CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Imagini pentru mircea dogaru

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU

08/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Legendele Mănăstirii Snagov. Manastirea Snagov bantuita de spiritul lui Vlad Dracul ?

 

 

 

 

  Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), numit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476

 

 

 

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii le le ucid frumsetea.

Asa se intampla de veacuri si cu povestea lui Vlad Tepes, enigmaticul print valah, cu istoriile despre iubirea sa nestiuta si despre o comoara fabuloasa, pierduta undeva sub apele unei fantani

Despre Vlad Tepes, domnitor al Tarii Romanesti, s-a spus ca ar fi fost de fapt “modelul lui Draculai, singuraticul conte-vampir a carui soarta incepe si se sfarseste intr-o trecatoare din inima Carpatilor.

Domnia lui a fost agitata si s-a petrecut intr-o lume la fel de miscatoare si de nesigura.

 

 

 

Ordinul Dragonului

Vlad se incoroneaza in vremea cand Henric al VI-lea si englezii se luptau in Razboiul celor Doua Roze, cand in Ungaria domnea marele rege de origine romana Matei Corvin si cand sultanul Mahomed al II-lea spulbera cu ostile lui Europa crestina.

Radacinile controversatelor povesti sunt, aparent, usor de deslusit. Primul dintre Draculesti, celalalt Vlad, tatal lui Tepes, care era guvernator al Transilvaniei, a fost primit de imparatul Sigismund in “Ordinului Dragonuluii – Drago, un ordin ciudat, construit impotriva simbolisticii bisericii, fiind dedicat “balauruluii ucis de Sfantul Gheorghe.

Istoricii spun ca de la numele ordinului, Drago, ordin in care a fost primit in secret si Tepes, deriva porecla Dracul, care ulterior s-a transformat in Dracula. De aici insa intri pe taramul misterului.

O poveste de iubire

Aventuroasa viata a printului Dracula se scurge, vreme de trei domnii, intre dovezi istorice acceptate si legende transmise din om in om, intre semnele sigure ale trecerilor lui prin lume si enigmatica sa moarte, care n-a putut fi probata cu adevarat, niciodata.

Ciudat, dar nimeni nu stie cu exactitate unde si cand ar fi sfarsit Vlad Tepes. Exista doar mentiuni fugare si ipoteze neconfirmate.

Izvoarele din vechime, parte din ele consemnate de profesorul american de origine romana Radu Florescu, ii contureaza lui Vlad un portret de erou romantic.

Devenit print al Valahiei dupa ce a fost ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea, Tepes, nepot al lui Mircea cel Batran, il ucide pe asasinul tatalui sau si se desparte de fratele lui, Radu cel Frumos, care ii va purta o dusmanie fara istov, pricina a damnarii de mai tarziu.

Radu, favoritul turcilor la tron, l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, aici se sinucide sotia lui, aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu fi prinsa de turci, in vreme ce Vlad reuseste sa scape printr-un pasaj secret din munte.

Ajutat de niste tarani, el ajunge prin Arefu, in Transilvania, la varul sau, Matei Corvin, unde ramane vreme de 12 ani. La Visegrad se naste legenda lui Dracula, vampirul fara somn, pornita dintr-o poveste de iubire.

Tanarul Vlad se indragosteste nebuneste de sora regelui Ungariei si incearca sa fuga cu ea peste munti.

Pentru dragostea frumoasei printese maghiare, se pare ca Vlad trece la catolicism si chiar se insoara cu ea in cadrul unei ceremonii nestiute de nimeni, oficiata in secret in modestul castel din pasul Tihuta, trecatoarea din inima Carpatilor.

Iubirea interzisa a celor doi provoaca mania lui Matei Corvin, care isi rapeste sora si o aduce inapoi in Ungaria. Furios, Vlad arunca blestemul sangelui asupra familiei regale ungare si isi vinde sufletul diavolului, intr-un legamant de a deveni vesnic ne-mort, semn al supunerii fata de Lucifer, Printul Intunecat.

De atunci, orice incercare de a-l ucide era, se spune, sortita esecului, aceasta fiind si explicatia decapitarii sale caci, devenind vampir, nu putea fi omorat altfel.

 

Printul fara moarte

Dupa parerile altor istorici si cercetatori, nimic nu dovedeste faptul ca, asa cum se crede, lui Vlad Tepes i s-ar fi taiat capul, care a fost dus la Constantinopole, ca dovada a mortii sale, si nici ca acesta ar fi fost furat din capitala Turciei si ingropat, in 1476, sub lespedea de piatra de la Snagov.

 

 

 

Manastirea Snagov

Insa vampirologii sustin ca Dracula nu a disparut niciodata definitiv din lume, ci ca este doar adormit de cateva sute de ani sau poate se ascunde in intunericul locurilor din preajma mormantului sau.
Cert este ca urmele misteriosului conte Dracula incep si se intorc mereu undeva aproape de Bucuresti, oras a carui prima mentiune scrisa (20 septembrie 1459) dateaza tot de pe vremea acestui voievod.

 

 

 

 

Insula manastirii Snagov

Aici, intr-o manastire micuta, ridicata pe o insula din mijlocul lacului Snagov si unde exista doar un singur calugar, stau ferecate multe dintre enigmele ce inconjoara disparitia straniului print.

In centrul bisericii de pe insula, in fata altarului poleit se afla o lespede funerara simpla, taiata in piatra alba si luminata de palpairile galbui aruncate de doua candele.

Sub ea se zice ca ar fi ingropat capul desprins de trup al lui Vlad Dracula, printul fara moarte.

Undeva in adanc, sub turla clopotnitei, se spune ca se afla un complex de tuneluri si ascunzatori subterane care trec pe sub lac si despre care nu se stie nici acum unde ajung.

Povestea spune ca prin adancul intortocheat al lungilor coridoare scufundate s-ar ascunde de lumina zilei sufletul blestemat sa nu moara niciodata al voievodului Vlad.

Iar alaturi, ferite de umbra bisericii, sclipesc adancurile unei fantani sub izvorul careia si-ar fi ingropat odoarele si o comoara fara pret.

 

Ceausescu a ordonat zidirea coridorului  Toate acestea pot fi doar simple vorbe, tot asa cum, la fel de bine, pot ascunde urme de adevar. Dovezi nu sunt nici de o parte, nici de alta. Doar semne stranii, care nu pot fi descifrate, semne ramase din vechime, din cei aproape 200 ani cand manastirea a fost total pararsita si despre care staretul Snagovului, parintele Varafil, nu vorbeste aproape deloc. Nu stie, zice, decat din auzite, despre enigmele bisericii, scris nu e nimic, si nici el nu e aici de asa de multa vreme ca sa fi verificat ceva.
Poate sa fie si asa cum spune cuviosul parinte ori poate canoanele bisericii ii opresc vorbele. Insa batranii din comuna de peste lac povestesc despre lucruri stranii si despre semne care ingrozesc. Despre sunetele ce se aud de pe insula in noptile in care furtuna urla deasupra apelor, sunete tanguite ca un tipat prelung venite din capatul debarcaderului, acolo unde apa ar fi inchis trecerile catre tuneluri si dinspre clopotnita unde se deschidea odata “galeria lui Draculai. Despre cei cinci oameni care au disparut fara urma pe cand cautau intrarea catre tainitele comorii contelui blestemat, asta chiar inainte ca Ceausescu sa fi pus sa se zideasca coridorul care ajungea pana sub Palatul Prezidential. Apoi de apa fantanii fara fund, cea care nu se altereaza niciodata, asemenea agheasmei, fiindca are o concentratie foarte mare de ioni de argint pur. Ori despre umbre negre, latite peste apa, si focuri albastre plutind pe apa fantanii fara somn si despre urletele de lupi din noaptea Sfantului Gheorghe, cand pe insulita nu traieste nici picior de animal salbatic, necum de lup. Pricina e spiritul lui Tepes. Mormantul e gol?  Oamenii povestesc ca peretii clopotnitei au doua “urmei inchise, ce nu se pot usca niciodata, fiindca pe acolo rasufla trecerile din adanc pe unde umbla contele fara odihna. Si tot din pricina lui Dracula niciunul dintre cei care au incercat nu a reusit vreodata sa sece fantana cu ghizduri cioplite rotund, in piatra, ca sa afle taina incaperilor neumblate de om aflate dedesubt si peste care danseaza, in noptile fara luna, lumini albastrui. Cel care ar putea face asta ar afla, se zice, secretul obtinerii celui mai pur aur din lume, Aurul Roman, cel ce continea 99,5% aur. Dar n-ar fi treaba simpla, caci ar trebui sa cunoasca mai intai scrierile de la Scholomance, vestita Universitate de magie neagra, mostenite de contele Dracula, din vremea cand Diocletian a poruncit distrugerea manuscriselor de alchimie pentru a fi sigur ca moneda sa ultrapura, aureus, n-ar fi putut sa fie falsificata de alchimisti.
Vorbe sau nu, basme de Ev Mediu intunecat sau iluzii, batranii se tem si isi fac de trei ori cruce daca vine vorba despre mormantul din manastire.

 

Mormantul lui Vlad Tepes

Multi cred ca sub placa groasa zidita in pardoseala nu exista nimic. Si asta nu pentru ca trupul lui Tepes ar fi ingropat in alta parte,la Stambul ori aiurea prin lume, ci fiindca el ar fi reusit cumva sa pacaleasca timpul, ducand de secole povara unei osande de nebiruit: moartea fara moarte.

Cat adevar si cat e fictiune in legenda lui Vlad Tepes?

Nimeni nu stie cu exactitate si poate ca nici nu trebuie sa ne hazardam intr-un raspuns ferm. Caci, in definitiv, fiecare are dreptul sa-si aleaga “bucatai de mister si de aventura in care sa creada.

Si, asa cum te duci sa vezi casa Julietei si a lui Romeo ori carciuma unde se spune ca bantuie umbra vrajitorului Faust, poti trece si lacul catre controversatul mormant al tragicului Dracula.

Sa-l vezi in tacere si sa cauti singur raspunsul la intrebarea cat de mare sa fie pasul ce desparte taramul legendei de al realitatii.

Si sa constati ca, uneori, pasul poate fi numai cat o falfaire de pleoape…

 

 

Insula manastirii Snagov

Este sau nu este Vlad Ţepeş înmormântat la Mănăstirea Snagov?

Aceasta este una dintre dilemele aşezământului monahal pentru care încă nu s-a găsit un răspuns.

În afară de Vlad Ţepeş, numele mănăstirii se leagă de numeroase figuri marcante ale istoriei noastre.

Antim Ivireanu şi Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân sunt ctitori ai mănăstirii, care au contribuit, fiecare, la ridicarea sau consolidarea ansamblului monahal.

Descoperiile arheologice din anul 1933 fac dovada unei locuiri vechi şi neîntrerupte pe această insulă.

Potrivit cercetătorilor, Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice şi există opinii conform cărora aici exista un mic paraclis, cu hramul Buna Vestire, încă din vremea domnitorului Vladislav I (1364-1379).

Acesta s-ar fi scufundat, dar, chiar şi aşa, cea mai veche atestare a mănăstirii datează din anul 1408, fiind consemnată într-un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân.

Frescele din interiorul bisericii au suferit numeroase transformări şi restaurări, dar au rămas de o valoare inestimabilă, reprezentând cel mai mare ansamblu mural păstrat într-o biserică românească.

Numele Mănăstirii Snagov este legat de Sfântul Antim Ivireanu (1650-1716), mitropolit al Ţării Româneşti, care a înfiinţat tipografia mănăstirii, unde s-au tipărit cărţi bisericeşti în limbile greacă, slavonă şi arabă.

Aceste cărţi de o valoare inestimabilă au dus faima meşterilor de la Snagov până în Grecia, Asia Mică şi Egipt.

Tipografia mănăstirii a primit un sprijin important şi de Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cărturarul Antim Ivireanul a tipărit, pentru prima dată, cu litere mobile, primele cărţi în limba româna, folosind caractere latine, „Orânduiala slujbei lui Constantin şi Elena” fiind prima carte cu litere latine a epocii limbii române moderne.

„În incinta mănăstirii s-a înfiinţat, în anul 1835, o şcoală de reeducare pentru tineret, iar după revoluţia de la 1848, aici au fost închişi zeci de paşoptişti. După secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1864, călugării de la Mănăstirea Snagov au părăsit insula, chiliile fiind distruse, iar biserica a rămas în paragină”, explică preşedintele Fundaţiei Snagov, Constantin Turmac.

Perioada de restaurare a început după câteva decenii, biserica principală şi clopotniţa fiind restaurate în 1904. A urmat, în 1941, o nouă restaurare, după cutremurul din 1940, apoi o serie de reparaţii între anii 1966-1967. Cutremurele din anii 1977 şi 1986 au afectat mult biserica, fiind nevoie de noi lucrări de restaurare, terminate abia în anul 1995.

„Mănăstirea Snagov a devenit renumită mai ales după înmormantarea aici a domnitorului Vlad Ţepeş. Legendele spun că după domnitorului, în anul 1476, călugării mănăstirii ar fi găsit şi ar fi ascuns trupul domnitorului, apoi l-ar fi înmormântat creştineşte, după ce s-au terminat luptele pentru putere.

 Înmormantarea s-ar fi petrecut pe ascuns şi fără niciun fast, din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneştilor, duşmani ai lui Vlad Ţepeş”, mai spune Constantin Turmac.

Mănăstirea păstrează numeroase obiecte de cult şi de artă feudală, precum uşa paraclisului, de la jumătatea secolului al XV-lea, un panaghiar de argint aurit, din secolul XV, o anaforniţă dăruită de Radu cel Mare, un chivot dăruit de Sfântul Varlaam şi o cătuie oferită de Sfântul Antim Ivireanu.

Mănăstirea Snagov a fost un important centru al culturii Ţării Româneşti în epoca feudală. Cea mai mare înflorire culturală a cunoscut-o în vremea lui Constantin Brâncoveanu, la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, când stareţ al Snagovului a fost Antim Ivireanu.

Franz Sulzer, cărturar austriac ce a locuit în Ţara Românească în timpul domniilor fanariote, menţionează că mănăstirea Snagovului a servit ca închisoare de stat pentru boieri, fiind înconjurată de ape şi păduri dese şi întunecoase, astfel încât era foarte greu de evadat din această închisoare.

În afara opreliştilor vegetale, prizonierii mai aveau de înfruntat şi zidurile de apărare care înconjurau mănăstirea şi turnul care servea drept clopotniţă.

În veacul trecut exista un pod care unea insula cu ţărm, însă acesta a fost ars de turci, în timpul unei lupte. Se spune că podul a ars o zi şi o noapte, întinzând un drum de flăcări peste luciul apei. Pana în zilele noastre se mai pot vedea sub apă pilonii rupţi şi pârliţi.

S-au folosit de atunci, un pod umblător şi bărcile cu vâsle ale localnicilor din satele apropiate, pentru a se traversa către mănăstire şi înapoi. În acest loc apa este foarte adâncă şi numeroase întâmplări, legende şi poveşti, dar şi multe fapte reale amintesc de cazuri în care luntrile şi vâslaşii au dispărut pentru totdeauna sub ape, mai spune preşedintele fundaţiei Snagov.

Cea mai înfiorătoare poveste este legată de anul 1853, când un convoi de soldaţi a grăbit traversarea unui grup numeros de deţinuţi, pe podul mobil, iar acesta s-a rupt chiar la mijloc şi nimeni n-a mai scăpat cu viaţă.

În anul 2008, pe lângă hramul istoric, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Mănăstirea Snagov a mai primit încă două hramuri, acordate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe 26 septembrie, iar pe 27 septembrie, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cel care a fost stareţul mănăstirii între anii 1694 – 1705.

 

surse: jurnalul.ro;  revistafelicia.ro

 

07/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Enigme ale vieţii si morţii domnului Vlad Țepeș , fiul lui Vlad Dracul

 

 

 

 

 

 

 

Vlad Țepeș (n. 1431 – d.1476)

 

 

 

 

Drăculea

 

 

 

 

     Se presupune ca Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul, s-a nascut în 1431, mai probabil la curtea domneasca din Târgoviste ca majoritatea voievozilor munteni, sau poate la Sighisoara, în timp ce tatal sau se afla în Ardeal între anii 1431-1436, numele sau oficial fiind “Vladislaus I Basarab-Luxemburg”, botezat în sfânta cristelnita de la biserica “Sfânta Maria”.
El obisnuia însa sa se semneze cu numele tatalui sau, “Dracula”, fapt dovedit de o prima însemnare documentara de la Bucuresti, datata 20 septembrie 1459.

Numele de Dracula este derivat din românescul – Draculea – fiul lui Vlad Dracul, tatal sau având acest titlu datorita decoratiei, primita de la regele Ungariei, care înfatisa un dragon.

 

 

 Ordinul Dragonului

 

 

Ordinul Dragonului

 

 

 Vlad s-a incoronat  in vremea cand Henric al VI-lea si englezii se luptau in Razboiul celor Doua Roze, cand in Ungaria domnea marele rege de origine romana Matei Corvin si cand sultanul Mahomed al II-lea spulbera cu ostile lui Europa crestina.

Radacinile controversatelor povesti sunt, aparent, usor de deslusit. Primul dintre Draculesti, celalalt Vlad, tatal lui Țepeș , care era guvernator al Transilvaniei, a fost primit de imparatul Sigismund in “Ordinul Dragonului – „Drago”.
Istoricii spun ca de la numele ordinului, Drago, ordin in care a fost primit in secret si Țepeș , deriva porecla Dracul, care ulterior s-a transformat in Dracula.
Aventuroasa viata a printului Dracula se scurge, vreme de trei domnii, intre dovezi istorice acceptate si legende transmise din om in om, intre semnele sigure ale trecerilor lui prin lume si enigmatica sa moarte, care n-a putut fi probata cu adevarat, niciodata.

Ciudat, dar nimeni nu stie cu exactitate unde si cand ar fi sfarsit Vlad Țepeș .

Exista doar mentiuni fugare si ipoteze neconfirmate.
Izvoarele din vechime, parte din ele consemnate de profesorul american de origine romana Radu Florescu, ii contureaza lui Vlad un portret de erou romantic.
Devenit print al Valahiei dupa ce a fost ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea, Țepeș, nepotul lui Mircea cel Batran, il ucide pe asasinul tatalui sau si se desparte de fratele lui, Radu cel Frumos, care ii va purta o dusmanie fara istov, pricina a damnarii de mai tarziu.

Radu, favoritul turcilor la tron, l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges.

     Conform legendei, aici se sinucide sotia lui, aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu fi prinsa de turci, in vreme ce Vlad reuseste sa scape printr-un pasaj secret din munte.

Ajutat de niste tarani, el ajunge prin Arefu, in Transilvania, la varul sau, Matei Corvin, unde ramane vreme de 12 ani.

La Visegrad se naste legenda lui Dracula, vampirul fara somn, pornita dintr-o poveste de iubire.
Tanarul Vlad se indragosteste nebuneste de sora regelui Ungariei si incearca sa fuga cu ea peste munti.

Pentru dragostea frumoasei printese maghiare, se pare ca Vlad trece la catolicism si chiar se insoara cu ea, in cadrul unei ceremonii nestiute de nimeni, oficiata in secret in modestul castel din pasul Tihuta, trecatoarea din inima Carpatilor.

Iubirea interzisa a celor doi provoaca mania lui Matei Corvin, care isi rapeste sora si o aduce inapoi in Ungaria.

Furios, Vlad arunca blestemul sangelui asupra familiei regale ungare si isi vinde sufletul diavolului, intr-un legamant de a deveni vesnic ne-mort, semn al supunerii fata de Lucifer, Printul Intunecat.

De atunci, orice incercare de a-l ucide era, se spune, sortita esecului, aceasta fiind si explicatia decapitarii sale caci, devenind vampir, nu putea fi omorat altfel.

Dupa parerile altor istorici si cercetatori, nimic nu dovedeste faptul ca, asa cum se crede, lui Vlad Țepeș  i s-ar fi taiat capul, care a fost dus la Constantinopole, ca dovada a mortii sale, si nici ca acesta ar fi fost furat din capitala Turciei si ingropat, in 1476, sub lespedea de piatra de la Snagov.
Vampirologii sustin ca Dracula nu a disparut niciodata definitiv din lume, ci ca este doar adormit de cateva sute de ani sau poate se ascunde in intunericul locurilor din preajma mormantului sau.

Cert este ca urmele misteriosului conte Dracula incep si se intorc mereu undeva aproape de Bucuresti, oras a carui prima mentiune scrisa (20 septembrie 1459) dateaza tot de pe vremea acestui voievod.

 

 

 

 

 

 

 

Aici, intr-o manastire micuta, ridicata pe o insula din mijlocul lacului Snagov si unde exista doar un singur calugar, stau ferecate multe dintre enigmele ce inconjoara disparitia straniului print.

In centrul bisericii de pe insula, in fata altarului poleit se afla o lespede funerara simpla, taiata in piatra alba si luminata de palpairile galbui aruncate de doua candele.
Sub ea se zice ca ar fi ingropat capul desprins de trup al lui Vlad Dracula, printul fara moarte.

Undeva in adanc, sub turla clopotnitei, se spune ca se afla un complex de tuneluri si ascunzatori subterane care trec pe sub lac si despre care nu se stie nici acum unde ajung.

Povestea spune ca prin adancul intortocheat al lungilor coridoare scufundate s-ar ascunde de lumina zilei sufletul blestemat sa nu moara niciodata al voievodului Vlad.
Iar alaturi, ferite de umbra bisericii, sclipesc adancurile unei fantani sub izvorul careia si-ar fi ingropat odoarele si o comoara fara pret.

 

     Toate acestea pot fi doar simple vorbe, tot asa cum, la fel de bine, pot ascunde urme de adevar. Dovezi nu sunt nici de o parte, nici de alta.
Doar semne stranii, care nu pot fi descifrate, semne ramase din vechime, din cei aproape 200 ani cand manastirea a fost total pararsita si despre care staretul Snagovului, parintele Varafil, nu vorbeste aproape deloc.
Nu stie, zice, decat din auzite, despre enigmele bisericii, scris nu e nimic, si nici el nu e aici de asa de multa vreme ca sa fi verificat ceva. Poate sa fie si asa cum spune cuviosul parinte ori poate canoanele bisericii ii opresc vorbele.
Insa batranii din comuna de peste lac povestesc despre lucruri stranii si despre semne care ingrozesc.

Despre sunetele ce se aud de pe insula in noptile in care furtuna urla deasupra apelor, sunete tanguite ca un tipat prelung venite din capatul debarcaderului, acolo unde apa ar fi inchis trecerile catre tuneluri si dinspre clopotnita unde se deschidea odata “galeria lui Dracula”.

Despre cei cinci oameni care au disparut fara urma pe cand cautau intrarea catre tainitele comorii contelui blestemat, asta chiar inainte ca Ceausescu sa fi pus sa se zideasca coridorul care ajungea pana sub Palatul Prezidential.
Apoi de apa fantanii fara fund, cea care nu se altereaza niciodata, asemenea agheasmei, fiindca are o concentratie foarte mare de ioni de argint pur.
Ori despre umbre negre, latite peste apa, si focuri albastre plutind pe apa fantanii fara somn si despre urletele de lupi din noaptea Sfantului Gheorghe, cand pe insulita nu traieste nici picior de animal salbatic, necum de lup.

Pricina e spiritul lui Tepes.

     Oamenii povestesc ca peretii clopotnitei au doua “urme inchise”, ce nu se pot usca niciodata, fiindca pe acolo rasufla trecerile din adanc pe unde umbla contele fara odihna.
Si tot din pricina lui Dracula niciunul dintre cei care au incercat nu a reusit vreodata sa sece fantana cu ghizduri cioplite rotund, in piatra, ca sa afle taina incaperilor neumblate de om aflate dedesubt si peste care danseaza, in noptile fara luna, lumini albastrui.

Cel care ar putea face asta ar afla, se zice, secretul obtinerii celui mai pur aur din lume, Aurul Roman, cel ce continea 99,5% aur.

Dar n-ar fi treaba simpla, caci ar trebui sa cunoasca mai intai scrierile de la Scholomance, vestita Universitate de magie neagra, mostenite de contele Dracula, din vremea cand Diocletian a poruncit distrugerea manuscriselor de alchimie pentru a fi sigur ca moneda sa ultrapura, aureus, n-ar fi putut sa fie falsificata de alchimisti.

     Vorbe sau nu, basme de Ev Mediu intunecat sau iluzii, batranii se tem si isi fac de trei ori cruce daca vine vorba despre mormantul din manastire.
Multi cred ca sub placa groasa zidita in pardoseala nu exista nimic. Si asta nu pentru ca trupul lui Țepeș  ar fi ingropat in alta parte, la Stambul ori aiurea prin lume, ci fiindca el ar fi reusit cumva sa pacaleasca timpul, ducand de secole povara unei osande de nebiruit: moartea fara moarte.
Cat e adevar si cat e fictiune in legenda lui Vlad Țepeș ? Nimeni nu stie cu exactitate si poate ca nici nu trebuie sa ne hazardam intr-un raspuns ferm.

Caci, in definitiv, fiecare are dreptul sa-si aleaga “bucata de mister si de aventura” in care sa creada.
Si, asa cum te duci sa vezi casa Julietei si a lui Romeo ori carciuma unde se spune ca bantuie umbra vrajitorului Faust, poti trece si lacul catre controversatul mormant al tragicului Dracula.
Sa-l vezi in tacere si sa cauti singur raspunsul la intrebarea cat de mare sa fie pasul ce desparte taramul legendei de al realitatii.
Si sa constati ca, uneori, pasul poate fi numai cat o falfaire de pleoape…

     In 1476, când Vlad Țepeș a disparut, s-a crezut ca a pierit în lupta. De fapt, sustin cercetatorii de la Universitatea din Tallin, ar fi fost facut prizonier de catre turci, fiind apoi eliberat, în schimbul unei sume de bani trimise de o fiica a sa, numita Maria, care traia la Napoli, casatorita cu un nobil napolitan.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     O piatra de mormânt recent descoperita la biserica Santa Maria La Nova din Napoli, în aceeasi capela funerara în care sunt îngropati fiica si ginerele lui Vlad Țepeș , ar putea marca locul în care a fost înmormântat acesta, spun cercetatorii estonieni.

Piatra, investigata de cercetatori italieni si estonieni, dateaza din secolul al XVI-lea si prezinta imagini si simboluri diferite de cele asociate cu nobilimea din Napoli.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Printre altele, apar un dragon (evocare a numelui Dracula) si doi sfincsi, ce simbolizeaza Teba, oras grec antic al carui nume putea fi scris Thebes, dar si Țepeș .

Cu alte cuvinte, crede specialistul în istorie medievala Raffaello Glinni, pe piatra de mormînt ar fi înscris, în simboluri alegorice, chiar numele domnitorului.

Specialistii încearca acum sa obtina autorizatia de a cerceta mormântul, în speranta de a clarifica enigma.

 

Surse: Mail Online; www.2012en.ro Magazin Cultural Stiintific; www.vavivov.com/; 

08/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: