„Romaniile populare”și geneza romanității orientale

 

 

  Denumirea de „Romanii populare” este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, iar așezările populațiilor latinofone erau denumite de proprii locuitori „țări”, in timp ce popoarele vecine le spuneau Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen,Volochi, Vlahi etc.

Aceste denumiri date de străini,  au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie),Walcheren (în Olanda),Valonia (în Belgia)  sau numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, din Alpi.

Acestea isi au originea in cuvântul germanic „walah” sau „walh”, însemnând „străin”, „ne-german”care, la rândul lui, provine din numele tribului celtic latinizat al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit în anii 110-100 î.Hr de triburile germanice în decursul campaniilor lor de jaf în Galia.

Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de „walah” în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice).

Trecând în alte limbi, etnonimul „walah” a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale: valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

După R. Rohlfs, germanicul „Walh” a dat de asemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pour „Wales”), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule („Galia” în franceză: în această limbă „wa” inițial urmat de „alh” evoluează în „ga„ („Wardan” = garder: a păstra, „Waidanjan„ = gagner: a câștiga) și „aule” (Salh= saule: salcie).

 „Gaule”, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece „ga” inițial urmat de „li” antevocal evoluează în „ja” sau „gea„, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului „valah”.

Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas.

Conform acestei opinii, cuvântul „valah” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit.

 În sensul larg, european, o „Romanie populară” a devenit orice comunitate latinofonă apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrâns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunitățile romanice din Dacia sau de la sud de Dunăre care, începând cu retragerea romanilor din Dacia și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind, odata ajunse în Evul Mediu timpuriu, să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

Prințesa bizantină Anna Comnena (1083 – 1153), fiica împăratului bizantin Alexius Comnenus, a fost primul autor medieval care a scris despre așezările aromâne din munții Tesaliei. 

Benjamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munți. El scria: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nicun rege nu poate domni peste ei.”

După cucerirea latină a Constantinopolului din 1204, Vlahia Mare a fost inclusă în Despotatul Epirului, dar a reușit să-și recucerească rapid independența. Valahia Mare este și denumirea alternativă exonimă a Munteniei (Țara Românească).

Istoricii au denumit „Romanii populare” (uneori desemnate ca „Românii populare”, când se referă numai la așezările românilor) comunitățile latinofone medievale, rămase fără protectie politică si militara după retragerea armatei si administratiei Imperiului Roman, de pe teritoriul unde acestea locuiau (în general păduros sau muntos, situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Uitați pe vârfurile munților lor, aromânii – vlahi și-au văzut de tradiții și de viața pastorală pe care o cunosc de mii de ani.

Numai că, cei ce stau pe văi și trasează granițe și fac legi, sunt „deranjați” de cei ce rezistă, de cei ce nu pier. Pentru că există în Balcani „Vlahia Mare” (în limba greacă: „Μεγάλη Βλαχία” („Megale Vlachia”), cunoscută și ca „Tesalia Valahă”, despre care se spune că a fost (ca stat, dar acum mai este ca populație!) un stat al păstorilor aromâni (vlahi), care a existat în secolele al XII-lea și al XIII-lea, incluzând zona grecească Tesalia, zona centrală din Munții Pindului și unele părți ale Macedoniei.

Oricum ar fi, problema acestui neam fără de țară (aromânii, vlahii) – pentru că nu există încă nici un stat aromân sau vlah în Europa de azi – este și rămâne o taină și o problemă.

O adevărată aventură politică a fost crearea în anul 1941, sub controlul Italiei, a așa-zisului „Principat din Pind”, după ce armatele germană si italiana au înfrânt si ocupat Grecia.

Numit și „Principatul de Pind și Meglen” (în aromână: „Principatulu di Pind”, în italiană „Principato del Pindo”), acesta a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei (zone populate de fratii nostri aromân) în timpul celui de-al doilea război mondial.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei.

Micul stat a fost proclamat in vara anului 1941 ca o țară a aromânilor  având capitala la Mețovo (Aminciu), în prezent aflat în Grecia. Primul principe al acestui principat a fost conducătorul aromân al mișcării politice și paramilitare Legiunea Romană, Alcibiade Diamandi.

Chiar dacă „Principatulu di Pind”,Patria Aromânilor din Balcani a fost desființat, chiar dacă statele balcanice refuză si in prezent să acorde drepturi acestei ramuri a românimii, existența spațiului virtual în comunicații și a globalizării care contribuie la desființarea granițelor, va aduce românul aromân lângă frații săi.

Inimile fraților din românime vor bate impreună pentru vecie !

 

 

 

Cititi mai mult  in :

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/04/07/principatulu-di-pind-patria-aromanilor-sau-aventura-unui-stat-aroman-din-balcani/

si

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/

VIDEO: APLEACA-TE MUNTE FRATE (CANTEC AROMAN)

 

 

 

 

VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI ?

VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI

pentru descarcare : aici

“Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”

Nicolae Iorga

                                      

                     Vlahii, români pierduţi?

În perioada comunistă, după cum se ştie, politica oficială a regimului de la Bucureşti faţă de românii din jurul României sau faţă de cei din diaspora era cel puţin bizară. Atitudinea faţă de concetăţenii noştri din diaspora – rămaşi în străinătate după ocupaţia bolşevică a ţării sau a „transfugilor” – era explicată prin atitudinea ostilă a acestora faţă de lagărul socialist (sintagmă foarte potrivită), deşi între aceştia erau nume celebre (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Horia Vintilă. Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Inexplicabilă a rămas neglijarea românilor din Ucraina (Bucovina de Nord, Herţa, Odesa), Basarabia, Bulgaria, Jugoslavia sau Ungaria. Sloganul conform căruia problemele sârbilor, bulgarilor din România, de pildă, se rezolvă la Bucureşti, aşa cum cele ale românilor din Bulgaria, Serbia se rezolvă la Sofia sau Belgrad a creat o ruptură între românii din ţară şi cei din jurul ei. (Excepţie în acest sens, dintre sateliţii Moscovei, a făcut Ungaria, care a avut în vedere problematica ungurilor de pretutindeni).
Această ruptură (deşi Vasile Pârvan declarase că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”) a determinat o lipsă de cunoaştere reciprocă, păguboasă mai ales pentru românii din ţinuturile istorice româneşti (Basarabia şi Bucovina) sau pentru urmaşii românităţii balcanice, aşezaţi în Balcani. Românii sud-dunăreni nu-şi cunosc prea bine identitatea etnică şi culturală, originile sau tradiţiile comune. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale şi post-medievale, când călătorii străini îi numeau vlahi sau valahi, aşa cum şi cei din Ţara Românească erau numiţi, vremelnic, în aceeaşi perioadă, aşijderea.
Prin întreruperea oricăror relaţii între românii de pe ambele maluri ale Dunării, cei din sud au rămas (încă) în bezna cunoaşterii: unii dintre ei fiind ideologizaţi de oficialităţile ţărilor în care convieţuiesc, sunt consideraţi de origine necunoscută sau de origine slavă („vlaşii”); altfel spus, vlahii/valahii/vlaşii nu sunt români. Din păcate, unii intelectuali din această zonă duc în continuare o politică de obstrucţionare a adevărului ştiinţific privind identitatea acestora.
Scopul, se pare, este politic şi pragmatic: legislaţia europeană, care sprijină minorităţile de orice fel (etnice, religioase, sexuale) nu recunoaşte o minoritate etnică decât dacă acea minoritate se regăseşte într-un popor/ţară actuală. Or, nu există Valahia azi, aşa cum şi în timpul medieval domnitorii nu aveau în titulatura lor oficială „domn al Valahiei” ci domn al Ţării Româneşti.
La Iaşi, apare de pildă, în 1643, Carte românească de învăţătură, adresată întregii „seminţii româneşti” şi nu „carte moldovenească”. Şi în alte state europene au existat, pentru fiecare dintre ele, alte denumiri ale populaţiei în evul mediu, dar aceste denumiri au devenit istorie. Nerecunoscută oficial ca etnie, ei nu se pot bucura de toate drepturile unei minorităţi. Cea mai concludentă situaţie este cea din Serbia: românii din Banatul sârbesc, pentru că se definesc ca atare, se bucură de toate drepturile din partea autorităţilor de la Belgrad, pe când cei din Timoc (peste 400.000), care nu se declară români (deşi la ultimul recesământ, în formularele statistice era menţionată şi rubrica „român”), nu pot beneficia de acelaşi tratament. În Bucovina de Nord, întrucât unii se declară români, alţii moldoveni, nu au reprezentativitatea necesară în Parlamentul de la Kiev. Aceeaşi situaţie există şi în Basarabia (R. Moldova), unde „savanţii” de tip Stati au descoperit şi o „limbă moldovenească” în spirit stalinist. Valahii/vlahii/vlaşii vorbesc limba…valahă?
Academia Română, ca şi alţi savanţi europeni, s-a pronunţat, în această privinţă: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” .
Dialectul dacoromân sau limba română actuală are, la rândul ei, cinci graiuri:
„1. Graiul muntenesc: Muntenia, Dobrogea, Oltenia de est, sudul Moldovei, partea de sud-est a Transilvaniei;
2. Graiul moldovenesc: Moldova, Basarabia şi până dincolo de Nistru, regiunea Kirovograd, regiunea Nikolaev, Bucovina, partea de nord a Transilvaniei;
3. Graiul bănăţean: Banat, vestul Olteniei şi Transilvaniei, judeţele Hunedoara şi Arad;
4. Graiul crişan: Crişana, zona celor trei Crişuri;
5. Graiul maramureşean: Maramureş, partea cea mai nordică a vestului Transilvaniei” .
Recent a apărut Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului de Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu care au dovedit ştiinţific că locuitorii români timoceni vorbesc un grai de sinteză oltenesc şi bănăţean. Nici Atlasul Limbilor Europei nu înregistrează limba valahă sau moldovenească.
Spre a redovedi adevărul ştiinţific privind originea şi identitatea etnică şi istoria românilor sud-dunăreni, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani a reeditat (în colecţia „Românii uitaţi”) lucrările unor savanţi români( Th. Capidan, G. Vîlsan, Ion Maiorescu, D. Bolintineanu, C. Burileanu, Lazăr Şeineanu, Sextil Puşcariu, Ioan Neniţescu, George Murnu, Ioan Caragiani, Tache Papahagi etc) sau a tipărit cărţi ale unor specialişti contemporani (Gheorghe Zbuchea, Diana Nedelcea Cotescu, Tiberius Domozină, Valentin Băluţoiu, Florian Copcea etc.), cărţi distribuite gratuit. Valentin Băluţoiu a tipărit (în 2009, la editura craioveană Alma) O istorie pentru românii de la sud de Dunăre, în ediţii bilingve română-bulgară şi română-sârbă.
În acelaşi scop, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani, împreună cu alte instituţii cultural-ştiinţifice, a iniţiat şi organizat, începând din 2007, anual, Simpozionul Internaţional Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, finalizat prin tipărirea comunicărilor în volum, sub egida Academiei Române. La aceste simpozioane, prezenţa liderilor organizaţiilor şi fundaţiilor culturale din Serbia, Bulgaria, Basarabia, ca şi alţi etnici români din aceste ţări, a fost deosebit de benefică.
Aceluiaşi scop se subordonează şi prezenta lucrare, Vlahii, români pierduţi de profesorii Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu. Merită să fie apreciaţi cei doi autori, în primul rând, pentru curajul de a se apleca asupra unei problematici pe atât de delicată, pe atât de necesară. În al doilea rând, structura şi conţinutul lucrării dovedesc că Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu stăpânesc bine bibliografia şi sursele de informare, iar tratarea evenimentelor istorice este realizată în spirit ştiinţific, obiectiv.
Cum era şi firesc, autorii încep temerarea lor lucrare cu strămoşii noştri, tracii, geto-dacii şi figura istorică impunătoare a lui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, continuă cu etnogeneza limbii şi a poporului român (cucerirea şi romanizarea traco-daco-geţilor, populaţiile migratoare), combătând, cu argumente, teoriile false sau presupunerile în această privinţă.
Formaţi ca atare, românii au devenit o realitate a evului mediu european, prezenţi în documente oficiale, în scrisorile unor călători, scriitori, geografi străini, autorii prezicând că „apariţia denumirii de vlah sau valahus dat românilor de către străini în evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei româneşti”. În Peninsula Balcanică, românii numiţi, în cursul evului mediu, şi vlahi, locuiau în grupuri compacte în Munţii Pindului, în ţinuturi cu denumiri de Vlahia, în Macedonia (Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole), în Peninsula Calcidică, pe lângă râul Mariţa, în Munţii Hemus etc., astfel încât, cum afirmă cu temei, Eminescu, nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră” . În timp, apar primele forme de organizare socială şi politică a românilor din Balcani în epoca medievală, culminând cu primul lor stat în nordul Peninsulei, graţie celor doi fraţi Petru şi Asan, cu capitala la Târnova. Aici, autorii accentuează pe originea etnică română a dinastiei Asăneştilor, pe rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea ţarat bulgar.
Ultimul capitol al lucrării, Vlahii, români uitaţi, prezintă istoria modernă şi actuală a românilor sud-dunăreni, consideraţi „realitate etnică contemporană de necontestat”. Dureros este faptul, prezentat de autori, că unii dintre europarlamentarii noştri au tratat cu totală indiferenţă raportul obiectiv al parlamentarului german Jurgem Hermann privind situaţia românilor timoceni (întocmit la solicitarea parlamentarului basarabean,Vlad Cubreakov), prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 1 octombrie 2008. Delegaţia Serbiei, sprijinită de Rusia, Grecia, Cipru, a introdus un amendament prin care înlocuia sintagma „minoritatea vlahă/română” cu „minoritatea română şi vlahă”, amendament aprobat cu două voturi în plus.
Europarlamentarii ruşinei sunt: Cornelia Cazacu (care a votat amendamentul Serbiei), iar Cezar Preda, Ilie Ilaşcu (probabil bolnav), Relu Fenechiu (care cerea Parlamentului României să-i considere pe aromâni ca etnie diferită de români), Mihai Tudose, toţi strălucind prin …absenţă şi laşitate crasă.
Prin această carte, documentată, obiectivă şi necesară, Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu au dovedit, în ciuda titlului, că românii nu sunt încă pierduţi, ci doar uitaţi.

Tudor Nedelcea

.             Prof. SORIN FIRA, Prof. CĂTĂLIN PÎRVU

 VLAHII,ROMÂNI PIERDUŢI

 Prefaţă de Tudor Nedelcea

 FUNDAŢIA SCRISUL ROMÂNESC
CRAIOVA, 2010

                                                  CUPRINS

Vlahii, români pierduţi? 7

                                              CAPITOLUL I.
BUREBISTA “CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE
DINTRE REGII DIN TRACIA” 11
1. Tracii – neamul cel mai numeros din lume după acea al inzilor 11
2. Geto-dacii – cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci 12
3. Burebista – regele tuturor tracilor nordici 15

                                              CAPITOLUL II.
FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN TIMP ŞI SPAŢIU 21
1. Romanii cuceresc pe daco-geţi. Persistenţa numeroasă a
elementului autohton după transformarea teritoriilor geto-dace
în provincii romane 21
2. Romanizarea traco-daco-geţilor 27
3. Mirajul pământului românesc. Popoarele migratoare trecătoare 30
4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi presupuneri
greşite despre etnogenezei românilor 34

                                            CAPITOLUL III.
ROMÂNII – O NOUĂ REALITATE A EVULUI MEDIU 43
1. De la “romani” (stră-români) la “vlahi” 44
2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi 45
3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării 47
4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la nord
şi sud de Dunăre în cronicile medievale 48
5. Informaţii despre primele forme de organizare socială
şi politică a românilor 50
6. Alte menţiuni ale vlahilor în evul mediu, după desăvârşirea
etnogenezei româneşti 57
7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală – operă a vlahilor
din nordul Peninsule Balcanice 59

                                        CAPITOLUL IV.
ROMÂNII SUD-DUNĂRENI – REALITATEA ETNICĂ CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT 80