncă românii ? (răspuns: românii trec la fasole).

20 februarie 2011: ROMPETROL-ul iar a ridicat preţurile la benzină.

23 februarie 2011: Mafia românească a ţigărilor.

25 februarie 2011: Românii şi bulgarii sunt cei mai săraci europeni.

26 februarie 2011: Ungurii din România au revenit la chestiunea autonomiei teritoriale.

28 februarie 2011: Arestarea vameşilor români a lovit în moldoveni.

5 martie 2011: În România tirajul ziarelor a scăzut cu 25 %.

8 martie 2011: Piaţa neagră deţine 75 % din comerţul de peşte din delta românească a Dunării.

15 martie 2011: România se va scinda ?

Concluzie: În articolele sale din perioada 1 februarie-15 martie 2011 portalul rusesc AVA.MD a asociat România (de câteva ori pe săptămână) cu următoarele idei sau noţiuni:

Rebeliune

Boli psihice

Contrabandă

Sărăcie

Republica Moldova este în contradicţie cu România

Prostituare

Românii îi păcălesc pe “moldoveni”

Fasolea – mâncarea principală a românilor

Preţurile cresc din cauza Rompetrol

Mafia

Sărăcie

Separatism

R.M. suferă din cauza României

Scădere

Piaţa neagră

Separatism, instabilitate

Notă: Intoxicarea românofobă a minoriţăţilor etnice are drept scop blocarea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.

Întrebare: Cum putem opri propaganda românofobă (ŞARPELE ascuns în casa noastră) a mass-mediilor ruseşti din Republica Moldova ?

15 martie 2011

Autor: Dr. Veaceslav Stavila

Sursa: Prut-Nistru blog

16/03/2011 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

EXTREMISMUL ANTIROMANESC SI DISCRIMINAREA ROMANILOR

ANTIROMÂNISMUL

2 martie 2011

anti

foto: radikal. ru

Antiromânismul sau românofobia este o formă de xenofobie care se poate manifesta prin discriminări şi sentimente ostile faţă de românofoni, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetăţeni ai României, indiferent de apartenenţa lor etnică, în ţările unde trăiesc populaţii româneşti.

El este o atitudine naturală de reacţiune la creşterea, în decursul secolelor, a identităţii naţionale româneşti, având tendinţa de a minimaliza această identitate, cu scopul de a-i nega posibilitatea de a reprezenta o ideologie a unui stat naţional viabil.
Antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la hărţuiri ocazionale la persecuţia instituţionalizată şi violentă.

Generalităţi

Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjoară România, precum şi în state mai îndepărtate unde trăiesc minorităţi româneşti.

 Ele pot privi atât România ca stat, cât şi formaţiunile statale din trecut, româneşti sau multietnice cu componentă românească, care sunt descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneşilor şi Dobrogea).

Xenofobii similare au existat şi împotriva altor neamuri din regiune şi din lume, mai ales acolo unde graniţle politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice.

Regatul Ungariei şi Imperiul Austro-Ungar

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice cu putere şi influenţa în viaţa socio-economică şi politică. Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară.

 Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii – Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare etc.
Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când, prin Decretul de la Turda, regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano-Catolică, astfel excluzând românii ortodocşi.

 Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobiliar era conversia la romano-catolicism. Unii nobili români s-au convertit şi au fost integraţi în aristocraţa maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.
În consecinţă, după 1366, românii şi-au pierdut treptat statutul de clasă privilegiată şi au fost excluşi din forurile de conducere ale Transilvaniei.

 Populaţia română din Transilvania nu a mai fost reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că recensămintele făcute de autorităţile ungare şi austriece au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri etnice erau minoritare. În plus, în evul mediu, românilor le era interzis să locuiască între zidurile unor cetăţi-oraşe, între care Sibiu, Braşov, Cluj, Timişoara.

Discriminarea consta şi în existenţa, în secolul al XVI-lea, unor legi care prevedeau drepturi separate pentru unguri, secui şi saşi în comparaţie cu drepturile populaţiei româneşti.
Ţărănimea română s-a revoltat de mai multe ori, cerând un tratament mai uman.

Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crşian din 1784, au fost suprimate imediat, în mod dur; de exemplu doi dintre liderii revoltei din 1784 au fost executaţi prin zdrobirea cu o roată de car. Ceilalţi ţărani erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi înspăimânta. Însă în timpul revoltei şi răsculaţii s-au dedat la atrocităţi.

După realizarea în 1867 a dualismului politic între Austria şi Ungaria, Transilvania fiind reinclus în Regatul Ungariei, autorităţile de la Budapesta au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor etnice. În Transilvania şi Banat, principala ţintă a acestei politici era populaţia română.

Prin politica de maghiarizare s-a ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru admiterea în servicii de stat, de exemplu în administraţia locală, învăţământ şi justiţie. Numărul şcolilor în limbi minoritare a scăzut continuu: între 1880 şi 1913, când numărul şcolilor cu predare exclusiv în limba maghiară aproape s-a dublat, numărul şcolilor în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit.

 Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, adesea în mod forţat, contrar voinţei celor afectaţi.
Mişcarea naţională română a trimis în 1892 împăratului Franz Josef documentul întitulat Memorandumul Transilvaniei, în care fruntaşii românilor din imperiul austro-ungar cereau ca românilor să li se acorde drepturi egale cu cele ale maghiarilor şi solicitau încetarea persecuţiilor şi a politicii de maghiarizare şi deznaţionalizare a românilor.

Memorandumul a fost ignorat, iar liderii mişcării au fost întemniţaţi pentru „trădare de ţară”. Simulacrul de proces intentat lor a făcut vâlvă în Europa acelor ani.

Imperiul rus

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti. A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele, ruseşti.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare. Procesul de rusificare a teritoriului a constat şi în colonizarea cu alte etnii aduse de pe cuprinsul Rusiei, din ţările de limbă germană şi din Imperiul Otoman: ruşi şi ucraineni, germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 Totodată populaţiei autohtone româneşti i-a fost inculcată sistematic ideea că, spre deosebire românimea din Moldova apuseană, Ardeal, Ţara Românească şi Dobrogea, moldovenimea basarabeană nu ar fi fost de aceeaşi etnie, română, şi că limba ei nu ar fi putut fi numită română.

Încă în acea perioadă, Rusia îi recunoştea populaţiei moldoveneşti din Basarabia numai identitatea „moldovenească”, nu şi cea română.

Prin această politică, procentajul populaţiei române din Basarabia în recensăminte a scăzut continuu:

Recensământ rusesc din 1817: 86% români

Recensământ rusesc din 1856: 74% români

Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea cel puţin identitatea „moldovenească”, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat în paragină bisericile moştenite de la Principatul Moldovei, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, a rusificat numeroase nume de localităţi, iar, când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta, tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluţia din 1917)

După prăbuşirea, în 1917, a imperiului ţarist rus, în Basarabia s-a constituit un „sfat al ţării” care a declarat provincia drept republică independentă (la 2 decembrie 1917).

Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germania pentru a-i preda toată partea vestică a fostului imperiu rus, iar armata rusă înfometată era dezorganizată, transformându-se în cete de jefuitori), Sfatul Ţării a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea. Trupele armatei regale române au intrat în Basarabia la 13 decembrie.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un program amplu de propagandă susţinând că România ar fi fost un stat imperialist multietnic. Basarabia a rămas parte a României până în 1940, când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.
Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS.

Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei. Kremlinul insista că România ar fi ocupat ilegal Basarabia.

 În acelaşi timp, regimul de la Moscova a susţinut în Basarabia activităţi împotriva guvernării româneşti prin agenţi bolşevici infiltraţi (vezi de exemplu răscoala de la Tatarbunar).
Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .

Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când circa 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la Fântâna Albă.
Teritoriul RSS Moldovenească a fost compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, alipită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti (Transnistria), înfiinţată în 1924 pe teritoriul Ucrainei.

În documentul de creare a RSSA Moldoveneşti, din 12 octombrie 1924, frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului. În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identităţi moldoveneşti separate, inclusiv definirea unei limbi moldoveneşti, distinctă de limba română.

 A fost introdus alfabetul chirilic (varianta rusească) şi numeroase împrumuturi lexicale din limba rusă.
În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români. Elita populației româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina. Au fost aduşi ruşi şi ucraineni care au fost colonizaţi în zonele golite de populaţia română deportată.

Cei care se declarau români şi nu moldoveni erau persecutaţi de regimul comunist.
În anii 1946-1947, ca rezultat a foametei din Moldova, se estimează că au murit peste 300.000 de locuitori, fiind consemnate chiar cazuri de canibalism.

Populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930, când peste opt milioane de locuitori ai Ucrainei au murit de inaniţie (vezi şi Holodomor).
Teritoriul Transnistriei era mai puternic industrializat decât restul republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de colonizarea cu populaţie rusofonă adusă din Federaţia Rusă. Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate a populaţiei în comparaţie cu celelalte republici ale URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare.

Însuşi Igor Smirnov, liderul Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa pozţiia de conducere a unei întreprinderi. Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a regiunii.

Politicianism sovietic şi purificare etnică

Înainte şi după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia şi Bucovina la muncă forţată, unde multe dintre ele au murit sau au fost executate.

 Deportaţii au fost declaraţi de regimul stalinist inamici ai clasei muncitoare. Printre deportaţi au fost poliţişti, soldaţi, clerici, proprietari de terenuri (boieri şi ţărani împroprietăriţi), membri ai partidelor politice, precum şi toţi cei care îşi exprimaseră dezacordul faţă de regim (o mare parte din populaţie şi majoritatea populaţiei educate), stâlpii culturii româneşti.

 În plus, populaţia de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniţă. (Vezi i Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică şi Colonizările forţate în Uniunea Sovietică).
Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhivele NKVD-MVD-KGB şi la corespondenţa între Stalin şi miniştrii săi, îndeosebi Kruglov, între iulie 1940 şi decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruşi albi (antibolşevici), refugiaţi din URSS, minorităţi religioase, dintre care, în 1954, 47.000 mai erau incă în viaţă în locurile de deportare.

Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2.700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcţie de disponibilitatea materialului feroviar şi rutier.
Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :
Între iunie 1940 şi iunie 1941, au fost deportaţi 300.000 de basarabeni şi bucovineni, dintre care 57.000 au murit;
Între martie 1944 şi mai 1945, au fost deportaţi 390.000 de basarabeni şi bucovineni, din care 51.000 au murit;
Între mai 1945 şi decembrie 1953, au fost deportaţi 1.654.000 de basarabeni şi bucovineni, dintre care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum).
În total, după Rudolf Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, dintre care 703.000 şi-au pierdut viaţa. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.
Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941-martie 1944, şi de intensa colonizare sovietică de după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare şi, totodată, că populaţia băştinaşă românească/moldovenească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, fără Transnistria) în contrast cu 74% de dinainte de război. Procentajul de 15% dintr-o medie de trei milioane de locuitori reprezintă aproximativ 450.000. Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia, care nu au reuşit să se refugieze în România când URSS a anexat teritoriul, au fost capturaţi de NKVD; un procentaj mare dintre aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi.

Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, în baza situaţiei lor economice, politice, sau în baza legăturilor cu fostul regim al României.

 Deportaţii au fost duşi în Siberia şi în nordul Kazahstanului; unii au fost întemniţaţi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate şi deportate, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite antisovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 şi 1952.
O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contra familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

De exemplu, în două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate din ordinul ministrului Securităţii statului I. L. Mordoveţ, în conformitate cu planul „Operaţiunea Sud”.
Alte campanii de deportare au fost orientate împotriva persoanelor de origine germană (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, din cauza emigrării voluntare din 1940 şi prin relocări forţate din cauza că erau catalogaţi după război drept „colaboratori” cu regimul nazist) şi a minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales Martorii lui Iehova au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.

Moldova şi Transnistria de după URSS

În Republica Moldova, antiromânismul s-a manifestat ca reacţie împotriva mişcării unioniste. Atitudinea antiunionistă a fost şi este îndeosebi a unei părţi însemnate din clasa politică locală, susţinută preponderent de minorităţi conlocuitoare şi de moldovenii românofoni care ar avea de pierdut în cazul reunificării.

Principalul argument al antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, concepţie existentă în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti din Ucraina, prin care se acreditează şi în prezent să demonstreze întâietatea sa asupra conştiinţei naţionale şi a limbii române prin reinterpretarea a posteriori a identităţii locale medievale şi tradiţionale a voievodatului Moldovei.

După prăbuşirea URSS, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia etnicilor români din Moldova, mai ales prin stabilirea limbii române ca limbă oficială. Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova.

Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenţei mai degrabă decât cea a unirii cu România, preşedintele Mircea Snegur a dezvoltat doctrina numită un popor, două state. Această doctrină susţine că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş. a., toţi cetăţeni egali în drepturi şi toţi deopotrivă moldoveni, fie că aparţin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.
După alegerile din 1996, identitatea românească a populaţiei majoritare şi băştinaşe a început să fie negată din nou, articolele 12 şi 13 din noua constituţie ulterior adoptată, susţinând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferenţă dintre limba română şi limba moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat şi de comunicare interetnică [14].

După alegerile din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat iniţial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toţi locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federaţiei Ruse, nu şi limba de stat a ţării.
De atunci, relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României sunt tensionate, Vladimir Voronin acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, preşedintele Voronin şi preşedintele Traian Băsescu şi-au declarat intenţia de a îmbunătăţi colaborarea bilaterală.
În 2006, şcoala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chişinău a fost forţată să îşi schimbe numele în şcoala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi.

Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor şcoli ca şcoala Ruso-Ucraineană Necui-Leviţki li s-au permis să îşi păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la şcoala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzaţi de „huliganism grav în grup.

În Transnistria, situaţia este mult mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia română a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de români din regiune.

 Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de români, limba română nu este folosită în public aproape niciodată. şcolile româneşti reprezintă circa 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie. Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să folosească alfabetul chirilic rusesc şi manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.
Numai şase şcoli sunt autorizate să predea în limba română şi să utilizeze şi alfabetul latin. Sunt însă semne că şi asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise.

Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă din Tiraspol încercând să închidă cu forţa două dintre aceste şcoli. La orfelinatul din Tighina, copiii români întorşi din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor Republicii Moldova, a României cât şi a OSCE, situaţia a fost rezolvată.[16]

Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli cu limba de predare româna.
Cetăţenii care au exprimat vederi proromâneşti sau chiar promoldoveneşti sunt supuşi unei politici de persecuţie şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine documentat dintre aceste cazuri

Ucraina

În Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia trăieşte cel mai mare număr de etnici români, conform recensămintelor ucrainiene.
Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) [18].

În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor. În acelaşi an, universitatea avea 465 profesori ucrainieni (77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declaraţia de independenţă a Ucrainei, numărul studenţilor români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune.

Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România [19]. În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilităţi a românilor de a studia laCernăuţi în limba lor maternă.
În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Totodată există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio[21]. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate româneşti nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situația fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic .
Cetăţile moldoveneşti din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici, Polono-lituaniene) apoi turceşti, fără vreo referinţă la trecutul lor românesc.

 Satele româneşti din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămeşti=Primorske, Păpuşoi=Rascoşne, Gălileşti=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumuşica-Veche=Alexandrivka, Frumuşica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie). În Ucraina, prezenţa românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupaţie străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

Iugoslavia

În Iugoslavia, Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuţi ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc.

 Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuţi, fiind socotiţi ba „Sârbi de limbă romanică, ba „Vlahi, şi prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau şcolar. Orice revendicare pentru recunoaştere era pedepsită ca „mişcare separatistă. Începând cu anul 2007, situaţia lor a început să se amelioreze, un acord posibil conturându-se în 2008

Bulgaria

Bulgaria şi România au întreţinut relaţii bilaterale călduroase de la independenţa simultan câştigată în 1878, datorată în parte şi acţiunilor militare române la Plevna şi Griviţa, până în 1913 (la care trebuie adăugat că Ţara Românească, apoi România îi susţinusera pe comitagiii bulgari încă din 1821).

 Resimţită de bulgari ca „trădare a acestei prietenii, anexarea Cadrilaterului de către România, în 1913, a stârnit în Bulgaria un val de indignare şi de antiromânism virulent, care a permis măcelul prizonierilor Români din Bătălia de la Turtucaia (1916) şi a lăsat urme adânci până astăzi în ambele ţări.

 Cărţile de istorie bulgăreşti prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „ocupaţie militară”, şi redau prezenţa românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinaţional al ţaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era excluziv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, şi extind acest punct de vedere şi asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

 Surse: Basarabia literara,Wikipedia

02/03/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FOTO:Csibi Barna, liderul Plutonului Secuiesc din Batalionul Wass Albert al Garzii Maghiare din Miercurea Ciuc,urmarit penal pentru instigare la discriminare si constituirea unei organizatii cu caracter fascist, rasist si xenofob.

Continua importul ideilor extremiste din UNGARIA

Miercuri, 11 August 2010

Recent, portalul de stiri al partidului Jobbik, Barikad.hu, a publicat un articol ilustrat cu harta Romaniei din anul 1914, alaturi de textul:“Romania, eu te iubesc asa!”.

Pentru a nu se lasa mai prejos, Csibi Barna, liderul Plutonului Secuiesc din Batalionul Wass Albert al Garzii Maghiare, din Miercurea Ciuc, promoveaza si el respectiva harta, ea fiind imprimata pe un tricou cu care acesta se afiseaza la diferite evenimente sau in institutii publice ale statului roman.

Csibi Barna, alaturi de alti doi membri ai Garzii Maghiare, este urmarit penal pentru instigare la discriminare si constituirea unei organizatii cu caracter fascist, rasist sau xenofob.

Acesta a formulat o cerere de chemare in judecata impotriva Parchetului de pe langa Tribunalul Harghita, in care solicita anularea actului de incepere a urmaririi penale impotriva sa, si nu a ezitat sa se fotografieze in fata cladirii tribunalului, purtand respectivul tricou.

Csibi Barana este cel care, in cadrul Universitatii de Vara Tusvanyos, de la Baile Tusnad, l-a intampinat pe presedintele Romaniei cu o pancarta pe care scria: “Dl. Basescu, pasaportul va rog!”

Sursa:Ziua Veche.ro

Csibi Barna si „Garda lui cea secuiasca”,se ocupa si cu „politica externa”!

Ei s-au gandit sa felicite cu ocazia zilei independentei R.Moldova, un site reactionar de propaganda antimoldoveneasca autoinititlat’patriotism md”.Iata cum suna „felicitarea”:

Felicitare cu Ziua IndependenteiAutor: Székely Gárda din 27 Aug 2010.

Din partea Garzii Secuiesti (Székely Gárda) felicitari cu prilejul Zilei Independentei, va dorim multa sanatate, numai bine si spor in lupta voastra. Moldova pamant Moldovenesc. Tinutul Secuiesc pamant secuiesc! Tinutul Secuiesc nu e Romania! (Székelyföld nem Románia!)

Cu respect,

Székely Gárda

Dacă priviți atent harta desenată pe tricoul acestui domn,veți observa ca el și organizația pe care o reprezintă, ”pohtesc” la intreg Ardealul, la Banat și la Bucovina.
Prin urmare, gângurelile duioase despre”autonomia ținutului secuiesc”si despre cat mai multe „drepturi” pentru minoritarii maghiari, au fost si sunt doar vorbe în vânt…Flăcăii aștia tânjesc la refacerea imperiului unguresc pierdut și viseaza sa traga din nou granițele imperiale din 1914,in inima Romaniei !

Nu autonomie vor ei, ci distrugerea Romaniei, si ne spun asta direct,cu obraznicie, aratand un dispreț total pentru poporul român bastinas si majoritar în teritoriile pe care au nerușinarea să le pretindă !

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/15/video-csibi-barnaun-functionar-al-statului-roman-l-a-spanzurat-simbolic-pe-avram-iancu/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=indicatoare+miercurea+ciuc+

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/24/video-garda-secuiasca-din-tinutul-secuiescface-o-campanie-de-informare-in-legatura-cu-mihai/

11/08/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA, PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

%d blogeri au apreciat: