CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Drumul de la latinescul romanus, la etnonimul român

 

 

 

 

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român.

 

 

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă  referitoare la etnogeneza poporului român.

Pornind de la faptul că în unele surse istorice medievale românii sunt desemnaţi cu noţiunea de volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă precum că din populaţia romanizată a sud-estului european, fiind influenţată şi de slavi, s-ar fi constituit la nordul Dunării aşa numiţii „volohi”.

Din „volohi” s-ar fi constituit chipurile moldovenii, un popor diferit de „valahi”, aromâni etc.   

În legătură cu acest concept fals, trebuie să spunem că dovezile istorice şi arheologice demonstrează fără echivoc faptul că nu o anumită minoritate, ci majoritatea populaţiei aparţinând substratului geto-dacic din arealul carpato, danubiano, pontic a constituit factorul de bază în etnogeneza poporului român.

În cele ce urmează vom elucida o etapă importantă în formarea poporului nostru, când noţiunea de geto-daci a fost înlocuită treptat cu o denumire corespunzătoare proceselor care aveau loc în societatea din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încă din anul 212, împăratul roman Marcus Aurelius
Antonius (Caracalla) a luat decizia de a acorda atât locuitorilor liberi din Dacia, cât şi din alte
provincii ale Imperiului, cetăţenia romană, astfel că toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus.

Deşi locuitorii Daciei erau impuşi la plata anumitor impozite, ei au fost din ce în ce mai mult  pătrunşi de simţământul mândriei că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care în caz de necesitate îi poate apăra de orice duşman.


Aceşti locuitori liberi ai Daciei au început să se numească romanus

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic favorizat de faptul că, calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens.

Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”.

Revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.

Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic.

În castre (fortificaţii) şi canabae (așezările omenești întemeiate în jurul castrelor romane), (Cumidava – Râşnov, jud. Braşov; Bologa, Gilău, jud. Cluj) etc., pătrundeau tot mai mulţi daci care participau la viaţa urbană,fapt care demonstrează integrarea dacilor în mediul societăţii romane, în toate formele ei de habitat, participarea lor la viaţa urbană, militară şi economică a provinciei.

Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservator, unde se manifestau tendinţelor de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti, legendele, sau un anumit tip de locuinţe. Mai ales în viaţa rustică, persistau diferite elemente ale vechii culturi dacice.

Aici începe să se întâlnească tipul de locuinţe tradiţionale locale, unelte agricole, podoabe, accesorii vestimentare ş.a. Unele stele funerare de la Apulum, Drobeta, Lipova, confirmă faptul că în
vestimentaţie continuau să se utilizeze costume şi podoabe tradiţionale dacice.

Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice (căni cu formă specifică), iar în altele – străchini cu trei picioare.

Nici din punct de vedere antropologic nu se observă o suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

După unele estimări foarte aproximative, în Dacia cu o suprafaţă de circa 100 mii km2 ar fi locuit o populaţie de 500 mii de oameni, fapt reieşit din presupunerea că după cucerirea romană la un kilometru pătrat ar fi revenit în medie câte 5 locuitori. Pe parcurs numărul populaţiei ar fi crescut în medie cu un coeficient de 7 la mie pe an, ajungând  pe timpul dinastiei Severilor la 1,5 mln persoane.
Populaţia trăia în localităţi urbane şi rurale.

Conform opiniei unor cercetători, populaţia urbană a Daciei ar fi ajuns la 380 mii locuitori. Alţi cercetători sunt în această privinţă mai rezervaţi, considerând că populaţia urbană a provinciei s-ar fi putut cifra la 180-200 mii persoane.
Cele mai mari centre urbane ale Daciei erau Ulpia Traiană, Apulum-ul,
Potaissa, Napoca şi Porolissum. Conform opiniei unor istorici Ulpia Traiană ar fi avut de la 15 mii până la 20 mii, iar după alţii acest oraş ar fi avut 25-30 mii ceea ce pare puţin credibil.

La Apulum ar fi putut locui 20-25 mii civili, la care s-ar fi adăugat peste 5 mii militari. La Potaissa ar fi putut locui 20-25 mii inclusiv militarii cu familiile lor, iar la Porolissum ar fi locuit mai mult de 10 mii de locuitori, dintre care doar militarii ar fi numărat 5 mii-7 mii.
Cea mai mare parte a populaţiei provinciei locuia la ţară.

În această provinciaâe  carpatică au existat mai multe tipuri de aşezări rurale, în funcţie de numărul gospodăriilor.
Cele mai mari localităţi rurale aveau 50-80 de locuinţe cu o populaţie de 200-400 locuitori, iar altele erau şi mai mari. Aceste din urmă se apropiau de o localitate urbană cu amfiteatru pentru circa 1000 de spectatori, castru.

Dar astfel de localităţi rurale mari erau puţine. Cele mai multe localităţi rurale, fiind de mărime medie, aveau circa 20 de locuinţe, în care locuiau circa 100 de persoane.
De asemenea, erau şi sate mici (cătune, sălaşe, crânguri), care aveau între 1 şi 10 bordeie ori case de suprafaţă. După unele estimări, durată medie a vieții printre bărbaţi era de 37 de ani, printre femei – de 33 de ani. În oraşe durata vieţii era mai mare, bărbaţii trăind 51 de ani, iar  femeile – 40 de ani.

În condiţiile modificării echilibrului politic  şi militar la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert.

Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275).

Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării.

Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Evacuarea Daciei de către Aurelian a avut repercusiuni profunde pentru populaţia locală. În primul rând, au încetat să mai existe şi să funcţioneze structurile statale, activitatea organelor publice reducându-se la nivelul comunităţilor rurale şi urbane restrânse. S-a redus spaţiul de habitare, numărul populaţiei urbane, producţia meşteşugărească.

A început un proces de ruralizare a habitatului, a vieţii economice şi sociale. S-a redus comerţul şi circulaţia banilor. După evacuarea administraţiei şi a păturilor înstărite ataşate de structurile politicomilitare romane s-a redus puţin şi numărul populaţiei.

Însă, după cum arată datele arheologice, majoritatea populaţiei a rămas pe loc. La Ulpia Traiana edificiile administrative romane au fost prefăcute în case de locuit cu vetre de foc şi scurgere de apă, în jurul oraşului fiind construită o nouă citadelă cu o capacitate pentru 5 mii de oameni, nu pentru 20 de mii cum era pe timpul romanilor.
Populaţia oraşului continua să menţină legături economice cu provinciile romane apropiate, drept dovadă servind un mic tezaur de monede de la împăratul Valentinianus (363-365), ascuns într-o lojă, probabil, în legătură cu apropierea goţilor sau hunilor de oraş.

La Napoca au fost descoperite două cuptoare de olar din secolul al IV-lea, 38 de morminte cu înhumare de tip roman, monede de la Diocleţian la Constantin din secolul al IV-lea la Apulum, la Potaissa – podoabe, morminte, ceramică, monede din secolele III-IV, la Porollisum – ateliere de ceramică şi de producere a obiectelor de bronz au activat până în secolul al IV-lea.

În unele din aceste oraşe au fost depistate cruci, inscripţii latine cu conţinut spiritual creştin.

Aceste mărturii arheologice demonstrează că populaţia daco-romană a continuat să ducă o viaţă urbană în condiţii mai modeste. Au
fost depistate şi locuinţe rurale, diferite inscripţii epigrafice în limba latină la Drobeta, Porollisum, Apulum, Ulpia Traiana şi în alte localităţi, inclusiv privind ascensiunea creştinismului pe teritoriul fostei provincii Dacii.

 
Din punct de vedere etnic, după evacuarea lui Aurelian în Dacia locuia o populaţie latinofonă, numită în literatura de specialitate daco-romani. Drept dovadă servesc inscripţiile latine depistate în teritoriu, antroponimele menţionate pe acestea (Marius, Romulus, Lupus, Aurelius, Flaccus, Italicus). De asemenea, cultura materială a locuitorilor continue să aibă un aspect de provincie romană:
continuitate de locuire, tehnici tradiţionale, relaţii economice cu provinciile imperiului.

În unele locuri se observă o anumită influenţă a culturii  dacilor liberi. Numărul populaţiei a scăzut, drept dovadă servind faptul că din 450 de localităţi atestate pentru perioada Daciei romane, după evacuarea
aureliană au fost depistate doar circa 200.

Totuşi, prezenţa locuitorilor dacoromani poate fi documentată în toate zonele fostei provincii, deşi în spaţiul dintre Jiu şi Olt, Câmpia Banatului, între Mureş şi Someş ele sunt mai multe.

Cum a început romanizarea dacilor

 

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani.

Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală.

Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman).

Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern.

În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării.

Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină.

În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană.

Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane.

Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi.

Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus).

Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani.

Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

În cursul secolului al IV-lea se producea o schimbare în ideologia populaţiei, apărând o nouă identitate de romanus – christianus (creştin), aflată în opoziţie cu fenomenul barbarus-paganus (păgân).
Astfel, prin intermediul creştinismului populaţia dacoromană  nord-dunăreană s-a raliat la noile evoluţii din aria romanităţii.

Ca probă serveşte şi faptul că terminologia de bază a creştinismului românesc este de factură latină, care a intrat în limba daco-romanilor în perioada timpurie de răspândire a creştinismului (sec. IV).
Cuvinte precum basilica – biserică, christianus – creştin, poganus – păgân, pascha – paşte, creatio – crăciun ş.a. Religia creştină a devenit pentru daco-romani un sistem
de valori morale şi juridice.

Mai mult, creştinismul profesat în limba latină a devenit un factor suplimentar în procesul de romanizare a dacilor.
Acelaşi proces se derula şi în rândul dacilor liberi. După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă.

Aceasta a accelerat procesul de romanizare în întregul spaţiu locuit de geto-daci.Creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia a contribuit la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Aşa a fost înlăturată şi ultima barieră psihologică ce despărțea dacii liberi de romani.
Pe de altă parte, statul roman prin controlul unei zone din Muntenia şi sudul Moldovei avea posibilitatea să influenţeze situaţia într-un spaţiu mult mai extins.

Astfel, după victoriile împăratului Constantin asupra goţilor (332) a fost încheiat un tratat, potrivit căruia aceştia în calitate de federaţi urmau să apere teritoriul aflat sub autoritatea romanilor.

În sudul Moldovei, inclusiv la gurile Dunării, au fost transferaţi mai mulţi vorbitori de limbă latină, care au contribuit la intensificarea procesului de romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi.

Drept urmare, se extinde spaţiul ocupat de purtătorii culturii Sântana de Mureş – Cerniahov, în Moldova fiind depistate 300 de aşezări, iar în Muntenia – 200.  

Deşi cei care fuseseră în componenţa Daciei nu mai erau cetăţeni romani, printre ei se întărește conştiinţa că sunt ataşaţi la o civilizaţie elevată. Cu trecerea timpului pe substratul geto-dac s-a constituit un popor de origine latină, iar denumirea lui a evoluat de la romanus la român.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare.

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare.

Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani.

În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma.

Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice.

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni.

Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească , Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană.

În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești.

La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia.

La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac.

Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați).

După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus.

În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni  care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii,bucovinenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.

S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă.

În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român.

Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia.

Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

Surse (bibligrafie):

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Latinescul%20romanus%20%E2%80%93%20precursorul%20etnonimului%20Rom%D0%B2n.pdf

https://www.timpul.md/articol/peste-1800-de-ani-de-istorie-naionala–de-la-latinescul-romanus-la-etnonimul-roman-131087.html

 

 

05/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI. De unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

 

 

 

România sau Țara Românească ?

Cât este de veche conștiința că noi, românii, descindem din latini, din romani?… Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI.

O întrebare de bun simț: de unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Beaumarchais, s-a inspirat din Francis Bacon care, in lucrarea sa “De dignitate et augmentis scientiarum” scria: “Audacter calumniare, semper aliquid haeret” (Calomniază cu indrazneală, până la urma tot se prinde ceva).

Parafrazându-l pe acest mare filosof, s-a ajuns în dezinformarea modernă, la un slogan preluat cu entuziasm și de propaganda antiromânească de astăzi:  „Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” 

Una din acţiunile politice la modă printre vecinii noştri, este cea a dezbinării neamului românesc.

Există teorii susţinute cu încăpăţânare de falşi istorici, conform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași.

Cât despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor.

Dar să vedem cine sunt vlahii…

 

Vlah sau câte odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizată în nordul si sudul Dunarii pâna la linia Jireček Rom-27(Jireček Line), o linie imaginară din Balcani, care desparte zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud) şi care porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.

A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

Trasarea acestei linii s-a bazat pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă.

Ea este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice şi de asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

 Vlahi este vechea denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii..

Această denumire provine din etnonimul βλάχοι (Vlahos) în limba greacă, care a dat și denumirile de волохи (volohi) în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Se vorbeşte şi de o origine germanică a acestui cuvânt, sub forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivată din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu).

Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“.

Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh şi pentru valonii din Belgia, pentru populațiile locale considerate romanice.

Exonimul Vlahi era folosit  de popoarele vecine pentru a-i desemna pe români înainte, dar şi după apariţia statului modern român.

Vlahi a devenit şi un „endonim” (autodefiniţie) la Meglenoromâni, sub forma Vlaşi.

După crearea statului modern român, exonimul Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor balcanici, pentru a-i deosebi de românii din România.

 Vlahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii  tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia).  Numărul lor este sistematic ignorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români, deși populația locală îi deosebește prin porecla de „machedoni” (cuvânt care nu trebuie să ducă la o confuzie  cu „macedonenii”, care sunt locuitorii slavi ai fostei republici iugoslave Macedonia (FYROM), sau bâştinaşii greci ai regiunii Macedonia din Grecia.

Astăzi Românii sunt artificial şi diversionist împărţiţi în Serbia care susţine că ar exista  două minorități așa-zis distincte – românii şi vlahii…

 Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti.

În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866.

Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat  în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut  în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România.

Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor.

În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Denumirea de « Vlahi » apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes.
Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori. De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii.

Un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, dovedeşte, fără vreun dubiu, că românii (şi unii străini), îi ziceau Ţării Româneşti  „Romaniola“ sau „Romandiola“.
Într-un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”, acest cleric spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege, însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari folosea deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. 

La rândul său, istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj, a clarificat de mult problema şi vechimea numelui România. Iata ce spunea, reputatul nostru istoric, cu ceva vreme în urmă :

” Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor». 

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă istoricul Ioan-Aurel Pop.

Civilizatia valahă prezintã similitudini frapante de-a lungul Carpatilor în ceea ce priveste etnografia, folclorul sau economia ruralã şi are comunã o parte a vocabularului, pãstrat atât în arhaisme dialectale cât si în toponimia montanã. 
Datorită  constituirii târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

 

 

Image result for harta lui Dimitrie Philippide,photos

Foto: Geographikon tes Roumounias (Geografia României), de Daniil Dimitrie Philippide pe http://www.dacoromanica.ro/  

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Daniil  Philippide, un călugăr erudit, istoric și om de litere grec, profesor la Academia Domnească din București. 

A publicat în limba greacă la Leipzig  în 1816, o Istorie a României și o Geografie a României, care formau partea I-a și a II-a din  primul volum, al unei  lucrari concepute pe un plan mai larg.

Titlul complet al celei dintâi este: Istoria României, sau expunerea celor mai însemnate întâmplări amintite în stânga Istrului de jos, de la năvălirea egiptenilor până la așezarea conducătorilor români în Țara Românească și în Moldova, acum alcătuită întâi și tipărită la Lipsca Saxoniei, în litografia lui Tauchnitz. 

 

Tomul I, partea I-a.Cealaltă parte se intitulează Geografia României ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei, acum etc. (tomul I, partea II-a.), lucrare însoțită și de trei hărți dintre care una priveștre toate Țările românești, peste care stă scris “Rumunia”.Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale lui Philippide au constituit actul de botez al României, şi că acesta ar fi fost cel dintâi care, într-o lucrare științifică, a dat și încetățenit numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numărul lor” (Istoria României), dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia.

 

De altminteri, chiar şi în zilele noastre, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.Aşa cum pentru oricine, denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

 

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

Înconjurată din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, romanitatea rărsăriteană s-a tot micșorat sub presiunea slavilor şi turanicilor, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Practic valahii sunt prezenţi si astazi mai ales în aria Carpatilor din Romania, Ungaria, Ucraina, Polonia, Serbia, Slovacia, Cehia etc.

In Cehia exista chiar o “regiune autonoma a vlahilor” denumită Valahia moravã (în ceha: Moravská Valaška), pilon de bază pentru continuitatea civilizaţiei vlahilor de-a lungul Carpaţilor.

 

 

 

 

 

 

 În istoria dreptului, exista un model valah cunoscut ca primul model de drept, fiind mentionat masiv in documentele cancelariilor principatelor românesti, ceea ce reprezintã o mãrturie fundamentalã a existentei vechiului Drept Valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievalã, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1986, p.55-58).

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de duşmanii poporului nostru și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Intre „vlahi” și „români”, deşi sunt fără nici o îndoială unul şi acelaşi popor, au fost inventate şi speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi, maghiari, ruşi și bulgari, în încercarea lor tenace de a diviza şi deznaţionaliza românii din teritoriile ocupate de ţările lor, de-a lungul istoriei.

In limba latină, Dreptul Valah poarta denumirea de „Lex Antiqua Valachorum”or „Jus Valahicum/Valachorum”.

Se poate afirma ca Dreptul Valah este primul model de drept international european, avand aplicabilitate dincolo de graniţele statale.

Conform enciclopediei Wikipedia, Dreptul Valah avea o parte economica și una juridicã, ce nu puteau fi încãlcate.

În realaţia cu instituţiile responsabile cu impunerea și asigurarea respectãrii legii proprii statului respectiv, vlahii rãspundeau uzual la orice interpelare a acestora cu formula:

“Du-mã la stãpânul tãu, am dreptul valah”, aducând astfel la cunostinţă ca poseda un drept special.

Vlahii au protestat împotriva celor care “au îndrãznit sã intervinã și să încalce privilegiile recunoscute ale lor”, dupã cum se menționeazã în documente din anul 1447.

Ca exemplu jurisdictional valah, până in anul 1598, domnii valahi din cetatea Făgăraşului primeau la numirea în domnie şi titlul de Duce de Fagaras, invocându-se “Jus antiqum Vaivodarum valachiae Transalpinae”.

 În corespondenţa dintre Ferdinand de Habsburg, fost rege al Ungariei şi Boemiei, principe al Transilvaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, şi arhiepiscopul catolic Nicholaus Olahus, mitropolit de Strigoniu şi primat al Bisericii Catolice din Ungaria, împăratul romano-german menţiona faptul că:

„Astfel sunt neamurile cele mai vestite, dintre care rudele tale, românii nu sunt cei din urmă, care cum se ştie sunt urmaşii romanilor, stăpânitorii lumii şi pentru aceea se numesc români.”

Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.

Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia.

Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

 Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi-au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume.

Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin scria încă în secolul al XVII-lea:

„Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le-am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh.”

 

Există o afecțiune psihologică numită „Efectul Dunning-Kruger”, care spune că un individ, cu cât este mai incompetent, cu atât e mai probabil să se autoevalueze ca fiind mai competent.

Cu alte cuvinte, persoanele lipsite de abilităţi şi cunoştinţe într-un anumit domeniu,inclusiv în cel al istoriei, suferă de iluzia superiorităţii, autoevaluându-şi abilităţile şi cunoştinţele ca fiind mult mai dezvoltate decât este cazul în realitate.

Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate.

Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu.  

 În viaţa de zi cu zi, vedem efectul Dunning – Kruger când cineva afon e convins că are o voce de aur, când cineva total incapabil să zică un banc merge la iUmor, sau când cineva care nu a studiat deloc istoria explică misterele celui de-Al Doilea Război Mondial.
Purtând cu aceste personaje lupte pe baze ştiinţifice, comunitatea celor care ştiu mult pentru că au studiat mult, pierde energii şi timp preţios.

„Universitatea Google” la care se formează cei care suferă de efectul Dunning – Kuger, produce noi şi noi generaţii de specialişti „imbatabili”şi bine organizaţi…

Mai mult, prin angajarea unui dialog ştiinţific, bazat pe argumente, cu persoane care nu au competenţe reale pentru a analiza aceste argumente, nu facem decât să discredităm  adevăratele argumente. 

 

 

 

Surse:

 

 

Pentru informare completa recomandam si alte surse externe cum ar fi de exemplu articolul “We Are Valachs!”  scris de Leo Baca ce face referire la Stopami Minulosti: Kapitol z Dejin Moravy a Slezka /Traces of the Past: Capitole din istoria Moraviei si Silesiei”, de Zdenek Konecny si Frantisek Mainus Brno, 1979.

 

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/images/stories/2015/docs/Roman-vlah.pdf

 

– (Mirela Oprea citata pe http://velicodacus.blogspot.ro)

 

–  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

 

 

 

 

21/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: