1 mai 1359 – Patriarhia din Constantinopol a recunoscut Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş

 

Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

 

În urmă cu  659 de ani, pe data de 1 mai 1359, Patriarhia din Constantinopol  recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.

O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine.

Momentele recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile organizării vieţii bisericeşti în ţările române, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi.

Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii.

Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, prezenţi la Curbura Carpaţilor.

Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să  unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

A domnit pînă în 1364, la tron urmându-i pe tron fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.

Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra sa de mormânt.

 

 

 

Domnitorii Mircea cel Bătrân  şi  Nicolae Alexandru

Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului.

Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime şi asupra Dobrogei.

Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că mitropolia de la Vicina înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea făcea parte din corpul ţării încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau deja un ierarh ortodox în hotarele voievodatului lor.

Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer.

În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici.

Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă aşadar altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol.

Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru.

 

 

Sfântul Iachint, primul mitropolit al Ţării Româneşti

 Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei , cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, ea fiind atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă.

Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. 

Independenţa acestor state româneşti şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol.

Ne vom opri asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi.

Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor.

Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”.

Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela:

„tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.

Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre.

El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi.

La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).

El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor. 

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372, dată  la care va fi numit în locul lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai marele) mănăstirilor din Muntele Athos.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/01/o-istorie-a-zilei-de-1-mai-video-3/

 

 

Surse:

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

https://www.apostolia.eu/articol_204/infiin%C5%A3area-mitropoliei-%C5%A2arii-romane%C5%9Fti.html

http://istoria.md/articol/68/Mitropolia_Moldovei___%C3%AEntemeierea

 

 

Bibliografie:

 

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 2006

Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001

Publicitate