CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM ÎȘI PETRECEAU ROMÂNII TIMPUL LIBER ÎN PERIOADA INTERBELICĂâ

Cum își petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole. În celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz.

Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici.

În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetă­țenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş.

Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul și preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie. Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.).

De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună.

De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat.

Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaț­i în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

La oraș­, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate. Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserică, vizitele în familie – se adăugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. Femeile din “lumea bună” vizitau magazinele de modă, mergeau la coafor, la cofetărie, la diverse expoziţii. În Transilvania era destul de răspândit turismul montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi constituiseră mai multe organizaţii cu acest profil.

Existau şi români pasionaț­i de vânătoare şi p­ecuit; între aceştia, scriitorul Mihail Sadoveanu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin C. Giurescu, regele Carol al II-lea. Suveranul şi-a notat, cu multe d­etalii, succesele ob­ținute la vânătoare; el îşi avertiza cititorii: „Mulți poate vor critica această pasiune a mea pentru vânătoare. N-au dreptate, e atâta sănătate, atâta via­ță în această stare de aer, chiar numai câteva ceasuri. Când mă întorc, mă simt alt om, renăscut, înviorat, chiar dacă sunt obosit. Pentru mine e un izvor de sănătate şi de energie”.

Pentru mulţi intelectuali, vizionarea unui spectacol de teatru pe săptămână era practica obişnuită. Cinematografele erau frecventate de mulţi orăşeni, din diverse straturi sociale; de aceea, sălile de cinematograf erau împărţite pe categorii, iar preţul biletului era diferenţiat.

Pentru o bună parte a intelectualilor, cititul ziarului era o practică obişnuită, mai ales dimineaţa, la cafea. De regulă, se citeau ziarele independente – “Universul”, “A­devărul”, „Curentul” – mai puţin cele de partid, care erau prea subiective şi pline de cuvinte grele la adresa adversarilor politici.

În anii ’30 ascultarea emisiunilor de radio devenise o practică pentru mulţi români. În 1939 existau 315 523 aparate de radio; se obişnuia ascultarea în comun a unor concerte şi piese de teatru, astfel că aproximativ 2 milioane de români beneficiau de transmisiunile Societăţii Române de Radiodifuziune.

Cei cu stare materială mai bună îşi petreceau concediul de odihnă în străinătate, de regulă pe Coasta de Azur, în Franţa. Unii orăşeni frecventau staţiunile de odihnă din ţară; spre exemplu, în 1937, staţiunea Călimăneşti a avut 4 789 oaspeţi, Sovata – 3 942, Carmen Sylva (Eforie) – 10 903, Slănicul Moldovei – 8 535, Ocna Mureşului – 5 702. La o populaţie de 19 milioane de locuitori, asemenea cifre sunt aproximative.

Scriitorii şi artiştii frecventau cafenelele, unde purtau discuţii prelungite privind ultimele apariţii editoriale, expoziţii şi spectacole.

Renumite erau cafenelele „Capşa” şi “Corso”de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cafenele existau în toate oraşele, unde se întâlnea elita intelectuală.

Unii orăşeni îşi petreceau timpul liber în restaurante, unde luau masa, ascultau muzică, discutau diverse probleme la ordinea zilei. Erau restaurante de lux, frecventate de personalităţi marcante ale vieţii politice şi economice. În zonele periferice, cârciuma reprezenta un loc de întâlnire şi petrecere dintre cele mai agreabile. Aici cântau renumiţi lăutari şi solişti vocali; adesea, distracţia începea sâmbătă seara şi se încheia duminica în zori.

Aşadar, societatea românească din perioada interbelică era extrem de complexă şi variată, un rol decisiv avându-l mediul de locuire, veniturile şi mentalităţile. În linii esenţiale, ea a evoluat dinspre tradiţionalism spre modernitate.

*****

Sursa – Academia Română, Coord.: Ioan Scurtu, „Istoria românilor”, vol. 8, Editura Enciclopedică, București, 2003

23/09/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O fotografie de la sfârșitul sec. al XIX- lea, neștiută până de curând, în care apar Mihai Eminescu, Veronica Micle, I.L.Caragiale, Al. Vlahuță, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu ș.a.

 

 

 

 

 

Imagini pentru vedere bucuresti 1888 photos

 

Bucureștiul de odinioară. Vedere panoramică luată din Turnul Colței.
Acuarelă după o fotografie de Carol Pop de Szathmary (1812 – 1888).
Din colecțiile Muzeului de istorie a municipiului București.
 

 

 

 

 

 

Site-ul webcultura.ro, scrie  AICI  că în anul 1888 Veronica Micle și Mihai Eminescu s-au fotografiat în București, împreună cu un grup de scriitori și actori, în fața a ceea ce astăzi numim “Hanul lui Manuc”, aflat pe malul Dâmboviței (pe atunci recent canalizată și cu un gard protector refăcut).

În acea vreme, clădirea se numea “Hotel Dacia”.

Fotografia a fost dăruită de actorul Nicolae Soreanu, în semn de prețuire, ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu, cel care realiza afișele pentru Teatrul Național și s-a transmis din generație în generație în familia Teodorescu.

În primăvara lui 1888 Eminescu venise în Capitală, la stăruința Veronicăi. Își reluase activitatea de gazetar, după ce un timp fusese bolnav, mergea la teatru (Veronica Micle frecventa cu plăcere Teatrul Național), și era văzut prin cafenele. 

 

 

 

 

 

Eminescu-Micle-2

 Judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii.  

 După cum aminteşte C. Bacalbaşa, „Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau” în vremea lui Eminescu.

Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii ’70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Se ştie că vechiul Hotel „Dacia” ( cum era numit atunci „Hanul lui Manuc”), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu.

În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii.

La 1 mai 1879, la Hotel „Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu.

Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2.000 de becuri cu gaz.

Astfel se explică prezenţa firmei cu numele Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.

Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ? O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional.

Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu.

Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel la noi, până în zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Eminescu (1) este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle (2). Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt, în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt, Caragiale (3), iar în dreapta, cu melonul în mâna stângă, actorul Ştefan Iulian (4).

Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă (5). În centrul fotografiei se află Aristizza Romanescu (6) iar jos, între Caragiale și Ștefan Iulian (i se vede numai capul), actorul Iancu Brezeanu, pe vremea aceea student (7). Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.

 Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu (1). Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale fusese numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.

În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar (în toamnă a înființat și „Fântâna Blanduziei”), mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu.

 Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative.

Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Caragiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de Hotelul „Dacia”.

Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.

În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale (3), având capul descoperit, „duelându-se” cu bastonul cu Ştefan Iulian (4), actor al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, „O Noapte Furtunoasă.”

Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (7) (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din „Năpasta”, de I.L. Caragiale.

Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (6) (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, „băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: „Dl.Goe”, „Vizită” etc.

Ultima mărturie a unei iubiri fără egal



Se spune că Eminescu a acceptat să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o stăpânise pe Veronica ani buni. După cum spune Slavici, în aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiase cu Eminescu. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa Veronica îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel: „Mă pierd uitându-mă la tine / Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” („La un portret”).

În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului rămasă singură la Botoşani, îi cerea fratelui său Mihai Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia acestuia, făcută la 19 ani. Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.

Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional.

În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.

 

 

 

 

 

Surse: 

https://www.timpul.md/articol/fotografie-inedita-eminescu-veronica-micle-caragiale-si-vlahutain-mijlocul-unui-grup-de-actori

https://identitatea.ro 

06/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Bucureştii care s-au dus. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/09/21/video-si-fotogalerie-bucurestiul-trecut-in-istorie-generatii-care-ne-surad-din-vremuri-apuse/

13/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: