CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN PLAN DE SALVARE A LUMII. VIDEO

CĂDEREA CABALEI

Q – Planul de Salvare a Lumii (The Plan To Save The World), este un documentar realizat de cercetătoarea si autoarea olandeza Janet Ossebard, cu ajutorul unor anonimi Qanon din întreaga lume.

Acest film nu prezintă doar punctele de vedere ale autoarei despre ceea ce se întâmplă în aceste vremuri tulburi, ci și ceea ce un număr enorm și tot mai mare de oameni din întreaga lume descoperă de mulți ani.

Această serie nu urmărește să insufle panica, ci să dezvăluie câteva informații tulburătoare despre lumea în care trăim.

Mai mult, arată eforturile unor oameni care luptă cu succes împotriva răului, dându-ne speranțe îndreptățite că acesta va fi înfrântă.

„Este posibil ca primele episoade să vi se pară șocante, chiar incredibile, dar în final totul capătă sens. Ultimele două episoade (9 și 10) conțin o răsturnare neașteptată de situație, ce vă va ajuta să înfruntați cu speranță și încredere transformările care ne așteaptă. Suntem pe cale de a fi martori la unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. Lumea pe care o știm se prăbușește chiar în fața ochilor noștri, iar majoritatea oamenilor nu realizează acest lucru. Structuri de putere care există de mii de ani se prăbușesc sub ochii noștri. În curând vor fi dezvăluite dovezi ale unui plan al „elitei”, atât de malefic, atât de vast, încât oamenii vor fi de-a dreptul șocați. Acest documentar are scopul de a vă ajuta să rezistați la ceea ce urmează.”

Documentarul are 11 parți(10+1 introductiv), durata totală de vizionare 2h 58 min.

Pentru a viziona filmul accesați linkul de jos:

https://www.bitchute.com/embed/cAWeSgdqtk1E/

04/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Un comentariu

Fiii celor care au bolșevizat România

De ce ne urăsc fiii celor care au bolșevizat România?

 

 

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizând și denaturând faptele de glorie ale înaintașilor, să ne defăimeze personalitățile devenite simboluri și valorile spiritualității românești și, în general, să-i prezinte pe români ca pe un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate.

La început mai timide, aceste atacuri au crescut treptat în agresivitate, ajungându-se ca astăzi ele să devină un fapt obișnuit, de care nu se mai simt deranjați nici măcar cei direct vizați, adică românii.

Constrânși să se îngrijească de propria existență, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiștii neoliberalismului postdecembrist, mulți dintre ei nu și-au mai dat seama că în România se instaura, cu fiecare acțiune politică sau așa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupație.

N-au sesizat, deși s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gândite tocmai ca să înlesnească realizarea acestui obiectiv.

În acest scop, trebuiau demolați stâlpii de rezistență ai unității și coeziunii poporului, ai credinței sale strămoșești, ai dorinței sale de a trăi într-o țară liberă și independentă, în care să se simtă stăpân pe munca și bogățiile sale, valori pentru care și-au dat viața generații întregi de înaintași.

Mulți au fost induși în eroare de aceste atacuri perfide, ajungând chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atâtea și atâtea generații de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă.

Campania furibundă de condamnare a fostului regim, care a reprezentat, practic, suportul ideologic al acțiunilor de demolare a structurilor instituționale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică și pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.

A trebuit însă să treacă 20 de ani, să vedem țara prăbușită, cu economia devastată, cu bogățiile ei în mâna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învățământul, cultura, sănătatea și chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dam seama că tot ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost altceva decât o agresiune de mari proporții, care continuă și în prezent și care nu are alt scop decât să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii și cine or mai rămâne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpânire străină.

Dacă mai sunt unii care se îndoiesc de această perspectivă și nu înțeleg că dezastrul care s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acțiuni premeditate, le supun atenției, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori și defăimători ai neamului românesc.

În primul rând, cred că nu-i o simplă coincidență că, în marea lor majoritate, aceștia sunt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru țară, respectiv spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpânire străină, făcându-se cunoscuți prin zelul lor nemăsurat față de ocupantul sovietic.

Activiști ai bolșevizării țării și dușmani ai poporului român, aceștia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, care au urmărit anihilarea fizică a intelectualității, considerată, pe bună dreptate, stâlpul rezistenței naționale.

A se constata că analizele și rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit cu premeditare pe adevărații vinovați. Au fost supuși însă oprobriului public tot românii, care, din ignoranță, au devenit victime ale manipulării și au fost folosiți în asemenea acțiuni barbare.

Adevărații criminali de atunci și-au dus traiul tihnit până la adânci bătrânețe și și-au lăsat urmași de nădejde, care le continuă „opera” și în vremurile noastre.

Iată doar patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tisminețki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, și Mihai Oișteanu, născut Mihail Oigenstein.

Ce au ei în comun? În primul rând, faptul că toți sunt evrei, proveniți din teritoriile unde sovieticii și-au pregătit acțiunile împotriva României.

După 1964, toți și-au românizat numele, pentru a-și ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvârșite în perioada de bolșevizare a României.

Toți au ajuns, cu sprijinul Moscovei și al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toți și-au lăsat cel puțin câte un urmaș cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă față de români și misiunea de a continua să-i dușmănească.

Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheț în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid și-au întărit pozițiile și au început să imprime propagandei și ideologiei de partid un caracter național din ce în ce mai pronunțat.

S-au recunoscut și au fost condamnate chiar și o parte din greșelile și crimele trecutului. România se distanța tot mai mult de Moscova și stabilea relații cu lumea occidentală.

Concomitent, aparatul de partid și instituțiile statului au fost curățate de elemente alogene, barându-se, totodată, prin subtile pârghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcții importante.

În aceste condiții, indivizi ca aceia nominalizați mai sus și-au pierdut pozițiile dominante în partid și, odată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau.

Desigur, n-au fost aruncați în stradă din locuințele luxoase pe care le ocupau, așa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-au mai permis desfrâul, opulența și favorurile cu care se obișnuiseră atunci când dețineau puterea.

Cei care le-au făcut aceasta „neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic și lucru acesta n-aveau cum să-l uite.

Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, așa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alții au lăsat pe seama urmașilor dușmănia împotriva românilor și, din câte se constată, aceștia se dovedesc extrem de zeloși în a-și executa aceste obligații testamentare.

Îi recunoaștem prin ostilitatea pe care o manifestă față de români, prin înverșunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naționale și, în general, prin răul imens făcut țării în acești 20 de ani: Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oișteanu.

Sunt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităților istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria și ne-au ridicat spiritualitatea națională ce ne dă identitate, legitimitate și ne plasează în rândul națiunilor civilizate.

Și ei, ca și bolșevicii din care biologic se trag, tot de pe funcții de autoritate îi dușmănesc pe români.

Puterea ce le-o dă aceste funcții le permite să acționeze cu mai multă eficiență și, totodată, să beneficieze de privilegii și să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii.

Dacă părinții lor i-au dușmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziția de anticomuniști.

Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas același, adică să-i mențină pe români într-o stare de înapoiere culturală, pentru a-i putea domina.

Pentru români se pun, totuși niște întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit și reinvestit în funcția de președinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura și valorile în lume și de care el, de fapt, se folosește pentru a ne batjocori și a ne expune în ipostaze umilitoare?

De ce o altă odraslă de bolșevic, în speță Tismăneanu, a ajuns „inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate și, bineînțeles, de fonduri substanțiale, pentru a-i ataca tot pe români?

De ce și celelalte odrasle de bolșevici se situează bine în zona privilegiaților postdecembriști, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcții importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecțiile lor anticomuniste?

Sunt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredințat aceste funcții și continuă să-i încurajeze în acțiunile lor, deși acestea oripilează tot mai multă lume.

 

 

Sursa:

http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/06/30/elitele-intunecate-au-impartit-europa-din-anul-1989/   

27/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

IDEILE LUI NICOLAE IORGA, ACTUALE SI ASTAZI

 

  Nicolae Iorga (1871-1940)

 

 

 

Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie.

Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii.

În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor lui şi împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între ai săi, disciplinat(;) sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robeşte şi-i ia locul în rostul lumii.

În maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă şi fericire, cu cât pătrund mai adânc şi cuprind pe mai mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară. Le-am avut şi noi, ca şi popoarele celelalte ce sau împărtăşit de cultură. Le putem urmări din cele mai vechi timpuri asupra cărora ni s-au păstrat ştiri, până astăzi.

Le-am primit de la părinţi ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor şi suntem datori a le lăsa urmaşilor fără lipsă şi neacoperite de ceaţa neîngrijirii.Alături de adevăratele idei conducătoare sunt altele care prin viclenia sau nepriceperea unora încearcă să le ia locul.

Ele sunt mai rele chiar decât întunericul, care poate opri pe loc şi duce la măsuri de siguranţă. Lumina falsă e însă ca focurile nesigure care flutură deasupra mlaştinilor ce îneacă. Mai rău făcătoare s-au arătat acele idei greşite care se păreau mai asemeni cu cele bune, ce mângâiaseră şi călăuziseră.

Şi ceea ce e mai rău e că le avem şi astăzi. Clase întregi de oameni obişnuiţi, câte un cugetător chiar, câte un cântăreţ se îndreaptă după ele şi nu văd spre ce adâncimi grozave se duc sau vor să ducă pe alţii.Una din ele este sindicalismul.

Ca orice Român care ţine la existenţa acestei ţări în care se cuprinde aşa de mult din presentul şi viitorul neamului nostru, am toate motivele să urăsc sindicalismul, să-l urăsc nu în ceea ce priveşte scopul său economic. Sunt oameni cari nu trăiesc totdeauna în împrejurările cele mai bune.

O mare putere stă asupra lor: această putere este capitalul şi tot ce e în legătură cu această idee a capitalului. Ei trebuie să trăiască, şi din ce în ce mai mult înţeleg ce însemnează o viaţă omenească, pe care n-au dus-o până acuma.

Prin urmare, dacă sindicalismul ar fi numai unirea celor cari sufăr, a celor nedreptăţiţi din punctul de vedere economic, pentru a se apăra împotriva unor suferinţe prea mari şi a unor nedreptăţi strigătoare cred că nu s-ar găsi un singur om împotriva mişcării sindicaliste.

Această mişcare are un caracter politic, sentimental şi romantic, care este unul dintre cele mai periculoase din caracterele sentimentale şi romantice pe care poate să le capete, fără drept şi fără rost, o mişcare economică.

Mişcarea sindicalistă şi agitaţia evreiască pentru drepturi pleacă din aceiaşi rădăcină, şi rădăcina aceasta hrăneşte două tulpine, însă duce mai multă sevă nu către tulpina sindicalistă, ci către tulpina evreiască.

Căci, există acea firească legătură între agitaţia socialistă şi tendinţa evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea noastră, decât tot creditul nostru, decât toată înrâurirea asupra vieţii noastre politice.

(…)Nicolae Iorga   (Fragment din lucrarea “Totul pentru Hristos!: Testamentul politic al lui Nicolae Iorga / Radu Mihai Crişan. – Bucureşti : Cartea Universitară, 2006”)

09/11/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: