CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prințul Charles, moștenitorul tronului Marii Britanii, este unul dintre descendenții lui Vlad Țepeș

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru WILD CARPATHIA. Vlad Tepes. Count Dracula. Ordinul Dragonului. Old secret order. The British Dracula Family"

 

 

Prințul Charles are rădăcini în Transilvania și se laudă cu ascendenții săi valahi!
 

 

“Genealogia mea arata ca ma trag din Vlad Tepes”, i-a spus recent Printul Charles unui jurnalist englez, care venise pana în Transilvania, pentru a se convinge de pasiunea moștenitorului coroanei britanice pentru aceste locuri minunate. “Asa ca am ceva rădăcini pe aici”, a adaugat printul, plimbându-si oaspetele in decorul de vis al grădinii sale.
 
Puțini au crezut. Majoritatea au luat vorbele Prințului ca pe o glumă sau, cel mult, ca pe un gest de curtoazie la adresa României, ca pe o încercare cam stângace de promovare a Transilvaniei, prin intermediul celui mai comercial “produs” al sau, mitul lui Dracula.
 
Leo van de Pas : Vlad Tepes este în mod cert un unchi stravechi al lui Charles
O anchetă genealogică realizată de Formula AS arată însă că n-a fost vorba de un truc de marketing de promovare a Transilvaniei sau o afirmaţie hazardată, ci purul adevăr: prinţul Charles al Marii Britanii se trage din Vlad Ţepeş, supranumit Dracula.

Jurnaliştii revistei  au apelat la ajutorul lui Leo van de Pas, coordonatorul uneia dintre cele mai importante baze de date de genealogie din lume, colecţionar al unei vaste biblioteci de profil şi proprietar al site-ului de internet http://www.genealogics.org/.
Intr-un arbore genealogic atat de stufos precum cel al familiei regale britanice, a zecea generatie de dinaintea Reginei Mary, bunica Reginei Elisabeta a II-a, e neverosimil de scurta, doar o “crenguță”.

O bizarerie trecuta cu vederea. Caci nici unul dintre istoriografii maghiari care incercau sa demonstreze originea ardeleana a mostenitorilor coroanei britanice nu avea interesul sa arate ca acea “crenguta” ducea, intregită, tocmai la familia munteana a Draculestilor, la Vlad Tepes, la fratele său Vlad al III-lea Călugărul, la tatăl sau, Vlad Dracul, la Mircea cel Batran, pâna hat, departe, pe la 1300, la Basarab Voievod!

Prințul Charles nu glumise. Chiar se trage din familia lui Vlad Tepes! Documentele o confirma!

Imagini pentru prințul charles arbore genealogic"Imagini pentru prințul charles arbore genealogic"

 

 

“In ziua de azi, lumea foloseste cu prea multa lejeritate termeni ca “stramoș” si “urmaș”. In sens strict genealogic, stramoșul Printului Charles nu e Vlad Tepeș, ci fratele sau, Vlad Calugarul. Insă, da, Vlad Tepes e in mod cert un unchi stravechi al lui Charles”, a explicat Leo van de Pas.
Acesta a trimis si genealogia clară, cu descendenta Reginei Elisabeta a II-a si a Printului Charles din Vlad Dracul, prin fiul sau, Vlad al III-lea Calugarul, fratele vitreg, de tată, al lui Vlad Tepes.

De la mijlocul secolului al XV-lea și până la începutul secolului al XVII-lea, vreme de cinci generații, stramoșii contesei Claudine Rhedey din Transilvania si, deci, si ai Printului Charles, au fost nobili munteni, voievozi si inalti dregatori din neamul Basarabilor.
 
Descendența Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare

Istoricul clujean Tudor Sălăgean, specialist in istoria medievala a Transilvaniei și autor al unor lucrari referitoare la radacinile ardelene ale familiei regale britanice, sustine si el genealogia lui Iain Moncreiffe of that Ilk, despre care vorbeste Leo van de Pas.

„Intr-adevar, personajele care fac legatura dintre Basarabi si nobilimea ardeleana apar la sfarsit de secol XVI, in jurul anului 1600. Este vorba, in special, de logofatul Ivan Norocea si de fiica sa Zamfira, cea care va deveni, mai tarziu, sotia lui Peter Racz de Galgo. Mama Zamfirei era nimeni alta decat Stanca Basarab, fiica domnitorului muntean Mircea Ciobanu si a cunoscutei doamne Chiajna” … prin casatoria Zamfirei cu marele ambasador al Transilvaniei la Inalta Poarta, Peter Racz de Galgo, Zamfira este cea care duce sangele Basarabilor munteni in spectaculoasa increngatura de relatii la capatul careia se gaseste azi Printul Charles.

Nici un străin nu a vorbit vreodată atat de mult si de bine despre România și nici o mare personalitate contemporana nu a dovedit atâta tenacitate in sustinerea unor valori românesti.

Desi a vizitat prima oara tara noastra abia in 1997, devenind un obisnuit al evadarilor in Transilvania dupa 2004, Printul Charles, mostenitorul tronului Marii Britanii, este ambasadorul cel mai fervent, nu doar al frumusetilor Ardealului, de care este absolut fascinat, ci si al traditiilor, al patrimoniului si al comorilor naturale ale tarii noastre.

Arborele genealogic oferit de Leo van de Pas e confirmat si de o importantă lucrare aparută în Anglia în 1982, la scurt timp după nașterea Printului William, fiul lui Charles si al Dianei, următorul la coroană britanică pe linie succesorală, după Printul de Wales.

“Alteța Sa: strămoșii tânărului prinț” (“Royal Highness: Ancestry of the Royal Child”, in original), se cheama cartea semnată de Sir Iain Moncreiffe of that Ilk, un nume de referinta in domeniile genealogiei si heraldicii.

 

 

 

 

Imagini pentru stefan cel mare photos"

Ștefan cel Mare

 

 

 

Sir Iain a scris, practic, o carte-cadou la nașterea Prințului William.

Paginile 100-102 din cartea sa stau marturie. Ba mai mult: prin intermediul doamnei Chiajna, sotia lui Mircea Ciobanu Basarab, descendența Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare si inaintașii sai, pâna la Bogdan I Voievod,întemeietorul Moldovei.

Noi dovezi că Prințul Charles este descendentul lui Vlad Țepeș: Un scriitor britanic a publicat arborele genealogic al familiilor celor doi

Vlad Țepeș și Prințul Charles al Marii Britanii sunt rude.

 

Mai exact Charles este descendentul celui care pe teritoriul României era cunoscut sub apelativul de Dracula. Informația a fost facută publică inițial chiar de prinț, pentru ca ulterior să fie confirmată și de scriitorului britanic David Hughes. Autorul a publicat patru variante ale arborelui genealogic în care sunt surprinse legăturile de familie dintre

Vlad Țepeș și prințul Charles al Marii Britanii.

Domnitorul roman Vlad Tepes a avut doi fii: pe Vlad Țepeluș și pe Mihnea I cel Rău. Potrivit scriitorului britanic David Hughes, aceștia la rândul lor ar fi avut cate un copil fiecare, tot baieti.

De-a lungul timpului, prin căsătorii succesive s-a ajuns ca fiii sau fiicele desprinse din Țepeș să se înrudească cu diverși membri ai unor familii de nobili maghiari sau de români maghiarizați.

Indiferent care din cele patru variante prezentate de autorul cărții „Cronicile Britanice” ar fi urmate, se ajunge la un punct comun si anume contesa Claudia von Rhedey, din Sângeorgiu de Pădure, Mureș.

Aceasta a fost stră-stră-bunica lui Charles, pentru că nepoata ei, Mary de Teck, s-a căsătorit cu regele Marii Britanii, George al V-lea. În acest fel, Mary de Teck a ajuns și ea regina Marii Britanii, dar și bunică a actualei regine a Regatului Unit, Elisabeta a II-a.

Asadar, rădăcinile printului Charles sunt adânc înfipte în pământul românesc. De aici și atașamentul pe care moștenitorul coroanei britanice îl are pentru țara noastră.

http://www.b1.ro/stiri/externe/noi-dovezi-ca-prin-ul-charles-este-descendentul-lui-vlad-epe-un-scriitor-britanic-a-publicat-arborele-genealogic-al-familiilor-celor-doi-14612.htm

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.bucharestherald.ro/dailyevents/41-dailyevents/30692-explosive-investigation-prince-charles-really-is-draculas-descendant

http://www.Romania Breaking News – RBN Press

http://www.formula-as.ro/ planete-culturale-30/printul-charles-urmasul-lui-tepes

 

 

 

30/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

Vlad Țepeș – prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale a fost reprezentat în istoria Rusiei ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voievodul muntean VLAD ȚEPEȘ (1431-1476) a fost prima victimă a unei „campanii de presă” internaționale.

 

 

 

 

 

 

 

● A domnit în Țara Românească de trei ori (august- octombrie 1448, 1456 – 1462 și 1475 – 1476), prima dată la vârsta de 16 ani. A fost un reformator drastic care a reușit, pe parcursul celei de-a doua domnii, să-și impună „programul de guvernare”: măsuri drastice împotriva hoţiei, promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor, primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii.

● A fost prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale, lansată de negustorii sași din Brașov, cărora le-a impus principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Furioși, negustorii sași au declanșat o campanie furibundă, la toate curțile europene, împtriva voievodului, descris în culorile cele mai sumbre: primitiv, însetat de sânge, posedat de diavol, dependent de nevoia de a trage oameni în țeapă etc.

Grație acestei „campanii”, lui Vlad Țepeș (poreclit Dracula) i s-a atribuit „drepturi de autor” asupra pedepsei cu tragerea în țeapă, deși pedeapsa respectivă era curentă în epocă.

● Toată această faimă negativă nu i-a putut însă estompa calitățile militare. De o îndrăzneală și o inteligență ieșite din comun, Vlad Țepeș l-a înfrânt în luptă de două ori, în aceeași lună (iunie 1462), pe Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului: o dată în celebra acțiune nocturnă, când a atacat tabăra turcească din interior, și a doua oară la Chilia, când trupele otomane, ajutate de Ștefan cel Mare, au încercat, fără succes, să cucerească cetatea.

● Profilul lui Vlad Țepeș, realizat de călugărul rus Eufrosin (în relatarea sa din 1486, „Skazanie o Drakule voevode“, adică „Povestire despre Dracula voievod“) a devenit, în Rusia, prototip al principelui viteaz și justițiar.

Personalitatea sa a avut, de-a lungul timpului, un efect profund asupra teoriei politice rusești, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin. Este cunoscut faptul că, de exemplu, Ivan cel Groaznic l-a copiat pe voievodul român în măsurile sale justițiare, acestea rămânând conservate ca atare în folclorul rusesc.

Cartea lui Eufrosin s-a tipărit în Rusia în peste 20 de ediții.

A fost adoptat  în istoria Rusiei, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz.

 

Sursa: http://www.certitudinea.ro/calendar-certitudinea-luna-martie

 

 

 

 

16/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Menţinerea hegemoniei marilor puteri si războaiele asimetrice

 

 

 

 

Războiul asimetric

 

 

 

 

 

 

 

 

„Lupta împotriva terorismului” – un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

 

 

 

În tipologia războiului, conflictul asimetric este un concept formulat şi discutat în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

În anii postbelici, războaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc. au impus, prin considerabilă disproporţie dintre forţele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franţa) sau chiar o supraputere (S.U.A., U.R.S.S.), dispunând de o tehnică de lupta sofisticată, de cealaltă, mişcări de rezistenţă, recruntandu-şi combatanţii din societăţi cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau ţări cu capacităţi militare mult în urmă adversarului lor (Republica Democrată Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud).

În chip paradoxal, victoria a rămas de partea celor mai slabi .

Secretul izbânzii a stat în războiul de guerilă, care a pus în imposibilitate partea „tare” să-şi valorifice copleşitoarea superioritate tehnică.

În ţări democratice precum Franţa şi S.U.A., costul uman al războiului a declanşat controverse politice, care au scindat opinia publică în partizani şi adversari ai continuării intervenţiei militare.

Chiar în Uniunea Sovietică, nemulţumirea generată de pierderile umane ale războiului din Afghanistan a ţâşnit la suprafaţă pe măsură politicii gorbacioviste de glasnost (transparenţă), care a atenuat rigorile statului poliţist.

Această nemulţumire a exercitat o presiune de neignorat asupra Kremlinului în vederea retragerii Armatei Roşii din Afghanistan.

O condiţie ca partea slabă să poată prelungi conflictul până la istovirea politică şi morală a adversarului este că ea – această parte – să fie permanent aprovizionată din afară cu armament.

Frontul de Eliberare Naţională din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul şi Republica Democrată Viteman au fost înarmate de U.R.S.S. şi Republica Populară Chineză, talibanii de Pakistan, Arabia Saudită şi S.U.A.

După opinia noastră, conceptul de conflict asimetric poate fi extrapolat şi în alte perioade istorice decât în cea postbelică.

Credem că un exemplu îl oferă îndelungată confruntare dintre ţările române şi Imperiul otoman, disproporţia de forţe (oameni şi tehnică de lupta) îndreptăţind caracterizarea de conflict asimetric, datade noi acestei confruntări.

Evident, societatea medievală a imprimat anumite aspecte specifice.

Mai întâi, în condiţiile logistice ale timpului, campaniile erau de durata limitată (imaginea unui Război de 100 de ani – care de fapt a fost mai lung de un secol: 1337-1453 – cu lupte în fiecare zi este total falsă!

Au existat lungi perioade fără ciocniri militare între francezi şi englezi). În al doilea rând, în absenţa unei opinii publice care să-şi facă simţită opoziţia faţă de război, suveranul trebuia să ţină seama de acordul clasei militare pentru continuare operaţiilor.

Dacă un Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare au rămas, primul în 1462 şi cel de-al doilea în 1476, biruitori, în final, în faţa lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, perfomanţa se explică prin capacitatea celor doi voievozi români de a împiedică pe sultan să-şi valorifice superioritatea în efective şi armament.

Şi unul, şi celălalt s-au retras din faţă invadatorului otoman şi au creat, prin evacuarea populaţiei şi distrugerea resurselor de aprovizionare, un gol demo-economic.

În Evul Mediu, o armata se hrănea pe seama teritoriului cucerit; ea nu putea fi aprovizionată – ca astăzi – prin poduri aeriene.

Izvoarele istorice arată că Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au incendiat satele abandonate, au ars recoltele, au otrăvit puţurile cu apă, punând astfel pe adversar într-o situaţie critică, în ceea ce priveşte aprovizionarea.

Aparent cuceritoare, pe măsură înaintării în teritoriul românesc, oastea otomană era slăbită ca urmare a greutăţilor întâmpinate în procurarea hranei şi a atacurilor de hărţuire date de mici corpuri de oaste ale românilor (a rămas vestit atacul de noapte dat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane).

În imposibilitate de a obţine o victorie clară şi sub presiunea dificultăţilor logistice, sultanul Mehmed al II-lea a fost constrâns (deşi, în cazul Moldovei, câştigase bătălia de la Războieni-Valea Albă) să se retragă din Ţară Românească (1462) şi din Moldova (1476).

Michael Bocignoli, un raguzan, înfăţişează sugestiv motivul retragerii otomane:

„De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata şi cum nu voia să-şi primejduiască ostaşii […], a fost silit să se întoarcă pe unde venise, fără pradă, fără izbândă şi după ce a pierdut pe mulţi dintre ai săi”.

La fel, Giovanni Maria Angiolello, vistiernicul sultanului, participant la campania din 1476:

„Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare […] deoarece pâine nu se putea avea, nici nutreţ pentru cai,câmpul fiind ars peste tot […] s-a ridicat tabăra şi am plecat peste Dunăre”.

Această replică a românilor în conflictul asimetric ce i-a opus Porţii otomane explică de ce spre deosebire de greci, bulgari , sârbi, albanezi şi, in parte, unguri, ei şi-au asigurat un statut de autonomie când au recunoscut suzeranitatea otomană. Au menţinut astfel statul că armătură politico-administrativă şi militară şi, pe această cale, şi-au păstrat identitatea politică”.

Ultimele două conflicte asimetrice (raportate la anul scrierii textului, 2004 – s.r.) au fost acţiunile S.U.A. şi aliaţilor lor împotriva regimului talibanilor din Afghanistan şi a Irakului lui Saddam Hussein. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele două acţiuni în formulă:

„Victorie sigură, pace imposibilă”. Rapidă biruinţă militară nu a adus şi controlul deplin asupra teritoriului deţinut de adversar.

În Irak, piederile americane de după încheierea oficială a operaţiilor militare, sunt mai mari (şi cresc zilnic!) decât în timpul campaniei propriu-zise:

„Perioada de după război – scrie Pierre Conesa – a devenit mai primejdioasă decât războiul însuşi”.

Intervenţia militară dacă nu este însoţită şi de o soluţie politică a problemei, riscă să rămână o victorie pierdută.

O astfel de situaţie se conturează acum atât în Afghanistan, cât şi în Irak.

Erorile săvârşite de administraţia Bush nu au însă un caracter conjunctural, ci structural dacă este să dăm crezare lui Emmanuel Todd.

În finalul cărţii sale Apres l’empire el scrie:

„Să lăsăm America de azi – dacă asta doreşte – să-şi epuizeze energiile – câte i-au mai rămas -, în „lupta împotriva terorismului”, un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

Dacă ea va dori cu obstinaţie să-şi demonstreze omnipotenţa, nu va reuşi altceva decât să-şi dezvăluie neputinţa”  .

 

 

Sursa:  http://www.cadranpolitic.ro  /Acad. Florin Constantiniu   –  Războiul asimetric, ieri şi astăzi

 

 

03/06/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: