CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Vlad Țepeș – prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale a fost reprezentat în istoria Rusiei ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voievodul muntean VLAD ȚEPEȘ (1431-1476) a fost prima victimă a unei „campanii de presă” internaționale.

 

 

 

 

 

 

 

● A domnit în Țara Românească de trei ori (august- octombrie 1448, 1456 – 1462 și 1475 – 1476), prima dată la vârsta de 16 ani. A fost un reformator drastic care a reușit, pe parcursul celei de-a doua domnii, să-și impună „programul de guvernare”: măsuri drastice împotriva hoţiei, promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor, primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii.

● A fost prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale, lansată de negustorii sași din Brașov, cărora le-a impus principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Furioși, negustorii sași au declanșat o campanie furibundă, la toate curțile europene, împtriva voievodului, descris în culorile cele mai sumbre: primitiv, însetat de sânge, posedat de diavol, dependent de nevoia de a trage oameni în țeapă etc.

Grație acestei „campanii”, lui Vlad Țepeș (poreclit Dracula) i s-a atribuit „drepturi de autor” asupra pedepsei cu tragerea în țeapă, deși pedeapsa respectivă era curentă în epocă.

● Toată această faimă negativă nu i-a putut însă estompa calitățile militare. De o îndrăzneală și o inteligență ieșite din comun, Vlad Țepeș l-a înfrânt în luptă de două ori, în aceeași lună (iunie 1462), pe Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului: o dată în celebra acțiune nocturnă, când a atacat tabăra turcească din interior, și a doua oară la Chilia, când trupele otomane, ajutate de Ștefan cel Mare, au încercat, fără succes, să cucerească cetatea.

● Profilul lui Vlad Țepeș, realizat de călugărul rus Eufrosin (în relatarea sa din 1486, „Skazanie o Drakule voevode“, adică „Povestire despre Dracula voievod“) a devenit, în Rusia, prototip al principelui viteaz și justițiar.

Personalitatea sa a avut, de-a lungul timpului, un efect profund asupra teoriei politice rusești, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin. Este cunoscut faptul că, de exemplu, Ivan cel Groaznic l-a copiat pe voievodul român în măsurile sale justițiare, acestea rămânând conservate ca atare în folclorul rusesc.

Cartea lui Eufrosin s-a tipărit în Rusia în peste 20 de ediții.

A fost adoptat  în istoria Rusiei, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz.

 

Sursa: http://www.certitudinea.ro/calendar-certitudinea-luna-martie

 

 

 

 

Reclame

16/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Menţinerea hegemoniei marilor puteri si războaiele asimetrice

 

 

 

 

Războiul asimetric

 

 

 

 

 

 

 

 

„Lupta împotriva terorismului” – un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

 

 

 

În tipologia războiului, conflictul asimetric este un concept formulat şi discutat în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

În anii postbelici, războaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc. au impus, prin considerabilă disproporţie dintre forţele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franţa) sau chiar o supraputere (S.U.A., U.R.S.S.), dispunând de o tehnică de lupta sofisticată, de cealaltă, mişcări de rezistenţă, recruntandu-şi combatanţii din societăţi cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau ţări cu capacităţi militare mult în urmă adversarului lor (Republica Democrată Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud).

În chip paradoxal, victoria a rămas de partea celor mai slabi .

Secretul izbânzii a stat în războiul de guerilă, care a pus în imposibilitate partea „tare” să-şi valorifice copleşitoarea superioritate tehnică.

În ţări democratice precum Franţa şi S.U.A., costul uman al războiului a declanşat controverse politice, care au scindat opinia publică în partizani şi adversari ai continuării intervenţiei militare.

Chiar în Uniunea Sovietică, nemulţumirea generată de pierderile umane ale războiului din Afghanistan a ţâşnit la suprafaţă pe măsură politicii gorbacioviste de glasnost (transparenţă), care a atenuat rigorile statului poliţist.

Această nemulţumire a exercitat o presiune de neignorat asupra Kremlinului în vederea retragerii Armatei Roşii din Afghanistan.

O condiţie ca partea slabă să poată prelungi conflictul până la istovirea politică şi morală a adversarului este că ea – această parte – să fie permanent aprovizionată din afară cu armament.

Frontul de Eliberare Naţională din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul şi Republica Democrată Viteman au fost înarmate de U.R.S.S. şi Republica Populară Chineză, talibanii de Pakistan, Arabia Saudită şi S.U.A.

După opinia noastră, conceptul de conflict asimetric poate fi extrapolat şi în alte perioade istorice decât în cea postbelică.

Credem că un exemplu îl oferă îndelungată confruntare dintre ţările române şi Imperiul otoman, disproporţia de forţe (oameni şi tehnică de lupta) îndreptăţind caracterizarea de conflict asimetric, datade noi acestei confruntări.

Evident, societatea medievală a imprimat anumite aspecte specifice.

Mai întâi, în condiţiile logistice ale timpului, campaniile erau de durata limitată (imaginea unui Război de 100 de ani – care de fapt a fost mai lung de un secol: 1337-1453 – cu lupte în fiecare zi este total falsă!

Au existat lungi perioade fără ciocniri militare între francezi şi englezi). În al doilea rând, în absenţa unei opinii publice care să-şi facă simţită opoziţia faţă de război, suveranul trebuia să ţină seama de acordul clasei militare pentru continuare operaţiilor.

Dacă un Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare au rămas, primul în 1462 şi cel de-al doilea în 1476, biruitori, în final, în faţa lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, perfomanţa se explică prin capacitatea celor doi voievozi români de a împiedică pe sultan să-şi valorifice superioritatea în efective şi armament.

Şi unul, şi celălalt s-au retras din faţă invadatorului otoman şi au creat, prin evacuarea populaţiei şi distrugerea resurselor de aprovizionare, un gol demo-economic.

În Evul Mediu, o armata se hrănea pe seama teritoriului cucerit; ea nu putea fi aprovizionată – ca astăzi – prin poduri aeriene.

Izvoarele istorice arată că Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au incendiat satele abandonate, au ars recoltele, au otrăvit puţurile cu apă, punând astfel pe adversar într-o situaţie critică, în ceea ce priveşte aprovizionarea.

Aparent cuceritoare, pe măsură înaintării în teritoriul românesc, oastea otomană era slăbită ca urmare a greutăţilor întâmpinate în procurarea hranei şi a atacurilor de hărţuire date de mici corpuri de oaste ale românilor (a rămas vestit atacul de noapte dat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane).

În imposibilitate de a obţine o victorie clară şi sub presiunea dificultăţilor logistice, sultanul Mehmed al II-lea a fost constrâns (deşi, în cazul Moldovei, câştigase bătălia de la Războieni-Valea Albă) să se retragă din Ţară Românească (1462) şi din Moldova (1476).

Michael Bocignoli, un raguzan, înfăţişează sugestiv motivul retragerii otomane:

„De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata şi cum nu voia să-şi primejduiască ostaşii […], a fost silit să se întoarcă pe unde venise, fără pradă, fără izbândă şi după ce a pierdut pe mulţi dintre ai săi”.

La fel, Giovanni Maria Angiolello, vistiernicul sultanului, participant la campania din 1476:

„Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare […] deoarece pâine nu se putea avea, nici nutreţ pentru cai,câmpul fiind ars peste tot […] s-a ridicat tabăra şi am plecat peste Dunăre”.

Această replică a românilor în conflictul asimetric ce i-a opus Porţii otomane explică de ce spre deosebire de greci, bulgari , sârbi, albanezi şi, in parte, unguri, ei şi-au asigurat un statut de autonomie când au recunoscut suzeranitatea otomană. Au menţinut astfel statul că armătură politico-administrativă şi militară şi, pe această cale, şi-au păstrat identitatea politică”.

Ultimele două conflicte asimetrice (raportate la anul scrierii textului, 2004 – s.r.) au fost acţiunile S.U.A. şi aliaţilor lor împotriva regimului talibanilor din Afghanistan şi a Irakului lui Saddam Hussein. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele două acţiuni în formulă:

„Victorie sigură, pace imposibilă”. Rapidă biruinţă militară nu a adus şi controlul deplin asupra teritoriului deţinut de adversar.

În Irak, piederile americane de după încheierea oficială a operaţiilor militare, sunt mai mari (şi cresc zilnic!) decât în timpul campaniei propriu-zise:

„Perioada de după război – scrie Pierre Conesa – a devenit mai primejdioasă decât războiul însuşi”.

Intervenţia militară dacă nu este însoţită şi de o soluţie politică a problemei, riscă să rămână o victorie pierdută.

O astfel de situaţie se conturează acum atât în Afghanistan, cât şi în Irak.

Erorile săvârşite de administraţia Bush nu au însă un caracter conjunctural, ci structural dacă este să dăm crezare lui Emmanuel Todd.

În finalul cărţii sale Apres l’empire el scrie:

„Să lăsăm America de azi – dacă asta doreşte – să-şi epuizeze energiile – câte i-au mai rămas -, în „lupta împotriva terorismului”, un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

Dacă ea va dori cu obstinaţie să-şi demonstreze omnipotenţa, nu va reuşi altceva decât să-şi dezvăluie neputinţa”  .

 

 

Sursa:  http://www.cadranpolitic.ro  /Acad. Florin Constantiniu   –  Războiul asimetric, ieri şi astăzi

 

 

03/06/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Legendele Mănăstirii Snagov. Manastirea Snagov bantuita de spiritul lui Vlad Dracul ?

 

 

 

 

  Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), numit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476

 

 

 

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii le le ucid frumsetea.

Asa se intampla de veacuri si cu povestea lui Vlad Tepes, enigmaticul print valah, cu istoriile despre iubirea sa nestiuta si despre o comoara fabuloasa, pierduta undeva sub apele unei fantani

Despre Vlad Tepes, domnitor al Tarii Romanesti, s-a spus ca ar fi fost de fapt “modelul lui Draculai, singuraticul conte-vampir a carui soarta incepe si se sfarseste intr-o trecatoare din inima Carpatilor.

Domnia lui a fost agitata si s-a petrecut intr-o lume la fel de miscatoare si de nesigura.

 

 

 

Ordinul Dragonului

Vlad se incoroneaza in vremea cand Henric al VI-lea si englezii se luptau in Razboiul celor Doua Roze, cand in Ungaria domnea marele rege de origine romana Matei Corvin si cand sultanul Mahomed al II-lea spulbera cu ostile lui Europa crestina.

Radacinile controversatelor povesti sunt, aparent, usor de deslusit. Primul dintre Draculesti, celalalt Vlad, tatal lui Tepes, care era guvernator al Transilvaniei, a fost primit de imparatul Sigismund in “Ordinului Dragonuluii – Drago, un ordin ciudat, construit impotriva simbolisticii bisericii, fiind dedicat “balauruluii ucis de Sfantul Gheorghe.

Istoricii spun ca de la numele ordinului, Drago, ordin in care a fost primit in secret si Tepes, deriva porecla Dracul, care ulterior s-a transformat in Dracula. De aici insa intri pe taramul misterului.

O poveste de iubire

Aventuroasa viata a printului Dracula se scurge, vreme de trei domnii, intre dovezi istorice acceptate si legende transmise din om in om, intre semnele sigure ale trecerilor lui prin lume si enigmatica sa moarte, care n-a putut fi probata cu adevarat, niciodata.

Ciudat, dar nimeni nu stie cu exactitate unde si cand ar fi sfarsit Vlad Tepes. Exista doar mentiuni fugare si ipoteze neconfirmate.

Izvoarele din vechime, parte din ele consemnate de profesorul american de origine romana Radu Florescu, ii contureaza lui Vlad un portret de erou romantic.

Devenit print al Valahiei dupa ce a fost ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea, Tepes, nepot al lui Mircea cel Batran, il ucide pe asasinul tatalui sau si se desparte de fratele lui, Radu cel Frumos, care ii va purta o dusmanie fara istov, pricina a damnarii de mai tarziu.

Radu, favoritul turcilor la tron, l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, aici se sinucide sotia lui, aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu fi prinsa de turci, in vreme ce Vlad reuseste sa scape printr-un pasaj secret din munte.

Ajutat de niste tarani, el ajunge prin Arefu, in Transilvania, la varul sau, Matei Corvin, unde ramane vreme de 12 ani. La Visegrad se naste legenda lui Dracula, vampirul fara somn, pornita dintr-o poveste de iubire.

Tanarul Vlad se indragosteste nebuneste de sora regelui Ungariei si incearca sa fuga cu ea peste munti.

Pentru dragostea frumoasei printese maghiare, se pare ca Vlad trece la catolicism si chiar se insoara cu ea in cadrul unei ceremonii nestiute de nimeni, oficiata in secret in modestul castel din pasul Tihuta, trecatoarea din inima Carpatilor.

Iubirea interzisa a celor doi provoaca mania lui Matei Corvin, care isi rapeste sora si o aduce inapoi in Ungaria. Furios, Vlad arunca blestemul sangelui asupra familiei regale ungare si isi vinde sufletul diavolului, intr-un legamant de a deveni vesnic ne-mort, semn al supunerii fata de Lucifer, Printul Intunecat.

De atunci, orice incercare de a-l ucide era, se spune, sortita esecului, aceasta fiind si explicatia decapitarii sale caci, devenind vampir, nu putea fi omorat altfel.

 

Printul fara moarte

Dupa parerile altor istorici si cercetatori, nimic nu dovedeste faptul ca, asa cum se crede, lui Vlad Tepes i s-ar fi taiat capul, care a fost dus la Constantinopole, ca dovada a mortii sale, si nici ca acesta ar fi fost furat din capitala Turciei si ingropat, in 1476, sub lespedea de piatra de la Snagov.

 

 

 

Manastirea Snagov

Insa vampirologii sustin ca Dracula nu a disparut niciodata definitiv din lume, ci ca este doar adormit de cateva sute de ani sau poate se ascunde in intunericul locurilor din preajma mormantului sau.
Cert este ca urmele misteriosului conte Dracula incep si se intorc mereu undeva aproape de Bucuresti, oras a carui prima mentiune scrisa (20 septembrie 1459) dateaza tot de pe vremea acestui voievod.

 

 

 

 

Insula manastirii Snagov

Aici, intr-o manastire micuta, ridicata pe o insula din mijlocul lacului Snagov si unde exista doar un singur calugar, stau ferecate multe dintre enigmele ce inconjoara disparitia straniului print.

In centrul bisericii de pe insula, in fata altarului poleit se afla o lespede funerara simpla, taiata in piatra alba si luminata de palpairile galbui aruncate de doua candele.

Sub ea se zice ca ar fi ingropat capul desprins de trup al lui Vlad Dracula, printul fara moarte.

Undeva in adanc, sub turla clopotnitei, se spune ca se afla un complex de tuneluri si ascunzatori subterane care trec pe sub lac si despre care nu se stie nici acum unde ajung.

Povestea spune ca prin adancul intortocheat al lungilor coridoare scufundate s-ar ascunde de lumina zilei sufletul blestemat sa nu moara niciodata al voievodului Vlad.

Iar alaturi, ferite de umbra bisericii, sclipesc adancurile unei fantani sub izvorul careia si-ar fi ingropat odoarele si o comoara fara pret.

 

Ceausescu a ordonat zidirea coridorului  Toate acestea pot fi doar simple vorbe, tot asa cum, la fel de bine, pot ascunde urme de adevar. Dovezi nu sunt nici de o parte, nici de alta. Doar semne stranii, care nu pot fi descifrate, semne ramase din vechime, din cei aproape 200 ani cand manastirea a fost total pararsita si despre care staretul Snagovului, parintele Varafil, nu vorbeste aproape deloc. Nu stie, zice, decat din auzite, despre enigmele bisericii, scris nu e nimic, si nici el nu e aici de asa de multa vreme ca sa fi verificat ceva.
Poate sa fie si asa cum spune cuviosul parinte ori poate canoanele bisericii ii opresc vorbele. Insa batranii din comuna de peste lac povestesc despre lucruri stranii si despre semne care ingrozesc. Despre sunetele ce se aud de pe insula in noptile in care furtuna urla deasupra apelor, sunete tanguite ca un tipat prelung venite din capatul debarcaderului, acolo unde apa ar fi inchis trecerile catre tuneluri si dinspre clopotnita unde se deschidea odata “galeria lui Draculai. Despre cei cinci oameni care au disparut fara urma pe cand cautau intrarea catre tainitele comorii contelui blestemat, asta chiar inainte ca Ceausescu sa fi pus sa se zideasca coridorul care ajungea pana sub Palatul Prezidential. Apoi de apa fantanii fara fund, cea care nu se altereaza niciodata, asemenea agheasmei, fiindca are o concentratie foarte mare de ioni de argint pur. Ori despre umbre negre, latite peste apa, si focuri albastre plutind pe apa fantanii fara somn si despre urletele de lupi din noaptea Sfantului Gheorghe, cand pe insulita nu traieste nici picior de animal salbatic, necum de lup. Pricina e spiritul lui Tepes. Mormantul e gol?  Oamenii povestesc ca peretii clopotnitei au doua “urmei inchise, ce nu se pot usca niciodata, fiindca pe acolo rasufla trecerile din adanc pe unde umbla contele fara odihna. Si tot din pricina lui Dracula niciunul dintre cei care au incercat nu a reusit vreodata sa sece fantana cu ghizduri cioplite rotund, in piatra, ca sa afle taina incaperilor neumblate de om aflate dedesubt si peste care danseaza, in noptile fara luna, lumini albastrui. Cel care ar putea face asta ar afla, se zice, secretul obtinerii celui mai pur aur din lume, Aurul Roman, cel ce continea 99,5% aur. Dar n-ar fi treaba simpla, caci ar trebui sa cunoasca mai intai scrierile de la Scholomance, vestita Universitate de magie neagra, mostenite de contele Dracula, din vremea cand Diocletian a poruncit distrugerea manuscriselor de alchimie pentru a fi sigur ca moneda sa ultrapura, aureus, n-ar fi putut sa fie falsificata de alchimisti.
Vorbe sau nu, basme de Ev Mediu intunecat sau iluzii, batranii se tem si isi fac de trei ori cruce daca vine vorba despre mormantul din manastire.

 

Mormantul lui Vlad Tepes

Multi cred ca sub placa groasa zidita in pardoseala nu exista nimic. Si asta nu pentru ca trupul lui Tepes ar fi ingropat in alta parte,la Stambul ori aiurea prin lume, ci fiindca el ar fi reusit cumva sa pacaleasca timpul, ducand de secole povara unei osande de nebiruit: moartea fara moarte.

Cat adevar si cat e fictiune in legenda lui Vlad Tepes?

Nimeni nu stie cu exactitate si poate ca nici nu trebuie sa ne hazardam intr-un raspuns ferm. Caci, in definitiv, fiecare are dreptul sa-si aleaga “bucatai de mister si de aventura in care sa creada.

Si, asa cum te duci sa vezi casa Julietei si a lui Romeo ori carciuma unde se spune ca bantuie umbra vrajitorului Faust, poti trece si lacul catre controversatul mormant al tragicului Dracula.

Sa-l vezi in tacere si sa cauti singur raspunsul la intrebarea cat de mare sa fie pasul ce desparte taramul legendei de al realitatii.

Si sa constati ca, uneori, pasul poate fi numai cat o falfaire de pleoape…

 

 

Insula manastirii Snagov

Este sau nu este Vlad Ţepeş înmormântat la Mănăstirea Snagov?

Aceasta este una dintre dilemele aşezământului monahal pentru care încă nu s-a găsit un răspuns.

În afară de Vlad Ţepeş, numele mănăstirii se leagă de numeroase figuri marcante ale istoriei noastre.

Antim Ivireanu şi Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân sunt ctitori ai mănăstirii, care au contribuit, fiecare, la ridicarea sau consolidarea ansamblului monahal.

Descoperiile arheologice din anul 1933 fac dovada unei locuiri vechi şi neîntrerupte pe această insulă.

Potrivit cercetătorilor, Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice şi există opinii conform cărora aici exista un mic paraclis, cu hramul Buna Vestire, încă din vremea domnitorului Vladislav I (1364-1379).

Acesta s-ar fi scufundat, dar, chiar şi aşa, cea mai veche atestare a mănăstirii datează din anul 1408, fiind consemnată într-un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân.

Frescele din interiorul bisericii au suferit numeroase transformări şi restaurări, dar au rămas de o valoare inestimabilă, reprezentând cel mai mare ansamblu mural păstrat într-o biserică românească.

Numele Mănăstirii Snagov este legat de Sfântul Antim Ivireanu (1650-1716), mitropolit al Ţării Româneşti, care a înfiinţat tipografia mănăstirii, unde s-au tipărit cărţi bisericeşti în limbile greacă, slavonă şi arabă.

Aceste cărţi de o valoare inestimabilă au dus faima meşterilor de la Snagov până în Grecia, Asia Mică şi Egipt.

Tipografia mănăstirii a primit un sprijin important şi de Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cărturarul Antim Ivireanul a tipărit, pentru prima dată, cu litere mobile, primele cărţi în limba româna, folosind caractere latine, „Orânduiala slujbei lui Constantin şi Elena” fiind prima carte cu litere latine a epocii limbii române moderne.

„În incinta mănăstirii s-a înfiinţat, în anul 1835, o şcoală de reeducare pentru tineret, iar după revoluţia de la 1848, aici au fost închişi zeci de paşoptişti. După secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1864, călugării de la Mănăstirea Snagov au părăsit insula, chiliile fiind distruse, iar biserica a rămas în paragină”, explică preşedintele Fundaţiei Snagov, Constantin Turmac.

Perioada de restaurare a început după câteva decenii, biserica principală şi clopotniţa fiind restaurate în 1904. A urmat, în 1941, o nouă restaurare, după cutremurul din 1940, apoi o serie de reparaţii între anii 1966-1967. Cutremurele din anii 1977 şi 1986 au afectat mult biserica, fiind nevoie de noi lucrări de restaurare, terminate abia în anul 1995.

„Mănăstirea Snagov a devenit renumită mai ales după înmormantarea aici a domnitorului Vlad Ţepeş. Legendele spun că după domnitorului, în anul 1476, călugării mănăstirii ar fi găsit şi ar fi ascuns trupul domnitorului, apoi l-ar fi înmormântat creştineşte, după ce s-au terminat luptele pentru putere.

 Înmormantarea s-ar fi petrecut pe ascuns şi fără niciun fast, din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneştilor, duşmani ai lui Vlad Ţepeş”, mai spune Constantin Turmac.

Mănăstirea păstrează numeroase obiecte de cult şi de artă feudală, precum uşa paraclisului, de la jumătatea secolului al XV-lea, un panaghiar de argint aurit, din secolul XV, o anaforniţă dăruită de Radu cel Mare, un chivot dăruit de Sfântul Varlaam şi o cătuie oferită de Sfântul Antim Ivireanu.

Mănăstirea Snagov a fost un important centru al culturii Ţării Româneşti în epoca feudală. Cea mai mare înflorire culturală a cunoscut-o în vremea lui Constantin Brâncoveanu, la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, când stareţ al Snagovului a fost Antim Ivireanu.

Franz Sulzer, cărturar austriac ce a locuit în Ţara Românească în timpul domniilor fanariote, menţionează că mănăstirea Snagovului a servit ca închisoare de stat pentru boieri, fiind înconjurată de ape şi păduri dese şi întunecoase, astfel încât era foarte greu de evadat din această închisoare.

În afara opreliştilor vegetale, prizonierii mai aveau de înfruntat şi zidurile de apărare care înconjurau mănăstirea şi turnul care servea drept clopotniţă.

În veacul trecut exista un pod care unea insula cu ţărm, însă acesta a fost ars de turci, în timpul unei lupte. Se spune că podul a ars o zi şi o noapte, întinzând un drum de flăcări peste luciul apei. Pana în zilele noastre se mai pot vedea sub apă pilonii rupţi şi pârliţi.

S-au folosit de atunci, un pod umblător şi bărcile cu vâsle ale localnicilor din satele apropiate, pentru a se traversa către mănăstire şi înapoi. În acest loc apa este foarte adâncă şi numeroase întâmplări, legende şi poveşti, dar şi multe fapte reale amintesc de cazuri în care luntrile şi vâslaşii au dispărut pentru totdeauna sub ape, mai spune preşedintele fundaţiei Snagov.

Cea mai înfiorătoare poveste este legată de anul 1853, când un convoi de soldaţi a grăbit traversarea unui grup numeros de deţinuţi, pe podul mobil, iar acesta s-a rupt chiar la mijloc şi nimeni n-a mai scăpat cu viaţă.

În anul 2008, pe lângă hramul istoric, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Mănăstirea Snagov a mai primit încă două hramuri, acordate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe 26 septembrie, iar pe 27 septembrie, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cel care a fost stareţul mănăstirii între anii 1694 – 1705.

 

surse: jurnalul.ro;  revistafelicia.ro

 

07/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: